Guvernarea în prag de iarnă

Guvernarea în prag de iarnă. La noi ca la nimenea!

Chestiunea care domină preocupările tuturor factorilor de decizie, dar şi ale presei, este la ora actuală inflaţia, care continuă în ritmuri tot mai înalte. După trei ani consecutivi în care ritmul deprecierii monedei naţionale a fost în jur de 260-280%, în 1993 inflaţia va depăşi 350%. Ceea ce e mai grav e că nu sunt perspective pentru o stopare în următoarele luni. Ba dimpotrivă, am zice! Chiar dacă se va face ceva ori se va rămâne încă în actuala expectativă păguboasă, inflaţia va continua bine-mersi o bună vreme.

De ce aşa ceva? De ce România are la ora actuală cea mai înaltă rată a inflaţiei din estul Europei, exceptând spaţiul CSI?

În primul rând, pentru că politica de tip gradualist, aşa cum opinam încă acum un an, a suferit un grav eşec. Iar în al doilea rând, pentru că se ezită - şi aceasta de aproape un an! - în a se pune ”altceva" în loc. Un „altceva" care să fie şi eficient, dar care „să nu doară", din păcate nu există! Încât, în lipsă de altceva mai bun, s-a mizat pe o reluare a creşterii producţiei. Acum, după un an, într-adevăr, producţia pare să crească lună de lună. Ceea ce însă nu rezolvă problema, pentru bunul motiv că aceasta nu este atât scăderea producţiei în sine, cât condiţiile în care ea se realizează: de eficienţă sau de ne-eficiență. Or, atât scopul cât şi logica reformei demarate în 1990 tocmai aici îşi aveau miza. În fond, sistemul economic comunist obsedat de producţie - obsesie care, la rându-i, venea din sărăcia endemică a societăţii socialiste - miza pe „dezvoltarea” planificată central şi în care întreprinderea se năştea, creştea sau stagna, nu în funcţie de raporturile ei cu piaţa, ci de directivele centrale. În economia de piaţă (citeşte, totuşi, capitalistă) rămâne firma privată. Care se naşte, se dezvoltă, sau piere în funcţie de raportul ei cu piaţa. Este eficientă? Rămâne prosperă. Este ineficientă? Se restructurează, se reprofilează până redevine eficientă sau, în caz contrar, falimentează. Rezulatul global este o eficienţă mereu în creştere la nivel macro-economic, care este asigurată tocmai de eliminarea celor ineficienţi, dar şi de economisirea resurselor pe care aceştia încetează de a le mai consuma inutil şi păgubos. Desigur, actualele economii capitaliste dezvoltate sunt rezultatul unei îndelungi evoluții istorice, în care proprietatea privată şi derivatul ei - concurenţa - au menţinut în prim-planul economiilor capitaliste firma. Ceea ce nu înseamnă că acolo s-a neglijat aspectul macro-economic.

La noi însă, după ce în 1990, 1991 şi 1992 s-au luat unele măsuri - din păcate incomplete, haotice şi graduale - în direcţia repunerii firmei în prim-planul atenției, treaba s-a oprit la primii paşi. E drept, s-a renunţat la planul central, s-a dat ”autonomie" întreprinderilor de stat. Mai mult, s-a elaborat şi aprobat şi legea privatizării, absolut necesară pentru pasul al doilea - privatizarea societăţilor de stat. Dar s-a rămas numai aici. Adică aşa cum e mai rău. Întreprinderi de stat, concepute şi încadrate pentru o funcţionare în sistem central, au fost lipsite brutal de planul central, fără însă a se pune în loc elementul ce le-ar fi putut autonomiza real - proprietatea particulară.

Este acest aspect chiar atât de important? Categoric! Pentru că privatizarea înseamnă nu numai pasul sine qua non pentru instituirea unei atmosfere concurenţiale în economie, ci şi pasul fără de care restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea unei întreprinderi până ieri de stat nu au impuls lăuntric şi nici un cadru adecvat schimbării mentalităţii manageriale. Nici o mirare că în foarte multe întreprinderi de stat treburile sunt axate pe mai departe pe fetişul socialist: producţie (de dragul producţiei - adică pe stoc, fără cerere reală) şi salarii, pentru că ”oamenii muncii au muncit şi au copii de întreţinut”. Această optică se justifică până la un punct când este vorba de omul muncii care într-adevăr munceşte şi care are copii de crescut. Dar când este vorba de oameni politici, de manageri, ba chiar de lideri sindicali, această optică contribuie din plin la menţinerea actualei situaţii de ”nici cal, nici măgar", în care se complace încă economia românească. Pentru că dacă dorim cu adevărat economie de piaţă, să ne întrebăm: ce este înainte - salariul sau profitul?

Cu excepţia anumitor activităţi speciale (legate de apărare, sănătate etc.), existenţa profitului condiţionează nu numai existenţa salariilor, ci şi numărul lor într-o intreprindere dată, şi, foarte important, dimensiunea fiecărui salariu. Prin urmare, tot ce ar contribui la creşterea profitului ar trebui acceptat. Implicit privatizarea, restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea întreprinderilor de stat trebuie nu numai acceptate, ci chiar dorite. Şi aceasta, chiar dacă într-un prim pas preţul ar avea un nume sinistru: şomaj!

Şi cu aceasta suntem ceva mai bine pregătiţi sa înțelegem de unde provine inflaţia actuală. Căci principala ei sursă este perpetuarea - de frica șomajului, printre altele - a actualei ineficienţe din întreprinderi. Ineficienţă care se traduce prin produse de slabă calitate şi scumpe, pe care nu le cumpără nimeni, dar pentru care se consumă materiale, energie şi se plătesc salarii. De unde materiale? De unde salarii? Din sacul comun care este bugetul sau din credite ”neperformante", ambele fiind izvoare de bani fără valoare, trimişi pe piaţă - să fim iertaţi – aiurea! De unde şi preţurile care nu contenesc să crească.

Numai în 1993, guvernul Văcăroiu a făcut vreo 6-7 ”indexări”!.Şi?! S-a rezolvat ceva? Desigur nu. De ce? Pentru că nimeni nu s-a preocupat să închidă „robinetul de bani" pentru producţia de dragul producţiei, pentru salarii „socialiste". Soluţiile principale pentru inflaţie rezidă, prin urmare, în măsurile energice care trebuiesc luate în economia reală. Iar acestea ar fi privatizare, restructurare şi protecţie socială a celor loviţi de şomaj.

În locul unor atari măsuri, care cer curaj şi încredere în scopul propus, s-a mers pe bâlbâiala din ultima vreme. Mai rău, în cercurile actualei guvernări există şi un curent de opinie care susţine eronat, zicem noi, că sursa inflaţiei ar fi „cursul valutar”. Or, judecând după evoluţia cursului oficial leu/dolar - de la 430 la 1074 între ianuarie şi noiembrie 1993 - el nu a făcut decât să reproducă inflaţia internă şi încă cu 1-2 paşi mai târziu. Hiba nu este în „deprecierea forţată a leului”, cum se acuză de la stânga, ci în absenţa încă - a unei pieţe valutare reale în România. O piaţă pe care orice agent economic să poată cumpăra pe lei valuta pe care o doreşte, dar la un preţ de piaţă real şi nu dictat, ca acum, de la guvem sau Cotroceni.

Din păcate, crearea unei pieţe valutare reale, funcţionale presupune un pachet vast de măsuri menit, pe de o parte, să asigure o jugulare a surselor inflației interne (subvenţiile bugetare mascate, creditele neperformante etc.), iar pe de alta, o rezervă valutară adecvată. Iar câtă vreme deficitul comercial se menţine spre 1 miliard de dolari, câtă vreme nu avem încă strategii adecvate de export spre marile zone de interes (Comunitatea Europeană, AELS şi SUA) şi nici nu avem măcar un acord cu FMI pe 1993 (acum pe 1994) e greu de abordat problema. De ce nu avem aşa ceva? Simplu: pentru că actualul guvem nu le-a gândit din vreme; sau dacă le-a gândit cineva acolo, tot acolo altcineva le va fi amânat, sperând în ”creşterea" producţiei...

Din păcate, oricâte dispute tehnice vor fi existând între specialişti, şi e firesc să existe, ceea ce se impune tot mai evident este nevoia unei noi decizii politice, a unui nou program de guvernare, pe o nouă bază parlamentară. Dacă, fireşte, acest parlament doreşte să-şi ducă actualul mandat la bun sfârşit și ţara la liman. Ni s-ar putea reproşa că actualul guvern are un program de guvernare. La care am putea răspunde: da, unul făcut de dl Mişu Negriţoiu, eliminat între timp din guvern! Ce mai, la noi - ca la nimenea! Încă...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 13 (18), 16-30 nov.1993)

Read more...

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (II)

Fără a fi încă un stat independent sub raport formal (juridic), Moldova satisface deja cele mai multe dintre criteriile necesare. Este proclamată nominal independenţa; este recunoscută ca atare de Marile Puteri şi de zeci de alte state; este membră la ONU şi la CSCE; are politică externă proprie; are Armată Naţională în formare; limba oficială este limba română (chiar dacă insuficient promovată).

Oricâte critici şi rezerve se pot formula aici - şi se pot - fosta RSS Moldovenească, sub raport juridic, este amintire. Embrionul statalităţii sale (RSS), sub impulsul renaşterii naţionale începute acolo, al spiritului vremii şi al prăbuşirii URSS a generat structurile juridice formale ale unui stat independent. Oricum, o nouă realitate! Poate chiar de cursă lungă!

Adversarii unirii au inţeles aceste lucruri şi le-au exploatat. Pentru ei independenţa este un instrument anti-unire, dar şi unul pe potrivă pentru o nouă asociere gen CSI. Unioniştii, orbiţi de propriul ideal şi de manevrele anti-unioniştilor, nu au înţeles că independenţa poate fi şi instrumentul ruperii de fosta Uniune şi - potenţial - vehicolul unirii de mâine. Congresul intelectualilor şi Alianţa pentru Independenţă (de care se vorbea la Chişinău) ar putea fi însă o dovadă a maturizării politice a românilor de acolo şi a unei mai bune înţelegeri a problematicii unirii.

Oricum, a nega sau a deplânge debusolaţi noua realitate a unei independenţe a Moldovei e o prostie. Independenţa nu exclude unirea. Ea o precede necesar. Îi schimbă traseul. Îi amână, e adevărat, pentru ani de zile, ceasul. Dar ea oferă timpul indispensabil pentru evoluţiile interne - sub raport cultural, lingvistic şi al conştiinţei naţionale -, fără de care unirea nu ar fi posibilă şi nici viabilă, ne temem...

Independenţa, chiar formală şi încă incompletă, înseamnă - totuşi! - desprinderea juridică de fostul imperiu. Iar pe această cale se poate schimba şi direcţia de lucru, efectivă, a instituţiilor în orice stat. Inclusiv spre pregătirea intemă a unirii, dacă însă aceasta va câştiga inimile celor dintre Prut şi Nistru. Aici este, de astfel, şi cheia problemei unirii, care, înainte de a fi o chestiune politică, economică etc., este o chestiune de conştiinţă naţională! Or independenţa, abil folosită, poate oferi terenul, instrumentele şi timpul indispensabil unei atari evoluţii.

Ne apropie sau ne îndepărtează de unire realităţile Modovei?

Raportat la speranţele multora, ne indepărtează. Dar raportat la realităţi, la utopia care era unirea mai acum vreo şase ani, ne apropie, desigur! De-ar fi să ne gândim o clipă numai la situaţia în care se află azi celelalte teritorii pierdute-n 1940: Cernăuţii, Hotinul, Cetatea Albă, Izmailul, Herţa...

Rezumând, este puţin. Dar puţin este mai mult decât nimic. De ce numai atât?!

Politic, pentru că timp de 45 de ani în România nu s-a făcut nimic anume pentru unirea la Prut. Iar între Prut şi Nistru - totul contra ei! Intelectualitatea moldoveană, fermentul renaşterii naţionale acolo, nu a avut capacitatea să preia puterea. Iar agrarienii care conduc azi la Chişinău, prin însăşi extracţia lor, se simt legaţi ca destin de spaţiul rus.

Economic, pentru că Moldova depinde 90% de schimburi cu fosta Uniune, iar baza ei energetică este în Transnistria, unde se află şi 50% din potenţialul ei industrial. Apoi, România fiind in criză, nu poate, nu ştie sau nu vrea să facă mai mult decât puţinul pe care-1 face.

Cultural, pentru că rusificarea a făcut acolo ravagii, iar româno-fobia îi este corolar. Cu o intelectualitate tehnică şi economică făcută în cea mai mare parte la şcoala rusă şi cu o izolare ermetică faţă de România vreme de 50 de ani, de mirare (!) dar şi de admirat este renaşterea schiţată acum şi nicidecum cortegiul de imense probleme de azi! Apoi, renaşterea spirituală şi naţională a unui popor nu este o chestiune „de campanie" sau „de persoane". Ci un lung şi complicat proces în care munca, valoarea, buna-credinţă, tenacitatea, organizarea, suportul material, climatul de liberă concurenţă şi dragostea de Neam sunt prealabile indispensabile, vitale!

Conjunctural, pentru că România e în criză. Fără depăşirea ei, fără ca Ţara să devină - în termeni relativi - o atracţie, vitrină pentru românii dintre Prut şi Nistru, unirea rămâne cel mult un ideal. Rusia, departe de a fi ieşit din criză, se simte tot mai mult atrasă de revitalizarea imperiului. Pentru „democratul" Elţîn - „frontierele Tadjikistanului cu Afganistanul sunt frontierele Rusiei!" Veritabilă doctrină Elțîn, nu-i aşa? Ruşii, cea mai mare naţiune europeană, sunt şi singurii care nu au avut niciodată frontiere etnice proprii! Psihologic vorbind, singurele lor frontiere au fost şi sunt cele ale imperiului lor. Criza rusă nu şi-a găsit încă făgaşul spre o nouă normalitate. Cum va arăta aceasta? Un imperiu refăcut, „confederal"? Sau o fărâmiţare şi un lung şir de războaie locale? Apoi, Ucraina este o mare enigmă. O Ucraină realmente independentă ar putea deveni - în anumite condiţii -un veritabil baraj politic şi geografic faţă de pretenţiile ruseşti asupra Moldovei. După cum nu e deloc exclus ca ea să emită pretenţii asupra Transnistriei. Serbia şi Ungaria sunt aliaţi naturali, dar şi efectivi ai Rusiei, căreia i se deschid astfel destule variante de contra-lovitură. Occidentul, ca şi „occidentalizaţii" noştri, gândesc în alți termeni problema naţională, dacă nu cumva le repugnă cu totul! Când e vorba de Europa Occidentală, Maastricht-ul operează cu ideea majorităţilor, înlocuind ideea comunistă cu cea „comunitară". Când e vorba de Europa de Est, occidentul operează cu ideea minorităţilor, înlocuind ideea naţională cu pulverizarea naţională. Iar la adăpostul unor valori reale, capătă tot mai multă substanţă un cosmopolitism a- şi anti-naţional, în favoarea unor centre obscure, dar nu mai puţin reale, de Putere!

Care este strategia politicii externe româneşti de azi? Orientare fermă spre Comunitatea Europeană sub raport economic şi politic, iar in acest cadru, către Germania, Franţa şi Anglia, care „decid" la Bruxelles (aşa cum au decis la Strasbourg). Sub raport militar, spre NATO şi implicit spre SUA, care „decid" acolo, drept complementaritate - o politică de menajare la est. Şi cam atât, dacă lasăm la o parte faimoasa „deschidere spre lume". Chiar şi dusă cu succes, o atare politică destul de puţin imaginativă, prin raport cu problema unirii la Prut, nu va avea decât două efecte: pe de o parte, Moldova se va simţi tot mai mult atrasă spre CSI, iar pe de alta, Prutul va deveni o triplă frontieră: cu Moldova, cu spaţiul CSI, dar şi între zona NATO şi spaţiul militar al CSI! Fără drastice reorientări, fără o veritabilă Ost-Politik românească, ca pandant la actuala opţiune „vest", unirea rămâne pentru foarte multă vreme departe.

Între timp, criza internă se adânceşte. Iar forţele politice româneşti, ca şi presa, au vreme pentru tot soiul de vizite, simpozioane, conferinţe de presă, recepţii, baluri sau scandaluri. Nu şi pentru o serioasă dezbatere asupra reîntregirii noastre la Prut.

Între formulele unui ”naţionalism" găunos, vetust şi de paradă, exhibate inconştient la ocazii aniversare şi insolenţa intrebării: ”Ce vă trebuie, bă, vouă, unire?", lansată de un ratat lider democrat, se cască adevărata dimensiune a problemei unirii, aici în România: reîntregirea la Prut trece prin adevărata renaştere naţional-spirituală în Ţara încă mutilată...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 11 (16), oct.1993)

Read more...

Criza dunăreană și dincolo de ea...

Criza dunareană și dincolo de ea

Serbia și Muntenegru sunt de aproape un an sub embargou. De ce abia acum izbucneşte criza dunăreană? De ce Belgradul nu a incercat asemenea masive tranzitări, fățiș, și înainte? S-a spus: pentru că acum le-a ajuns cuţitul la os. Poate. Rezervele strategice fiind epuizate, fapt vecin cu disperarea, s-a încercat și şansa asta. Iată însă că zeci de mii de tone de materiale strategice au atins ţărmul iugoslav. Reuşita, fie ea şi parţială, arată că în spatele presupusei disperări vor fi stat şi calcule atente. Este de crezut, mai degrabă, că recentele mutaţii de la Washington şi Moscova, dar şi ale raporturilor dintre cele două capitale vor fi inspirat Belgradului străpungerea pe fluviu.

La Washington, Bush a părăsit Casa Albă. Ca fost şef al C.I.A. (1975-1976) el era versat în afacerile externe şi avea o vastă experienţă în gestiunca crizelor internaţionale. Locul lui este luat acum de Clinton, un preşedinte tânăr, lipsit de experienţă, cu o echipă încă nesudată şi cu un program ambiţios intern. Apoi, recenta mini-criză din Golf, unde Bush a lovit pripit, neinspirat, se pare, a avut însemnate consecinţe. Coaliţia anti-irakiană s-a fărămiţat. Statele arabe, în 1991 aproape toate alături de occidentali, azi îşi exprimă totalul dezacord sau serioase rezerve. Dar cea mai importantă schimbare de ton s-a produs la Moscova. Nemulţumită de iniţiativa izolată a Americii, ea şi-a manifestat hotărîrea de a nu mai gira orbeşte şi docil politica americană în Golf. A urmat aproape imediat şi schimbarea de ton în chestiunea iugoslavă. Aceste schimbări erau de aşteptat. Ele sunt rezultatul crizei interne din fostul spatiu sovietic. Sub presiunca crizei economice şi sociale, a tendinţelor de destrămare şi a focarelor dc conflict, Elţîn a trebuit să facă importante concesii. După numirea premierului Cernormîrdin şi eliminarea "occidentalizantului" Gaidar, conservatorii au cerut şi capul lui Kozîrev. Nu 1-au obţinut, dar preţul a fost o schimbare vizibilă a politicii externe. Elțîn apare azi mult mai puţin dispus să secondeze Occidentul. Iar voluntarii ruşi, în uniforme ţariste şi depunând jurământul în biserici înainte de a pleca alături de sârbi, prefigurează evoluţii de temut nu numai pentru Balcani. Recentele vizite de succes în Coreea de Sud, India şi China făcute de Elţîn ca şi ofensiva rusă pe piaţa mondială a armelor indică şi ele că Rusia îşi priveşte propria criză ca pe un lucru provizoriu.

Încât, credem, actuala apropiere a Moscovei de Belgrad depăşeşte cu mult ca semnificaţie cadrul balcanic. Iar episodul pus la cale pe Dunăre recent nu e decât un simptom al unor schimbări abia prefigurate încă. Eşecul echipei Vance-Owen indică nu numai complexitatea crizei bosniace, ci şi insuficientele resurse ale celor ce o mandatează: ONU şi Comunitatea Europeană. Nici o mirare deci că, recent, SUA şi Rusia şi-au oferit bunele oficii. Pentru Clinton acesta va fi, probabil, un prim test al capacităţii sale.

Dar pentru Elțîn va fi un bun prilej de a marca puncte într-un domeniu foarte important pentru militarii ruşi. Ca un reflex al actualei ofensive externe ruse, de care puţini sunt incă conştienţi, mutaţii (pentru noi românii foarte importante) se produc şi în Basarabia și în Ucraina. Derularea actualei crizei a arătat nu numai complicitatea rusă (ruşii au vândut petrol către sârbi), dar şi pe cea a Ucrainei. După cum, felul contradictoriu în care Kievul a furnizat date despre criză mai indică ceva: că nu e foarte sigur că guvemul de la Kiev îşi controlează deplin teritoriul. Iar în acest context, evoluţiile din Basarabia, unde după comunistul pro-puci Sanghelli, ajuns din toamnă prim-ministru, vine acum şi Petru Lucinski la un post de comandă, indică că presiunea rusă creşte şi este eficace...

În aceste condiţii, şi revenind la criza dunăreană, atitudinea concretă a guvernului român este corectă. Corectă, în sensul că noi nu trebuie să riscăm aiurea, deschizând focul pe fluviu. Iar această poziţie a guvernului român are meritul de a fi în consens şi cu sentimentul public, dar şi cu majoritatea forţelor politice din ţară. Criza, deşi în prezent atenuată, nu este totuşi închisă. Războiul din Iugoslavia ca şi embargoul continuă. Încât, pe deasupra factorilor conjuncturali locali imprevizibili, rămân câteva lucruri de principiu. Mai întâi, este nevoia acută de pace. Trecem printr-o criză majoră, iar Europa trăieşte, de fapt, un nou şi periculos "sezon" al schimbărilor de frontieră. La ce bun, atunci, să fii mai catolic decât alții?! În al doilea rând, în zece secole de istorie, noi nu am avut războaie cu sârbii niciodată. La ce bun să irosim un atare capital?! Câte popoare vecine se pot mândri cu un atare trecut?! Criza, însă, n-a trecut. Războiul continuă, iar embargoul şi el. Oricând actuala criză poate reveni acut. Desigur că nu noi suntem în măsură să oferim soluții. Dar diplomaţii noştri, presa chiar, ar trebui să explice foarte bine realitatea. Dacă vom trece cu bine totul până la revenirea păcii pe solul iugoslav, va fi un succes major pentru ţară. După cum ar fi şi o confirmare a opiniilor tuturor acelora care susţin că, totuşi, noi românii nu suntem balcanici. Abia un atare gen de confirmare ar fi un veritabil semn că suntem de drept în Europa. Orice s-ar susţine la Strasbourg.

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 2 (7), febr. 1993)

Read more...

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Încercare de bilanț în perspectiva Unirii (I)

În 1991, un profesor german încerca să mă sensibilizeze la „riscurile" unirii cu „ RDG -ul vostru". Cu Moldova, adică! Ca şi cum ar fi fost o simetrie de situaţii! Unirea nu s-a făcut, de unde şi reproşurile multora că ”s-a ratat o mare ocazie"...

Autorul acestor rânduri provine dintr-o familie alungată în 1940 din Cernăuţi. Încărcătură emoţională ar fi destulă: inclusiv o anume cunoaştere „dinlăuntru" a dramei noastre de la răsărit. Dar sentimentele, impulsurile şi experienţele se cer dublate şi de o altă cunoaştere: de aceea pe care ţi-o dă informaţia la sursă şi analiza obiectivă.

Republica Moldova este sensibil mai puţin decât am pierdut în 1940, dar şi ceva în plus: Transnistria. Apoi, după cinci decenii, ea este, în bună măsură, şi altfel decât fusese sub raport demografic, etnic, lingvistic, economic, politic, cultural şi social.

Modelul unificării germane a fost evocat adesea la noi. Dar superficial. O mostră ar fi şi emfaza cu care se vorbeşte la Cotroceni de „cele două state româneşti”. Sunt ele două? Este Moldova un stat independent? Era oare în `89-90 pentru România ceea ce era RDG pentru RFG? Simplist, poate. Practic - nici poveste! Exceptând o stabilitate-embrion, fără conţinut, şi o populaţie de limbă română nominal majoritară, nimic comparabil cu raporturile de ordin politic, economic, cultural, etnic şi de drept internaţional care caracterizau cele două Germanii. La o parte lăsând, desigur, o istorie comună, şi nouă şi lor, până prin ‘44- '45.

Criza sovietică a găsit cele două Germanii într-o situaţie radical alta decât cea a României şi a RSS Moldoveneşti. România, foarte departe de a fi o RFG (!), intră în ‘89 în cea mai gravă criza internă a sa din vreme de pace. Iar RSS Moldovenească, prinsă în vâltoarea crizei şi ea, nu era decât o componentă „RSS" a URSS. Nicidecum un stat! Existenţa RFG, puternică, prosperă şi atractivă, a permis reunificarea germană. Consumată numai aparent punctual, la 1 iulie 1990 prin unificarea monetară, unificarea germană a fost un proces îndelungat, urmărit pe toate planurile de politica Bonn-ului. Chiar şi fără şanse pe atunci, unificarea este prefigurată din 1949 (!) în Constituţia RFG! Iar în 1970, prin Ost-Politik, Willy Brandt tot asta urmărea! Când în ’88-‘89 criza sovietică oferea prilejul, a urmat faza diplomatică consumată la Moscova, care după doi ani de tratative - peste capul RDG! - impune unificarea. Ea continuă şi azi - politic, juridic, economic etc. - dând mari bătai de cap şi impunând costuri uriaşe celor dintre Rin şi Oder!

E de reţinut aici ideea de proces şi de durată; de pregătire şi de sacrificii. Dar şi aceea a conştiinţei precise a propriilor drepturi ce impun, drept corolar, inerente obligații. După cum, nimic din ceea ce aparţine democraţiei nu i-a împiedicat pe nemţi să-şi reîmplinescă trupul şi destinul naţional. Chiar dacă pentru aceasta a trebuit să se zguduie Sistemul Monetar European, iar Maastricht-ul să se amâne, după unii, la kalendele greceşti!...

Pentru România, ‘89 a deschis şansa eliberării de sub comunism, a democratizării şi a unui alt început, dar și riscul prăbuşirii Statului Naţional pe altarul unei nebuloase „integrări". Apoi, 45 de ani nu se făcuse nimic la Bucureşti în ideea unirii la Prut. Încât, renaşterea naţională începută la Chişinău şi prăbuşirea URSS au redeschis dosarul unificării, dar fără nici o pregătire. Nici aici şi nici acolo! Pentru a nu mai vorbi de conjunctură: Naţiunea Română se zbate azi într-o criză profundă, iar criza iugoslavă şi revizonismul maghiar, renăscut oficial, sunt tot atâtea ameninţări explicite.

Sunt toate acestea motive de pesimism şi renunţare? Nicidecum! Şi nu e vorba aici numai de propriile drepturi ce ne impun inerente obligaţii. Căci, dacă, privim mai atent la anii din urmă, într-un fel, procesul unirii este faptic pornit. Şi spunem „într-un fel”, pentru că în România lipseşte o viziune coerentă, unitară, asupra a ceea ce trebuie făcut, dar şi asupra a ceea ce trebuie evitat. Iar în Moldova, unioniştii, din lipsă de experienţă, din lipsă de sprijin şi din alte varii motive, au pierdut teren. Sămânţa pusă de ei rodeşte însă, încă! Căci nu numai metaforic vorbind, procesele din ultimii 3-4 ani de acolo sunt subsumabile unei Re-De-Ge-izări a fostei RSS Moldoveneşti. Două ni se par a fi laturile acestui proces de Re-De-Ge-izare:

1.    De patru ani Moldova evoluează spre statutul de stat independent. Contează aici mai puţin raportul de forţe între tendinţele interne, prin definiţie dinamic, schimbător. Şi mult mai mult raporturile juridice, interne şi externe, ale statului-născând dintre Prut şi Nistru.

2.    Pe măsura conturării unei Moldove independente, Chişinăul oficial şi o bună parte a opiniei publice devin mai reci, dacă nu ostile, vizavi de România. Pentru conducerea de azi, nici o mirare. Opinia publică însă, lăsând la o parte rusificarea, nostalgică (ca şi la noi) după stabilitatea erei comuniste, asociază cauzal criza şi necazul de azi şi de unire!

Să ne aşteptăm ca, odată deplin independentă (juridic vorbind) Republica Moldova, aidoma RDG, să ne fie ostilă? Poate, dar nu la intensitatea atinsă vreodată de confruntarea inter-germană. Într-o singură ipoteză se poate ajunge la aşa ceva: dacă Chişinăul oficial îşi va însuşi vreodată lozinca aberantă şi anti-naţională a unei Moldove „de la munte la mare", vânturată sub Gorbaciov la mitinguri prin Chişinău.

Iarăşi motive de pesimism şi renunţare? Nemţii au stat vreme de patru decenii cu arma nucleară la picior, cu zid în Berlin şi patru armate de ocupaţie pe teritoriul naţional şi n-au renunţat, şi n-au disperat. O analiză minuţioasă şi lucidă a politicii RFG - de la eşecul doctrinei Halstein[i] la Ost-Politik şi de la comerţul inter-german (fără vamă chiar şi în plin război rece)[ii] la principiul liberei circulaţii a persoanelor între cele două Germanii - ar fi extrem de instructivă pentru toţi cei care fac, sau comentează, politica unirii. (va urma)

 (articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 9-10 (14-15), 15 august 1993

---

[i] Doctrina Halstein: cine recunoștea RDG nu putea avea relații diplomatice cu RFG.

[ii] Pe această bază mulți considerau RDG ca al 13-lea membru al CEE.

Read more...

Politica națională, o amânare costisitoare

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Politica națională, o amânare costisitoare

Cu ce se poate lăuda guvernul Văcăroiu la acest binevenit, pentru premier, time-out al vacanţei parlamentare? Cu trei lucruri: continuarea reformei, creşterea producției industriale lună de lună din ianuarie pînă în iunie și stabilitatea socială internă. Sună frumos, dar la o analiză mai atentă lucrurile nu stau chiar aşa.

1. Continuarea reformei este marcată de doi paşi: eliminarea subvenţiilor la ultimele produse subvenţionate (la 1 mai) şi introducerea TVA la 1 iulie [1993]. Aceşti paşi aparţin logicii actualei reforme şi erau decişi sub guvernul Stolojan. Subvenţiile trebuiau ridicate la 1 sept. 1992, iar TVA-ul trebuia introdus la 1 ianuarie 1993. Ambele măsuri au fost amânate. Fie din motive electorale, fie pentru insuficientă pregătire. În fapt, ca şi întreaga reformă, aceste măsuri erau decise prin punctajul stabilit cu FMI sub guvernul Roman. Însuşirea lor de catre guvernul Văcărăoiu era inevitabilă, câtă vreme economia ţării depinde azi în mare măsură de finanţarea externă. Ceea ce îi aparţine acualului guvern, deci, este felul cum aceste măsuri au fost aplicate, pregătite. Prost, adică! Preţurile au crescut nejustificat de mult; brambureala ţine loc de lege! Şi ca o culme a „pregătirii", cu o lună două înaintea TVA-ului principalul organ menit să controleze - Garda Financiară - a fost împinsă parcă special în criză...

2. Creşterea producţiei industriale în primul semestru poate bucura. Din păcate, nu orice creştere este şi bine-venită! Cât timp exportul este mai mic decât importul, economia este ineficientă. Iar orice creştere în atari condiţii înseamnă, efectiv, un pas înapoi la ‘89. Cauza este absenţa restructurării reale a industriei şi întârzierea privatizării. Efectul unei atari creşteri este menţinerea pe mai departe a deficitului comercial de plăţi, de unde şi dependenţa cronică de finanţare externă. Deja datorăm peste 2 miliarde de dolari, iar finanţarea actualei „creşteri" impune un nou împrumut de cel puţin 1,5 miliarde de dolari! Dacă actualele negocieri cu FMI vor acorda o atare sumă, nu performanţa economică a guvemului Văcăroiu va fi cauza, ci o anumită schimbare a opticii Occidentului față de România în contextul crizei iugoslave. Încă, numai o creştere economică însoţită de pozitivarea balanţei de plăti, de creşterea rezervei valutare a statului şi de stoparea inflației este pozitivă. Or, la toţi aceşti indicatori fundamentali azi se stă mai rău ca în urmă cu un an! Numai un leu stabil permite reluarea economisirii de către populaţie şi acumularea de capitaluri reale de către întreprinderi. Abia pe aceste baze se poate asigura reluarea investițiilor, retehnologizarea, crearea locurilor de muncă şi o creştere economică reală, sănătoasă. Or, în ultimele nouă luni inflaţia s-a accentuat, deficitul comercial s-a menţinut, iar îndatorarea ţării continuă în ritmuri înalte. Destinaţia datoriei externe - întreţinerea consumului, nicidecum pentru dezvoltare! (În 1992 România a cheltuit peste un miliard de dolari pentru importul de acadele, gumă de mestecat etc.)

3. Stabilitatea socială este (încă) realitate. Dar sindicatele pregătesc încă de pe acum o nouă ofensivă salarială. De unde şi dilema actualului guvern: cedează sindicatelor şi îşi asumă hiperinflaţia? Sau rezistă şi riscă convulsii?

Vedem deci că tot ceea ce ar putea fi invocat de guvern ca pozitiv nu stă în picioare! Apoi: promisiunile electorale au fost total ignorate. Inevitabil, căci demagogia tocmai asta presupune. Încrederea pe care oamenii de afaceri, managerii şi exportatorii români păreau să şi-o fi recăpătat în guvern în vara-toamna trecută azi e amintire. Azi sute de milioane de dolari rezultând din exporturi românești rămân afară, în băncile străine, de teama unor măsuri abuzive oricând posibile. De unde, o presiune crescândă în ultimele evoluţii leu/dolar; de unde, şi reţinerea investitorilor străini serioşi, care întârzie să vină. Iar dacă la toate acestea adaugăm scandalurile corupţiei la nivel înalt şi felul, cel puţin neinspirat, în care guvernul a înţeles sa reacţioneze, este evident eşecul actualei guvernări.

În politic, toate acestea se traduc după chipul şi asemănarea fiecăruia. Omul de jos, electoratul, reacţionează prin apatie şi nemulţumire. Dovada - la Petroşani, la recentele alegeri locale, absenteismul a fost de 81% ! Lumea politică, la rându-i, are prilejul să-şi arate propria-i măsură. Opoziţia, incapabilă să-şi menţină (fie şi de ochii lumii) propriile-i structuri - vezi PAC, vezi PNL-CD, vezi Convenţia - aspiră, desigur, la venirea la guvern! Culmea - nu fără şanse reale! S-a vorbit de remaniere de guvern. Noi nu credem în aşa ceva.

Remanierea presupune, principial şi minimal, un premier credibil. Ceea ce - după scandalul Petronim - nu este cazul. Singura alternativă agreată în prezent pare a fi crearea unei noi majorităţi parlamentare. Se fac deja tatonări. Va rezulta o mare coaliţie între P.D.S.R.(F.D.S.N.), Convenţie şi P.D.(F.S.N.)? Sau o coaliţie între Convenţie, P.U.N.R. şi P.D.A.R.? Puţin contează, zicem noi. Ambele ar avea aceeaşi semnificaţie politică: o victorie a politicianismului, o rezolvare a actualei crizei şi ignorarera electoratului, ultimul arbitru! Rămânând pragmatici, cum le place domnilor Roman şi Patriciu să fie, ne vom întreba: câte partide ar presupune atari coaliții? Şase-şapte minimal! Numai recenta „înţelegere" pentru guvernare între Convenţie şi poartă şase semnături. Toţi aceşti domni ignoră însă că un guvern de şase-şapte partide nu va rezista mai mult de trei patru luni. O spune o întreagă experienţă vest-europeană. O spune şi experienţa recentă din Bulgaria, unde UFD-ul, un soi de Convenţie, a căzut de la guvern numai după şase luni, pentru ca la nouă luni de la alegeri să-şi conteste propriul președinte!

Ţara are nevoie de un guvern puternic, coerent şi cu bază socială largă. Partide cu lideri nevrotici, incapabili să stea la un loc între ai lor, sunt cel puţin inconştiente când aspiră să vină la guvern. Dornici de putere (PL `93) sau cu speranţa că venind la guvernare pot evita dezagregarea (PAC şi PD-FSN), actualii opozanţi merg la întâlnire cu intenţiile de principiu ale domnului Iliescu. Dar bătrânul domn Coposu ezită, încă. Dânsul ştie foarte bine că alegeri anticipate la anul sunt de neevitat după orice soi de coaliție. Încât, propria-i decizie se va lua în funcţie de şansele ce le-ar avea partidul său. Respectiv, vor fi mai mari sau mai mici aceste şanse, intrând la toamnă în guvern?...

Din toate aceste frământări şi tendinţe, preşedintele Iliescu, încă enigmatic, îşi va extrage formula pe potrivă la toamnă. Opţiunea sa va merge se pare - spre un guvern de centru dreapta. Cu PNŢ-CD în orice caz. Pe de o parte, un atare guvern se scontează să aibă o „faţă" mai onorabilă în raporturile cu Occidentul; pe de alta, erodarea inevitabilă a oricărei guvernări ar pregăti o revenire în forţă a stângii la anul. Iar până la toamnă ţara e guvernată de o echipă neinspirată, lipsită de suport real, dar împuternicită să emită ordonanţe cu putere de lege! Şi toate acestea pentru ca în spatele ficțiunii Văcăroiu să se dilueze răspunderi, să se amestece cărţi. Preţul?! Mai mult decât timpul care trece, iată, fără nici un rost gospodăresc... (18.07.1993)

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 8 (13), 15-31 iulie 1993)

Read more...

Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

Turnura la care s-a ajuns după respingerea planului Vance-Owen indică în mod evident un potenţial catastrofic pentru Balcani şi pentru Europa. Iar concomitenţa acestei crize cu prăbuşirea Yaltei, cu dureroasa „tranziţie" şi cu proiectul Maastricht riscă compromită speranţele celor recent eliberaţi, dar şi socotelile partizanilor „Statelor Unite ale Europei"...

Cei interesaţi (din Vest) sau superficiali şi naivi (din Est) dau vina „in corpore" pe... sîrbi! Cu sau fără „atenuanta" unei intricări de etnii, de rase, de religii, de mentalităţi sau orientări police, care în Bosnia atinge o culme! Desigur, toate acestea îşi au importanţa lor majoră acolo. Sunt însă ele suficiente pentru a „explica" actuala tragedie? Credem că nu! Mai întâi, să nu uităm trecutul recent! Până prin 1990, Iugoslavia era cea mai prosperă şi liberală ţară din Est. Și un model - dacă nu ideal - atunci viabil, funcţional, de stat federal. Dovada - ultimele decenii de proprietate şi convieţuire reuşită, punctate de zeci şi zeci de mii de căsătorii mixte. Apoi, poate cu excepţia Sloveniei şi, parţial, a Croației, milioanele de iugoslavi de pe stradă regretă astăzi înmormântarea în sânge a Federaţiei concepute de Tito...

Și atunci?! Cum de a fost posibil?

Slovenia şi Croaţia - mult mai dezvoltate - au cochetat cu ideea separării mai demult. Tito însuşi pricepuse că „viabilitatea Iugoslaviei presupune prosperitate pentru toţi”, dar şi o Serbie mai mică în favoarea unei Croaţii cu frontiere mai „largi". Fapt ce astăzi se răzbună! Moartea lui Tito şi sistemul constituţional adoptat ulterior au şubrezit Statul Iugoslav. Iar prăbuşirea Yaltei a creat un vid de putere în spaţiul inter-sovieto-german. Reunificată şi dominantă economic pe continent, Germania se simte atrasă spre această zonă, lipsită de capitaluri, de experienţă, dar „entuziastă" şi naivă. Încât, numai trei ani, în locul celor 8 state răsăritene dintre care 4 aveau între 16 şi 38 de milioane de locuitori, azi avem 16 state din care 14 au sub 10 milioane fiecare şi numai Polonia (38 milioane) şi România (22 milioane) rămân ceea ce au fost! Se creează astfel un vast teren de „vânătoare" sub bine-cunoscuta deviză în zonă: „divide et impera!" şi în care marca, economia şi influenţa germană vor face, mâine, legea! Cum altfel să se explice graba cu care Germania a recunoscut Slovenia, Croaţia şi Bosnia? În criza iugoslavă, Germania a fost o veritabilă locomotivă diplomatică (după ce decenii nu fusese decât o „modestă" locomotivă economică), impunând partenerilor, inclusiv Americii, atitudini similare prin tactica faptului împlinit. Dacă la aceasta adăugăm greşeala Belgradului de a fi dat, primul și de la început, o dimensiune militară conflictului, avem (în mare) povestea genezei acestei crize. Iar în acest context, cazul Bosniei e doar varianta paroxistică a unei atari nefericite intricări. Dar în cazul Sloveniei şi Croatiei, terţii aveau de-a face cu adevărate naţiuni, libere să se autodetermine. Bosnia însă nu fusese niciodată „o ţară" şi cu atât mai puţin o naţiune! Bosnia e un teritoriu! În vechime sută la sută sîrbească şi ortodoxă, după secole de dominație otomană şi câteva decenii de ocupaţie austriacă, ea a intrat 1918 în componența Iugoslaviei, având 40% musulmani, 33% sârbi şi 16% croaţi. În ultimele decenii, Bosnia a progresat enorm. Ea a fost o veritabilă Elveţie a Iugoslaviei, cu oameni liberi şi prosperi. Amintiți-vă de Olimpiada de iarnă de la Sarajevo! Acum ea şi-a asasinat şansele, lăsându-se pe mâna unor lideri ce s-au încurcat în propriile himere!...

Ce poate rezolva aici planul Vance-Owen, cu harta sa „de leopard"? Nimic! Căci viețile celor 5 milioane de „bosniaci" sunt otrăvite de zecile de mii de morţi, de masacre, dc vendete, de distrugeri! Acest plan nu numai că îi taie pe sîrbi de conaţionalii lor din Serbia şi Krajna, nu numai că le alocă vreo patru zone izolate între ele, ci le rezervă cele mai sărace regiuni, totalizând abia vreo 6 miliarde de dolari în bunuri industriale şi de capital, dintr-un total de 31 de miliarde! Apoi, ar mai fi viabilă o „republică independentă", după un atare masacru?! Desigur că nu! Iar aceasta - şi din cauza cantității imense de ură şi resentimente, dar şi pentru bunul motiv că independenţa Bosniei nu ar avea ca temei trupul viu al unei națiuni, cum este cazul în Slovenia sau în Croaţia. Sau poate greşim? Să greşească însă şi Henry Kissinger cu toată experienţa sa de fost şef al politicii externe americane sub Nixon?! Recent, dânsul declara că, după un atare masacru, viabil ar fi numai ataşarea croaţilor şi sîrbilor cu teritoriile lor respectiv la Croaţia şi Serbia, iar musulmanilor să li se asigure un mic stat cu ieşire la mare. Planul Vance-Owen ni se pare deja terminat! Mingea se află acum în terenul domnilor Cristopher Warren şi Kozîrev. Vor aprecia şi realismul lui Kissinger şi evidenţele de pe teren, acceptând noi negocieri pe o atare schemă? Sau se va persevera inutil şi diabolic?...

În ultima lună sârbii au făcut două lucruri importante din punctul lor de vedere: 1) au terminat ocuparea a 70% din Bosnia, având acum de unde ceda la negocieri şi 2) au manevrat abil, anihilând planul Vance-Owen. Belgradul l-a apropriat, pasând problema lui Karadjici. Acesta, după ceva mofturi, l-a semnat la Atena, dar a transmis ratificarea parlamentului sârb de la Pale. Care, la rându-i, respingând planul, a transmis drugul înroşit în foc unui ... referendum! Spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont, rând pe rând, toate oficialitățile sîrbe au pus Occidentul în faţa unei noi situații: ,,poporul sârb vă refuză masiv!"

De acum, din două una: ori planul Vance-Owen moare, ori o întreagă Armada de 75.000 de soldaţi, câteva sute de avioane şi câteva zeci de nave vor ataca Bosnia pentru a impune planul cu forţa!...

Și totuşi, lipseşte esenţialul: hotărârea şi disponibilitatea tuturor puterilor occidentale şi a Rusiei la atare aventură. Anglia o refuză pentru că are rezerve față de UEO şi preferă egida NATO, dar şi pentru precedentul neplăcut ce s-ar crea pentru Ulster. Franţa, pentru că este în criză socială şi economică şi pentru că are o conducere bicefală - guvern gaullisto-liberal și preşedinte socialist. Germania, pentru că își are sacii în căruță, iar oficial pentru că se teme de „amintirile” din anii `41-`44. America, la rându-i, se reţine pentru că nu vrea şi nu poate interveni singură acolo. În fapt, Clinton a promis un program „mai întâi America!"... Iar deficitul bugetar enorm nu îi mai permite Americii - cum a fost cazul și în Golf - să finanţeze un război la antipozi. Vremea Coreii (1950), a Libanului (1958), a Vietnamului (1964) a trecut de mult. În plus, spre deosebire de Golf, unde Armada a venit, a învins şi a plecat, în Bosnia ea ar trebui să şi rămână! Cinci sau zece ani! Ceea ce costă enorm!...

Între timp, sub şocul dramei iugoslave şi al neputinţei şi demagogiei occidentale, Maastricht-ul lâncezeşte. La Copenhaga, după un referendum ce aprobă un Maastricht cenzurat de exerciții, se produc violenţe de stradă. În Camera Comunelor se aprobă rezerve (!) la planul Maastricht, iar în Franţa sondajele arată că azi francezul n-ar mai spune „da"! Europa de Est se zbate între promisiuni şi speranţe neonorate de Occident, de lideri şi de viaţă, trăind în plus şi coşmarul unei extinderi spre Balcani şi Ungaria a abcesului iugoslav. Iar la Washington şi Moscova, Clinton şi Elţîn nu îşi găsesc încă ritmul şi nici soluţii şi timp pentru gravele lor probleme interne.

În schimb, în Asia extrem-orientală ritmul dezvoltării economice este de 5-12% pe an! China este deja a treia putere economică a lumii după SUA şi Japonia, iar aceasta din urmă şi ţările din ASEAN sunt mai prospere ca oricând. Dacă aţi terminat de comparat, atunci vă întrebăm:

Aşa să se explice votul constant de abţinere, în Consiliul de Securitate, al Chinei în criza din Golf şi azi în cea iugoslavă? Ce să însemne aceasta? Ce altceva, decît faptul că Pekinul nu-şi poate asuma prostiile occidentului prin „da", dar nici nu-şi poate permite luxul unui veto, căci n-are interesul la aceasta?!

Pentru a treia oară într-un secol, după Versailles (1919) şi Yalta şi Potsdam (1945), Occidentul îşi administrează greşit propriile victorii! Căci azi, în loc să sprijine cu zeci de miliarde de dolari redezvoltarea Europei de Est, Occidentul - din cauza propriei sale miopii - o sângerează, o supune la embargouri directe sau indirecte, pentru a o „pacifica" mai apoi cu costuri în dolari, cu mult mai mari! Pe o asemenea cale, ne temem, secolul XXI va fi asiatic „sau nu va fi deloc"!

Se vor trezi la vreme cei din Europa?...

(articol apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 6 (11), 15 iunie 1993)

Corneliu DIDA

Read more...

Congresul Partidului Alianței Civice: Iluzii și pretenții spulberate

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

CONGRESUL PAC:

ILUZII SI PRETENȚII SPULBERATE

Motto: divorțul e un omagiu adus căsătoriei: divorţezi pentru a te putea recăsători...

Cu 7 senatori şi 13 deputaţi, Partidul Alianței Civice este al treilea partid al Convenţiei şi al cincilea partid al opoziţiei, ca pondere parlamentară. Semnificative în sine, aceste date nu justifică însă tapajul şi noianul de comentarii stârnite în jurul Congresului de la Timişoara. Mai întâi că prezenţa sa în Parlament nu este rezultatul unei confruntări directe cu electoratul, ci al acelui "artificiu", azi letargic, numit Convenţia Democratică. Apoi, cu excepţia UDMR, partidele din Convenţie nu îşi cunosc nici ponderea şi nici distribuţia pe teritoriu a propriilor simpatizanţi. Plutesc în ceaţă, din acest punct de vedere, şi trăiesc - poate cu excepţia liberalilor - cu teama de alegeri. În fond, singura confruntare directă cu electoratul, PAC a avut-o la Constanţa în alegerile locale. Mergând pe propria-i mână, PAC a obţinut acolo... câteva zeci de voturi! Lecţia a fost însă învăţată şi azi PAC-ul este... ditai partidul parlamentar...

Dacă ne oprim şi noi asupra recentului Congres al PAC, o facem nu pentru a fi în pas cu "lumea bună", ci pentru că din multe alte puncte de vedere PAC-ul este, totuşi, un caz interesant şi instructiv. Judecând la rece, apariţia acestui partid nu se justifică pe un eşichier şi aşa aglomerat şi confuz. Ieşind din sânul Alianţei Civice, pe la mijlocul anului 1991, PAC-ul a fost un pas inainte: a fost semnalul (organizatoric) că o anume maturizare politică a "opoziţiei intelectuale" avusese loc și, ca prim rezultat, se abandona strategia străzii pentru lupta politică directă. Sute de intelectuali - mulţi de o certă valoare în propiile domenii - înţelegeau să-şi dea mâna in ciuda unor diferenţe ideologice şi deosebiri de vederi. Acest lucru a generat multora noi speranţe, dar a generat şi o idee: unirea opoziției sub aceeaşi siglă - Convenţia Democratică. Într-o primă analiză, aceste două elemente ar fi suficiente pentru ca PAC să aibă ce să-şi scrie în propria autobiografie. Succesul la locale al Convenţiei, însă, nu a fost corect asimilat de opoziţie. Mergând pe ideea de sorginte troţkistă a ”unirii tuturor forţelor", strategia Convenţiei a falimentat în fapt: alegerile prezidenţiale au fost pierdute, iar scorul parlamentar a fost derizoriu – 20%! Încât condiţia de veşnică perdantă a opoziţiei era normal să stârnească mişcări şi frământări. Convenţia este azi în letargie. Iar partidele ce o compun au intrat în criză. Cu atît mai mult cu cât guvernanţii, în pierdere de viteză, nu reuşesc să scoată ţara din marasm.

PAC-ul, prin însăşi geneza sa, era şi este un model în mic al Convenţiei. Caracterul său eteroclit este bine ilustrat de cele trei moţiuni supuse Congresului: civic-democrată (citeşte, social-democrată.), liberală și moral-democrată. Şi cu aceasta, PAC-ul conţine cam tot spectrul politic din parlament. Vorba olteanului în fața girafei la zoo: "aşa ceva nu se ezistă”. În teorie, cam aici era sarcina Congresului: să dezbată, să aleagă, să clarifice. Dar n-a făcut-o! O spune dl. Stelian Tănase: "Moţiunile nu au fost votate, s-a evitat punerea lor în discuţie!” Dacă, pe lângă acest fapt extrem de grav, mai punem în balanţă şi felul în care a fost pregătit Congresul - precedat de excluderile "incomozilor", de ponderea cu mult mai mare a filialei Timişoara pe considerentul că "ei au dat cei mai mulţi bani"; dacă luăm în considerare listele pregătite dinainte cu "cei 48 care trebuiesc votaţi” sau atitudinea persiflantă faţă de presă a d-lui Manolescu, ne întrebăm ce mai rămâne din pretenţiile "civice", "democratice" sau "moralizatoare" ale PAC?...

Unii prognozaseră sciziunea PAC. La drept vorbind, puţin contează! După atâtea sciziuni, unele la case cu mult mai mari, încă o sciziune n-ar fi de mirare. Sciziunea, ni se spune însă, nu s-a produs. Optimiştii - dl. Alexandru Popovici, adversar al d-lui Manolescu, exultă totuşi: "PAC este un partid neo-liberal. Punct! După asta se mai poate scrie orice!", aluzie la precizările "ideologice" ale d-lui Manolescu, pe care-l cităm: "Doctrina PAC este neoliberală. (punct!) Dar pe baza valorilor civice, democraţiei şi ale moralei." (!!!)

Lucid vorbind, PAC nu s-a scindat, ci inaugurează ceva original: PAC a realizat un demontaj. El conţine azi individualizate clar (ireconciliabil!) trei fracţiuni: liberală (cu dl. Tănase şi cei mai mulţi parlamentari), social-democrată (cu dl. Mihai Şora în frunte) şi creştin-democrată devenită, moral(!)-democrată (de mai mică amploare, cu d-nii Nicolae Constantinescu şi Stere Gulea). Vorba cuiva: "dl. Manolescu a avut un Congres, noi am rămas cu partidul” (în mână, se înţelege!)...

La drept vorbind, tot acest scandal (de familiuţă) nici n-ar merita deranjul. Nici măcar pentru "vocaţia" sa ilustrativă pentru felul cum se face "politica" azi. Credem însă că recentul Congres al "demontării", prin urmările ce le va avea prin vecini - la FSN-Roman(?), la FDSN(?), la liberali(?), la ţărănişti creştin-democraţi, nu-i aşa?),  ar putea să facă valuri. Pentru că nu suntem nici primii nici ultimii care şi-au permis-o, vom pătrunde şi noi pe terenul speculaţiilor: şi cam ce-ar putea urma?...

În mare, o migrare a părţilor, acum demontate, spre făgaşul lor firesc. Civic-democraţii d-lui Şora, spre social-democraţi. Care, la drept vorbind, cam lipsesc cu desăvârşire, dacă e să îi căutăm adunaţi cu toţii la un loc. Aici să fi fost şi necesitatea - din viziunea d-lui Manolescu - de a învinge (musai) moţiunea civic-democrată? Poate. Un PAC trecut la social-democraţie ar fi permis o mutare "tare": o unire a social-democraților d-lui Cunescu şi "social-democraţilor” d-lui Roman în jurui unui PAC convertit (cu mâna forte a d-lui Manolescu şi sforile domnului Mihnea Berindei de la Paris) la social-dernocraţie. Unii ar fi venit cu aura "istorică" şi scaunul din Internaţionala Socialistă (d-1 Cunescu), alţii cu aura de opozanţi pur sânge (D-nii Manolescu şi Şora), iar ceilalţi - abia ei cu vână şi foarte importanţi (FSN-Rornan) - şi-ar fi salvat situaţia nu foarte roză azi. Nu-i timpul pierdut!

Aripa neo-liberală - azi demontată în public - ar migra natural spre neoliberalii domnilor Horia Rusu şi Dinu Patriciu. Care, la rândul lor, ar putea fi segmentul de legătură cu reformiştii din sânul FDSN, grupaţi, cred unii a şti, în jurul domnului Adrian Năstase. Este vreme încă şi pentru o atare figură...

Cât despre creştin-democraţi - mai puţin numeroşi ca primii - ar putea fi o infuzie de "tinereţe" în gerontocratul PNŢ-CD.

Ar fi rău, ar fi bine?...

Vom trăi şi vom vedea!

Recentele mişcări din PAC, care urmează frământărilor liberale, până la un punct sunt inerente vieții politice pluraliste. Unde s-ar situa punctul acesta? Evident, în afara pretenţiilor civice şi moralizatoare arborate de doi ani de PAC și de mantia sa - umbră azi - Alianţa Civică. E şi acesta un semn de "maturizare", de pierdere a unei "virginităţi" care - în politică - nu prea face casă bună cu ideea de carieră, de influență, de acces real la putere...

Cert este că PAC nu va putea redeveni ceea ce a fost - un partid; pentru unii o speranţă chiar! Menajul "în trei", care a fost PAC până de curând, a încetat. Liberi de acum, foştii tovarăşi vor porni spre noile combinaţii.

Semnificaţiile morale sau general umane vor rămâne - ca mai totdeauna în politică - în plan secund. Cel mult, electoratul, din nou plesnit peste faţă la scenă deschisă – va absenta mai abitir când va fi chemat la urne. Iar politicienii o vor deplânge în fraze ”civice”, făcând recurs la democraţie și morală...

Situaţia economică şi socială evolueaza rău.  Frământările în cadrul majorității guvernamentale sunt tot mai evidente. Scrisoarea PRM către d-l Iliescu este un exemplu. Apoi, în fruntea FDSN va veni, se pare, d-l Năstase. Mulţi parlamentari FDSN sunt tot mai nemulţumiţi de ministrul de Stat, d-l Mișu Negriţoiu, căruia i s-ar cere chiar demisia, încât agitaţiile din sânul unor segmente ale opoziţiei - cazul PAC de azi - pot fi şi semnul că nu e departe ziua când actualul guvern va trebui să cedeze locul unei alte echipe. Să fie străin, bunăoară, d-l Tănase de toată această nouă conjunctură născândă?! Apoi, opoziţia - mai ales micile partide gen PAC - este tot mai conştientă că instrumentul care i-a adus voturi şi locuri (am numit Convenţia) este astăzi terminat. De unde febra demontajelor şi recombinărilor actuale.

Dacă nu ar fi starea de urgenţă în care se află economia şi finanţele, nişte alegeri anticipate acum ar fi ca fierul roşu pentru toată această rană zemuindă de pe trupul nostru...

Dacă!... (Ioan PERA)

(articol publicat sub pseudonim în revista Mișcarea, anul II, nr. 5 (10), mai 1993)

Read more...

Eșecul gradualismului

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

EȘECUL GRADUALISMULUI

La 1 mai se încheie - ar trebui! - ultima etapă a liberalizării preţurilor. Ceea ce alţii - polonezii, bulgarii, cehii - au făcut dintr-o dată, noi românii am făcut în vreo 5 etape! Gradualismul acesta a fost de esenţă politică. El a fost practicat - prin însăşi natura sa! - în ignorarea raţiunii economice, singura ce putea justifica liberalizarea!

În fond, prin liberalizarea preţurilor se urmărea:

1. Obţinerea unui nou echilibru, în condiţii de piaţă, între marile plaje de prețuri: al mărfurilor, al serviciilor (tarife), al muncii (salariile), al creditului (dobânzile) şi al monedei naţionale (cursul leu/dolar). Şi

2. Dezvăluirea pe această bază, a adevărului economic, pe ramuri pe întreprinderi.

S-a obţinut aşa ceva? Evident că nu! De ce? Tocmai pentru că echilibrul între preţuri, pentru a apare, necesită o simultană liberalizare. Operându-se însă, gradual, s-a obţinut un dezechilibru economic şi de preţuri, generator de haos! Iar în spatele acestui haos se ascund sute şi sute de întreprinderi neviabile. Această rupere succesivă a pseudo-"echilibrelor" ce apăreau după fiecare etapă a generat o inflaţie cumulată cu mult mai mare decât ar fi generat o liberalizare simultană, singura care ar fi meritat acest sacrificiu! În Polonia, liberalizarea a fot totală şi simultană. Ea a avut ca pivot central cursul zlot/dolar. În primele 12 luni (1990) cursul a trecut, flotând liber, de la 1.600 zloţi/dolar la 9.600 zloţi/dolar. Consecutiv, salariile au crescut de 4,5 ori, iar preţurile de 6 ori. Puterea de cumpărare a scăzut cu 28%. A fost un şoc. Dar în următorii doi ani inflaţia a fost numai de 30% pe an, iar devalorizarea zlotului a fost de doar 60%: de la 9.600 la 16.000 de zloţi per dolar. Pe această bază relativ stabilă, preţurile fiind echilibrate şi mecanismele de piaţă fiind pornite, în 1992 economia poloneză realizează, prima în Est, o creştere de 2%! Iar în primul trimestru din 19aț93 o creştere de 5,6% faţă de primul trimestru din `92!

La noi, gradualismul a dus leul de la 21 de lei la 615 lei per dolar, adică o devalorizare de 30 de ori! De trei ori mai grav ca în Polonia! Dar ceea ce este cu adevărat grav este că tot acest imens sacrificiu se face fără a se fi obţinut cele două obiective majore ale atât de controversatei liberalizări! Pe scurt am plătit şi vom mai plăti probabil! - fără însă a şi obţine "marfa" mult visată: echilibrul economic, adevărul economic şi instituirea mecanismelor de piață!...

Cauza: gradualismul promovat cu atâta consecvenţă de dl. Iliescu, de F.S.N. (F.D.S.N.) şi de guvernele succesive de după `89. Iar falimentul gradualismului economic este vizibil pretutindeni: în economie, în social, în starea morală, în compromiterea majorităţii forţelor politice din această ţară. Și, ca un corolar, statul român este azi mai şubred şi mai puţin independent - în termeni relativi - decât era pe vremea lui Cuza...

Ce va aduce luna mai? Depinde!

În primul rând, depinde de curajul actualului guvern de a folosi acest prilej pentru a repune sistemul de preţuri pe baze reale, de piaţă. De a nu mai lungi boala! De pildă, de a reda cursului leu/dolar conţinutul şi rolul pe care trebuie să-l joace astăzi - acela de lider al reechilibrării generale a preţurilor. De a-l lăsa liber, adică! Apoi, de a se promova deschiderea spre mecanismele pieţei care, pe lângă libertăţi „nelimitate" (de a stabili preţuri şi salarii), implică si constrângeri inerente concurenţei pe pieţele externe şi interne. Abia aşa se va descoperi că nu se poate baga la nesfarsit în preţuri costul incompetenţei, al lenei, al furturilor - cum se face astăzi prea ades! Dacă piaţa devine ce trebuie să fie - un loc de confruntare, unde dictează clientul şi nu vanzătorul, preţurile artificial umflate vor fi refuzate şi urmează falimentul. Iar dacă guvernul va refuza să subvenţioneze de la buget atari întreprinderi, spirala inflaţiei va ceda rapid...

În al doilea rând, după 1 mai, multe vor depinde de sindicate. De lideri, dar şi de măsura în care masa salarială îi va urma în demersul lor. Prin natura lor "contractualistă" şi în virtutea "inspiraţiilor" de la sindicatele din vest, sindicatele noastre au două scopuri: păstrarea locurilor de muncă şi compensaţii şi salarii cât mai mari. Firesc, s-ar zice. Dar locurile de muncă şi salariile "tot mai mari" presupun o justă împărţire a profiturilor: între patronat şi salariaţi. Aşa este în vest; aşa ar trebui să fie şi la noi. Numai că în binomul interogativ ce a fost mai întâi: salariul sau profitul? - răspunsul este clar: fără profituri nu pot exista salarii! Nici mici, nici mari. Iar salariile bune presupun, forţamente, profituri pe măsură. Sindicatele nu pot cere plusuri de salarii decât pe seama profiturilor create. Orice sumă de bani ar fi plătită în absenţa unui profit real, negăsind marfă pe piaţă, urcă preţurile şi alimentează inflația. Încât, tot ce rimează cu rentabilizarea reală a întreprinderii, cu crearea de profituri, ar trebui automat acceptat de sindicate: că este vorba de privatizare, de restructurare sau de suprimarea inevitabilă a unor locuri de muncă!

Oricum am da-o însă, în haosul generat de gradualismul anti-economic practicat la noi, adevărul economic este eludat. Calculul profitului real este un "mister". Altfel cum să ne explicăm că uzinele "Oltcit" lucrează cu o șeptime (!) din capacitate şi sunt totuşi încă (!) "la limita rentabilităţii!?

Liderii sindicali însă joacă cartea dură a grevei generale. Deşi se proclamă, cei mai mulţi, adepţi ai "reformei". Care reformă!? Eşecul gradualismului este evident. Iar ţara a ajuns la punctul la care gradualismul falimentar trebuie înlocuit cu altceva! Cer asta sindicatele când ameninţă cu greva?!...

Cu actuala ameninţare de grevă vor, să zicem, nişte bani în plus. Ei şi? Mai mulţi bani pe o aceeaşi schemă înseamnă, faptic, mai multă inflaţie în lunile ce vin. Iar inflaţia nu permite relansarea economiei, cum nu a permis-o nici în cei trei ani trecuţi din ‘89! Ni se spune că, odată declanşată, greva va dura "o zi sau două”. Ca să obţinem ce? O zi sau două de activism sindical sau de chiul organizat?! Pe urmă, o grevă ştii când Nu ştii nici când o termini şi nici cine şi cum o termină!

Rezolvăm ceva cu greve generale sau cu "demisii în bloc" ca în RENEL, când bunăoară în Harghita şi Covasna primarii şi consilierii maghiari vor demisiona şi ei pe 30 aprilie?! Sau când în Iugoslavia se anunţă o gravă escaladă?!...

Nu cu greve se iese din criză. Dimpotrivă - ele adâncesc marasmul. După cum, nici guvernanţii nu trebuie să mizeze, cu uşurinţă, pe bunul-simţ politic al maselor salariale, pe răbdarea lor sau pe indiferentism faţă de apelul la grevă. Luna mai va trece cu bine, probabil. Încât, mult mai importantă pentru actualul guvern este găsirea cursului just după actualul eşec al gradualismului.

Sigur, e nevoie de minte limpede, de voinţă politică, de capacitate organizatorică. Şi de mult curaj - că e vorba de noi decizii, că va fi vorba de o nouă echipă cu un suflu nou. În fond, ar fi de preferat o demisie clară, cinstită, unei pendulări și indecizii în următoarele luni. N-a murit nimeni din demisii şi ar fi şi un prim pas spre "noi tradiţii"! Căci mâna tremurândă de azi nu poate fi de bun augur....

(articol scris de Corneliu Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 5 (10), mai 1993)

Read more...