România între alianțe și izolare totală. 125 de ani de istorie în date

125 de ani de istorie în date

1877 Alianţa cu Rusia (Livadia). Independenţa. Victorioşi în războiul ruso/româno-turc.

1878 Congresul din Berlin: izolare externă. Pierdem Basarabia de Sud. Ni se recunoaşte totuşi Dobrogea.

1879-1883 - Apropierea de Germania. Se proclamă Regatul (1881).

1883-1914 - Alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria. Protecţia externă faţă de Rusia. Progres intern economic, social, cultural.

1913 - Protejaţi încă de alianţa cu Centralii, arbitrăm al doilea război balcanic şi, la Pacea de la Bucureşti, obţinem, neinspirat, Cadrilaterul.

1914-1916 - Începe primul război mondial. Proclamăm neutralitatea.

1916-1918 - Alianţă cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. Acestea ne recunosc dreptul etnic şi istoric asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi ni le promit, în caz de victorie. Înfrângerea în campania din 1916. Victorie la Mărăşeşti şi la Oituz (1917). Trădarea ruşilor, intraţi în revoluţie şi război civil (1917). Izolare externă totală - occidentul nu ne poate ajuta. Pacea de la Buftea - pierdem Dobrogea şi crestele munţilor (mai 1918). Reluăm alianța şi lupta alături de Antantă (noiembrie 1918). Suntem în tabăra învingătorilor.

1919 - Puterile Aliate nu mai recunosc promisiunile teritoriale. Tratatul de la Bucureşti (1916). Izolare totală, la Versailles (iunie 1919). Atacaţi de Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn. Ocupăm Budapesta (august 1919).

1920 - Somaţi de Aliaţi, revenim la Tratative şi, cu condiţii care cenzurau grav independenţa naţională, ni se recunoaşte Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul. Se naşte România Mare!

1920 - 1939 Alianţă de facto cu Parisul şi Londra. Moare Ferdinand; moare Ionel Brătianu (1927). În special după 1933, independenţă cenzurată de legăturile „speciale" cu Parisul şi Londra. Guvernul Duca aranjat la Paris, iar după ”pactul" politic al alegerilor din decembrie 1937, Jean Pangal aduce de la Paris (!) soluţia - un guvern Goga-Cuza (!). Iar ambasadorul englez R. Hoare, în ianuarie 1938: „este preferabilă o dictatură (a lui Carol al II-lea — n.n.) unei guvernări legionare" (care nu putea veni decât prin alegeri libere! — n.n.).

1939 - Începe al doilea război mondial. România proclamă neutralitatea.

1939- 1940 Neutralitate formală, dar fără a se fi respins garanţiile anglo-franceze. Neutralitate caducă după prevederile pactului Molotov-Ribentropp (august 1939).

1940 - Prăbuşirea militară a Franţei. Dezastrul britanic de la Dunquerque. Urmarea - izolarea totală a României. În două luni pierdem Basarabia şi Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord. Carol al II-lea silit să abdice. Guvern Antonescu-Sima (septembrie 1940).

1940 - 1944 - Alianţă cu Germania, Italia şi Japonia.

1941 - Începe războiul de la răsărit. Recuperăm Basarabia şi Bucovina. Administraţie nominal-românească în Transnistria. 

1944 - Germania în degringoladă militară. Lovitura de stat de la 23 august. Întoarcerea armelor contra germanilor. Alianţă formală cu Naţiunile Unite. În fapt - ocupaţie sovietică.

1944 - 1947 Ocupaţie sovietică, instalarea regimului comunist, izolare externă totală.

Pacea de la Paris (februarie 1947) - pierdem Basarabia, şi Bucovina de Nord plus Herţa. Pierdem cobeligeranţa. Ni se impune respingerea planului Marshall (iulie 1947). 

1948 - 1989 Alianta cu Moscova (CAER-1949; Tratatul de Varşovia-1955). Satelizare totală (1948 - 1962). 

1958 - Trupele sovietice părăsesc România. 

1963 - Scandalul Valev, planurile de dezmembrare a României cad.

1964 - 1989 - Independenţă cenzurată de Moscova. Declaraţia din aprilie 1964. Reromânizarea PMR(PCR).

1967 - relaţii diplomatice cu RFG, vizita lui Maurer în SUA. 

1968 - respingerea invadării Cehoslovaciei. Joc de basculă diplomatică între Moscova și Washington şi între Moscova şi Peking.

1971 sfârşitul „liberalizării" interne.

1973 - demisia lui Maurer. Drum liber dictaturii lui Ceauşescu.

1978 - Fuga lui Pacepa.

1985 - Vine Gorbaciov la putere. Perestroika şi glasnost.

1987 - Gorbaciov la Bucureşti. Ceauşescu respinge definitiv perestroika. Evenimentele de la Braşov pecetluiesc izolarea totală a României.

1987 - 1989 - Izolarea externă totală.

1988 Ceauşescu respinge clauza.

1989 februarie - Ceauşescu îl reconsideră pozitiv pe Stalin (interviu Time). Scrisoarea celor şase.

1989 - Prăbuşirea regimului comunist. Amploarea demonstraţiilor, cei peste 1.000 de morţi şi miile de răniți, televizarea în direct salvează - după unii - România de la dezmembrarea prevăzută de scenariul extern. După televizarea „procesului" Ceauşescu şi bâlbâielile tot mai penibile ale FSN, se pierde simpatia Vestului şi se revine la izolarea externă.

1990 - 1991 - Suntem oaia neagră a Estului. Apropierea de Moscova este ratată (avortarea pactului Iliescu-Gorbaciov). Criza din Golf (august 1990-martie 1991) şi criza din Iugoslavia (declanşată în iunie 1991) scot România de pe agenda prioritară a Vestului. Izolarea externă totală continuă. 

1992 Guvern FSN - liberali. Consens putere/opoziţie privitor la „integrarea în Europa".

1993 - Semnarea Acordurilor de Asociere a României la Comunitatea Europeană. Primirea în Consiliul Europei. Reacordarea clauzei. Apropiere de Occident, dar România este în continuare izolată, fără alianţe şi în plină criză economică, socială, morală şi - potenţial - politică. Curte asiduă către NATO.

RELAȚIILE EXTERNE

De-a lungul a 125 de ani de independenţă de stat, România a cunoscut, sub raportul relaţiilor externe, patru stări: 

I. Alianţe. 

a) În vreme de pace: ele au asigurat o anume protecţie externă şi implicit o anumită stabilitate internă, la adăpostul căreia s-au realizat progrese economice, sociale şi culturale. Tipică în acest sens a fost alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria (1883 - 1914). Acelaşi lucru s-a sperat şi din partea sistemului post-Versailles. Condiţionările din Tratatul de Pace (1920) şi anumite ingerinţe economico-financiare, dar şi politice, ale Parisului, au avut drept urmare o independenţă cenzurată (de la Paris şi Londra) şi o tot mai dramatică divizare internă, mai ales după 1930. 

b) În vreme de război: alianţele au avut un caracter conjunctural şi au fost impuse de un calcul de riscuri şi şanse, subsumate obiectivelor naţionale tradiţionale: independenţă şi unitate naţională. 

În general, alianţele României au privit preponderent spre apusul Europei. Blocul anglo-francez, cel mai stabil în ultimul secol, a fost şi cel mai agreat de opinia publică internă, dar şi de clasa politică până în 1947. Alternativa apuseană a acestei alianţe a fost Germania. Preferată de o minoritate la 1916, Germania ne-a devenit aliat efectiv abia în condiţiile izolării totale din 1940. 

Alianţele cu Rusia au fost impuse totdeauna de situaţii fără ieșire. La 1877 alternativa Livadiei era ocuparea militară de către Rusia şi distrugerea țării, ce ar fi devenit teatru de război pentru ruşi și turci. 

La 1916, alianţa cu Rusia era un efect inevitabil al orientării noastre către Paris şi Londra, care erau aliate cu Petrogradul de atunci. 

După 1944, alianţa cu Moscova a fost rezultatul unei strategii globale a Occidentului, dispus, pe atunci, de a plăti contribuţia URSS la distrugerea Germaniei hitleriste cu soarta a 120 de milioane est-europeni.

Rusofobia românilor are ca sursă imperialismul rus, cele 13 invazii ruse şi chestiunea Basarabiei şi Bucovinei, ocupate şi astăzi. 

Până la satelizarea ţării, alianţele României erau gândite preponderent în complicatele ecuaţii ale relațiilor interstatale, în care - desigur - rolul principal îl jucau marile puteri din Europa: Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Italia. După procesele integratoare din vestul Europei şi dezmembrarea URSS, un rol din ce în ce mai mare îl au diversele entităţi de gen: Comunitatea Europeană (în plan economic şi politic), Consiliul Europei (în plan politic şi juridic), NATO (în plan militar) şi AELS (în plan economic), UEO (în plan militar) şi CSI (în plan politic, economic şi militar, cu o conotaţie aparte pentru chestiunea Basarabiei, practic şi azi în orbita Kremlinului). 

II. Neutralitatea. 

Nu am avut niciodată vocaţia neutralităţii, pentru că ne-am aflat la un triplex confinium - între spaţiul germanic, rusesc şi otoman - unde am fost pândiţi „tradiţional" de toate poftele. După apunerea definitivă a Turciei imperiale ecuaţia s-a simplificat şi România s-a aflat în spapul inter-ruso-german, situaţia externă a României depinzând în cel mai mare grad de echilibrul şi relațiile ruso-germane. Acestă tri-polaritate, devenită mai apoi bipolaritate, a făcut ca România să se orienteze tradiţional spre un joc de basculă diplomatică între Germania și Rusia şi în care rolul fundamental l-a jucat, până în 1947, factorul anglo-francez. 

După 1964, într-o măsură mai mică, rolul de ax al basculei a fost preluat de contradicţia ruso-chineză şi ruso-americană. 

Neutralitatea, în aceste condiții, a fost adoptată de fiecare dată când în Europa a început războiul mondial. Ea a fost deci, conjuncturală, şi de fapt de scurtă durată.

- Bine cumpănită, bine utilizată la 1916, ea a permis o schimbare radicală de alianţă, o pregătire diplomatică excelentă a războiului şi - în limitele posibilului - şi o pregătire economică şi militară pentru Întregirea Naţională.

- Cea din 1939, proclamată de Carol al II-lea era într-adevăr dorită de mai tot românul. Din păcate, ea nu era posibil de păstrat şi nici credibilă în condiţiile în care alianţele tradiţionale cu Londra şi Parisul continuau să iluzioneze clasa politică a vremii, iar garanţiile anglo-franceze nu erau respinse explicit. Apoi, pactul Molotov-Ribentropp din august 1939 o făcea ca și caducă. În sfârşit, ameninţată de revizionismul maghiar şi sovietic şi având o politică net anti-germană, faptic România era izolată, căci „Dumnezeu era prea sus iar Franţa prea departe".

III. Independenţa cenzurată. 

Evident, acestă cenzură au făcut-o protectorii noştri de facto, în cadrul diverselor alianţe. În perioada interbelică, fără să a fi avut un Tratat clar cu Londra şi Parisul, orientarea şi anume acorduri ne plasau ferm în tăbăra „aliată". La bază era ideea că numai cei ce ne ajutaseră să facem România Mare erau interesaţi să ne ajute s-o menţinem. 

Se uita că întregirea România până la Nistru devenise posibilă tocmai datorită prăbuşirii Rusiei în revoluţie şi război civil. După cum se uita şi faptul că, după ce Rusia ne abandonase în mâna nemţilor după trădarea rusească, la 1917, Occidentul nu fusese în măsură să ne ajute efectiv şi ne mai şi reproşase dramatic pacea separată de la Buftea, niciodată ratificată de Parlament sau contrasemnată de Ferdinand. 

Apoi, URSS devenise o mare putere economică, politică şi militară încă de la sfirşitul anilor `20. Iar când, în 1934, reluam relațiile diplomatice cu Moscova, URSS refuză recunoaşterea clară şi publică a apartenenţei Basarabiei la România. Nici o mirare că, în aceste condiții, dreapta - legionarii, în special - considerau că principalul pericol pentru România era URSS. Iar aceasta, într-o dublă ipostază: cea revizionistă, dar şi cea a pericolului bolşevic, care ar fi însemnat o catastrofă naţională. Cum ingerinţele şi condiţionările economice, financiare, dar şi politice deveneau tot mai frecvente din partea Parisului și Londrei şi cum revizionismul devenea tot mai presant, dreapta - un Codreanu, un Goga - vedeau în alianţa cu Roma şi Berlinul unica contrapondere reală şi efectivă la pericolul ruso-bolşevic. Ca rezultat al acestor orientări fundamental ireconciliabile, divizarea politică internă creşte, statul de drept încetează efectiv să mai existe şi instrumentele represive, discreţionar la îndemâna Regelui Carol, declanşează în două rânduri (1933-34 şi 1938-39) vaste campanii sângeroase anti-legionare. Statul de drept, parlamentarismul, democraţia şi însăşi monarhia îşi pierd enorm din credibilitate în țară, şi România alunecă inevitabil spre totalitarism (inițial carlist) şi izolare externă totală efectivă.

După abolirea monarhiei (1947), regimul comunist devine atoputernic, iar satelizarea ţării - deplină. Cât priveşte independenţa cenzurată (de Moscova, desigur) instalată după 1964, evenimentele sunt prea recente pentru a avea date suficiente. 

Totuşi! În condițiile „destalinizării" proclamate de Hruşciov (1956), Dej şi echipa lui îşi văd salvarea în eliminarea elementelor kominterniste, alcătuite preponderent din alogeni, după care proclamă că „la noi nu au fost abuzuri staliniste”! Şi tot în 1956, Revoluţia maghiară îl va convinge pe Dej de necesitatea unei alte politici faţă de ruşi. După o exemplară colaborare cu Hruşciov la înăbuşirea revoluţiei din Ungaria, Dej obţine în 1957-58 repatrierea trupelor sovietice din România. Jucase aici un rol Tratatul de Pace cu Austria (1955), care, prin plecarea ruşilor de acolo, înlătura motivaţia prezenţei ruseşti în România - paza liniilor de comunicaţie spre Viena. 

Acelaşi efect favorizator l-a avut şi planul septenal sovietic (1958-1965), care necesita şi economii, dar şi mână de lucru. Or, ambele le puteau oferi tocmai plecarea rușilor din România. Încetând ocupaţia militară și "reromânizând" PMR (PCR), Dej aplică tot mai mult o politică zisă naţională. Respinge planurile Valev, deschide ţara creditelor şi licenţelor din vest, ia o poziţie echilibrată între Moscova şi Peking. În paralel se face o „liberalizare" internă, eliberând pe toţi deţinuţii politici şi demarând recuperarea moştenirii culturale naţionale. Ceauşescu continuă şi amplifică această linie, care culminează cu momentul 1968. Începând cu 1971, „liberalizarea” internă intră în umbră. Iar după 1973 se deschide drum liber spre dictatura personală a lui Ceauşescu. 

Intrată sub controlul ruşilor - Tratatul de la Varşovia, CAER şi sistemul economic comunist intern - independenţa, chiar şi cenzurată, îi permite României un joc de basculă între Moscova şi Washington şi între Moscova şi Peking. După fuga lui Pacepa (1978) şi după declanşarea crizei economice interne (1981) acest curs se epuizează şi România - după 1985 - evoluează spre o izolare externă efectivă. 

Ambele momente de independenţă cenzurată - 1920-1939 şi 1964-1989 - sunt rezultatul unor alianţe pe baze inegale. Cenzura anglo-franceză, în special după moartea lui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), reprezenta o abdicare de la linia fermă a Brătienilor.

Politica de independenţă iniţiată de Dej între 1958-1964 era în schimb un net progres, o încercare  meritorie în nişte condiţii cvasi-imposibile; o recunoaştere venită din însuşi sânul PCR că ideea naţională era departe de a fi epuizată istoric; mai mult, că ea putea deveni un reazem intern de nădejde chiar şi pentru regimul comunist. 

Eşecul acestei politici era inevitabil din două motive, credem: motoarele comuniste interne, intacte, nu aveau suficientă voinţă şi nici suficientă putere pentru scoaterea ţării din orbita sovieto-bolşevică, iar politica lui Ceauşescu de după 1971-73 a dus la izolarea externă a ţării.

IV. Izolarea externă. 

Dacă lăsăm la o parte perioadele de ocupaţie militară - 1916-1918 (germanii) şi de după 1944 (ruşii) -, izolarea externă a fost cea mai nefastă. La Congresul de la Berlin (1878) am pierdut Basarabia de Sud. Izolarea de după Pacea de la Buftea (mai 1918) a dus la pierderea Dobrogei şi a crestelor munţilor Carpaţi. Izolarea de la Congresul de la Versailles a fost plătită cu agresiunea Ungariei lui Bela Kuhn, dar şi cu condiţii lezând independenţa ţării, reţinute în Tratatul de la 1920. Izolarea din 1940 a dus la dezmembrarea României Mari, iar izolarea totală de după 1944 - la pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herţei, a cobeligeranţei şi la satelizarea şi bolşevizarea ţării. În sfârşit, izolarea de după 1985-1987 a făcut posibile evenimentele din 1989, în care însă scenariul extern prevedea şi dezmembrarea României...

Actualul consens Putere-Opoziţie, privitor la integrarea europeană a României, pare a fi singura alternativă la izolarea în care România a alunecat la sfârşitul „erei" Ceauşescu. Se speră şi sunt premise ca această integrare să însemne însănătoşire economică, modernizare, creşterea nivelului de trai, sistem democratic autentic şi stat de drept. Dar care va fi preţul? Este sincer Occidentul când examinează dosarul integrării României? Sau măcar decis? Şi în ce formă? Se va putea acomoda Comunitatea Europeană cu o Românie unitară ce aspiră (alt consens Putere-Opoziţie) să refacă unitatea naţională la Nistru? Sau: se va putea acomoda România cu exigenţele integrării sau cu exigenţele, mai puţin publice acestea, ale corifeilor integrării de la Bonn, Paris, Londra, Bruxelles şi Strassbourg? 

Apoi, proiectul integrării este cu mult mai mult decât o simplă alianţă. El este, pe deasupra, un proces îndelungat, pe puţin două decenii. Şi cum vor evolua până atunci însăşi nucleele integratoare de azi? Cum va evolua Comunitatea Europeană până la şi după Maastricht? Cum va evolua NATO? Cum va evolua lumea de la Răsărit - CSI, spaţiul musulman, China şi Asia extrem orientală? 

Şi mai e ceva. Tradiţional, România a avut întotdeauna politici alternative la politica adoptată oficial. Azi avem aşa ceva? Sau, în locul alternativelor, rămânem mulţumiţi cu celebrul, de-acum,„consens" naţional? Sigur, crearea unei alternative serioase şi viabile la actuala orientare cvasi-generală spre vest presupune informaţii şi mijloace pe care nu presa, cu inerentele-i limite, e chemată să o făurească. Dar presa poate (şi trebuie) să facă analize (când e vorba de trecut) şi desigur să ridice semne de întrebare, fie ele şi utopice, atunci când unanimitatea e pe cale din nou să ne cuprindă și - poate - chiar să ne amăgească...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)

Read more...

Sfidarea cecenă: criza rusă intră într-o fază nouă

Perestroika a deschis în mod explicit criza majoră a ultimului imperiu de tip colonial - cel rus. Reformat cândva de Lenin şi ridicat de Stalin, cu complicitatea anglo-americanilor, la rangul de super-putere, imperiul ţarilor roşii a fost pus pe butuci în numai patru ani de perestroika.

Începându-şi reforma în domeniul politic, urmând ca abia într-o fază ulterioară să facă şi reforma economică, Gorbaciov a procedat invers decât celălalt mare reformator comunist, Deng Xiao Ping. În acest fel, Kremlinul şi-a distrus instrumentul politic - PCUS şi sistemul totalitar - cu care ar fi putut să facă reforma economică în deplină siguranţă. China şi-a conservat acest instrument şi reforma ei economică funcţionează excelent. Abia roadele vizibile pentru toată lumea ale acestei politici economice - în materie de productivitate, calitate, nivel de tral, siguranţă socială și mentalităţi subsecvente în schimbare - vor permite Chinei să evolueze şi politic. Iar la nevoie, aceste succese o vor obliga!...

Rău sfătuit de Occident, Gorbaciov a reuşit ce nici nu visase probabil: în 1989 regimurile din Europa de Est s-au prăbuşit; CAER s-a desfiinţat; la fel Tratatul de la Varşovia. Armata Roșie a părăsit umilită Europa de Est şi Germania, care s-a reunificat! Cu aceasta, prima fază a crizei ruse se consumase. Într-o a doua fază, în câteva luni, după puciul ratat din august 1991, se produce dernembrarea URSS, nu înainte de a se lansa oferta numită CSI.

Azi, dezmembrarea URSS apare, mai degrabă, ca un pas înapoi - silit, e drept - dar destul de bine asumat. Recunoscând fără fasoane independenţa fostelor republici unionale, Moscova a evitat inteligent o iugoslavizare pe care ar fi adus-o, imparabil, o serie de refuzuri obstinate. În plus, acceptând în 1991 şirul de independenţe (formale, de altfel), Kremlinul a mai dobândit căteva avantaje, azi mult mai uşor de văzut şi priceput.

Primul avantaj: dezmembrarea URSS a extra-teritorializat din vreme şirul previzibil de conflicte politice, etnice, teritoriale şi militare din noile state independente. Unele conflicte erau previzibile pentru că erau obiective: cazul Karabahului sau al Crimeei. Altele erau „previzibile" pentru că erau pregătite deja în laboratoarele KGB-ului: „găgăuzia”, Transnistria şi altele.

Al doilea avantaj: pe această cale, Rusia rămânea oarecum „în afara" răspunderii: „ce vină avem noi?! Aţi vrut independenţa, o aveţi! Spălaţi-vă pe cap cu ea!"... Cel puţin pentru opinia publică rusă şi pentru rusofoni, dezastrele din republici nu sunt nici azi imputabile Kremlinului!

Al treilea avantaj: izolată politic de aceste dezastre militare, Rusia — sensibil mai stabilă prin aceasta — s-a putut ocupa mai în voie de propria-i reformă politică şi economică. Sub acest raport, în trei ani, Rusia a luat un serios avantaj asupra tuturor membrilor CSI. Cu douăzeci și opt de miliarde de dolari excedent comercial, Rusia stă cu mult mai bine decât Ucraina, azi falimentară. De unde, regretul multor ucrainieni pentru separare.

Al patrulea avantaj: toate nenorocirile survenite în republicile foste unionale – inflație, şomaj, criminalitate, prăbuşirea nivelului de trai, conflicte militare - se asociază în sufletul oamenilor simpli cu dezmembrarea Uniunii Sovietice - „Ce bine era sub Brejnev!” - dar şi cu ascensiunea forţelor naţionale şi obţinerea independenţei!

Pe un atare fundal, nu e de mirare că, între 1992-1994, cele mai multe republici au semnat Tratatul şi documentele CSI. Acolo unde această evoluție nu era suficient de bine conturată, ea a fost ”ajutată" cu câte un scenariu de ”cuminţire” prevăzut pentru fiecare caz în parte, din vreme. Schema este cunoscută de-acum: secesionisme și conflicte armate locale.

Lăsând la o parte Ucraina – care ar merita o tratare aparte – într-un singur caz această schemă nu a funcționat: în Țările Baltice. De ce? Pentru că acolo conștiința națională și capacitatea de ripostă politică organizată sunt foarte dezvoltate. Celălalt factor — ajutorul Occidentului — a fost desigur foarte preţos pentru baltici. Dar el nu ar fi venit în absenţa celorlalţi doi factori de mai sus, care ni se par abia ei determinanţi!

Încăt, la trei ani de la dezmembrarea URSS, CSI prinsese contur. Ultimii fugari readuşi în rânduri au fost Moldova şi Gruzia. Consolaţi de pierderea iremediabilă a balticilor, ceva mai optimişti în privinţa Ucrainei după alegerea lui Kuciman, Elțîn şi ai lui mai aveau o singură ,,pietricică" în cizme: Cecenia!

Cu 14 mii de km pătraţi şi 1,3 milioane locuitori, Cecenia era o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Locuită de o populaţie musulmană, Cecenia are o lungă tradiţie de independenţă. Ultima ei ridicare contra ruşilor datează din 1942, când cecenii şi-au pus mari speranţe în armata gerrnană, care invadase Caucazul. După o efemeră plasare a steagului nazist pe Elbrus (august 1942), cecenii au plătit scump gestul acesta, fiind expulzaţi cu toţii în Asia Centrală (1944). Abia  sub Hruşciov au revenit acasă (1957), exodul costând viaţa a circa un sfert de milion de ceceni. Cecenia şi-a proclamat independenţa în noiembrie 1991, iar ulterior şi-a întărit-o printr-un referendum. Cam cât Doljul şi Mehedinţiul — luate împreună — Cecenia independentă părea multora ca o ”ciudăţenie”, compatibilă numai cu haosul rus al anilor 1991-'93. Însuşi Dudaiev, în rarele sale apariţii televizate, mic la trup şi lipsit aproape complet de mimică, va fi părut multora un simplu „dictator de operetă”.

În vara lui 1994, totul părea să se termine. Scenariul de cuminţire pentru Cecenia era organizarea unei revolte armate a „opoziţiei” cecene. Au avut loc vreo trei asalturi asupra lui Dudaiev, dar acesta a spulberat de fiecare dată adversarul! Ultimul asalt, cel din noiembrie, a avut în fruntea sa pe Ruslan Hasbulatov, fostul preşedinte al parlamentului rus, cecen el însuşi, şi pucist de frunte în octombrie 1993. Să fi trecut Hasbulatov aşa, ,,dintr-o dată”, de partea lui Elțîn?!...

După înfrângerea „opoziţiei”, armata rusă a intrat direct în luptă!

Înainte de a încerca să discernem şi altceva decât ne prezintă presa şi televiziunea intemaţionale, să ne întrebăm: merita atâta tevatură şi sacrificii mica Cecenie? De ce s-a decis Rusia la un atare pas? Mai intâi, Cecenia este un mare producător de țiţei. Mai mare decât a fost România vreodată! Apoi, prin Cecenia trec importante magistrale de hidrocarburi, venind din Azerbaidjan, un alt mare producător de țiței. În decembrie, presa anunţa reduceri la exportul rus de gaze: cu 15% pentru România, cu 40% pentru Europa occidentală, cu 60% pentru Turcia — toate aceste cifre arătând şi gradul de „simpatie" relativă de care ne bucurăm încă la Moscova. Ele însă anunţau preţul economic indirect al războiului cecen, ce încă nu începuse! Şi, implicit, rolul uriaş al Ceceniei în exportul rusesc de petrol gaze...

Dar cea mai puternică motivaţie a intervenţiei ruse este evitarea unui foarte grav precedent independentist! Rusia are vreo 89 de entităţi teritoriale. În Caucaz sunt incă şase republici musulmane. O eventuală confederaţie a acestora ar izola Gruzia şi Armenia — ambele creştine — de Rusia. Adică exact ca la 1801, când Gruzia atacată de Turcia a cerut ajutorul Rusiei ortodoxe.

Azi, istoria se cam repetă. Iar cauza este raţiunea de stat: menţinerea integrității Rusiei! Aceasta este miza în Cecenia!

Iată de ce războiul nu se poate încheia acolo după o primă înfrângere a Rusiei, ci numai după o deplină zdrobire a cecenilor! Dacă nu au fost suficiente două sute cincizeci de tancuri, se vor trimite cinci sute; şi tot aşa până la rezultatul dorit. Este și motivul pentru care războiul cecen marchează o nouă etapă a crizei ruse. Este etapa în care conflictele nu mai pot fi nici evitate și nici rezolvate cu ”scenarii”. Conflictul cecen se cere grabnic închis printr-o răsunătoare victorie rusă - iată filosofia ce prevalează astăzi la Kremlin! Şi într-un fel - la punctul la care s-a ajuns - aceasta ar fi varianta cea mai ,,blăndă”! Alternativa - respectiv, o victorie politică sau militară cecenă - ar însemna dezmembrarea Rusiei, cu sau fără o iugoslavizare, dar într-un spaţiu bicontinental în care se află 20.000 de focoase nucleare...

A doua caracteristică a acestei etape: în faţa raţiunii de stat - ca şi sub Lenin (vezi NEP-ul) sau sub Stalin (vezi alianţa cu imperialismul anglo-american din 1941) - chestiunile ideologice gen democraţie, drepturile omului etc. — vor fi date la o parte. La limită, în funcţie de evoluții, întreaga construcţie politică făcută de Elţîn poate fi aruncată în aer: de la deschiderea spre economia de piaţă și până la așa-zisul CSI! Jirinovski, de exemplu, pledează clar pentru un imperiu unitar, fără complicaţii de tip federal...

O a treia caracteristică, ce derivă din precedenta, este ascuţirea luptei pentru putere. Dar nu în cadrul democratic existent, ci una de culise, în „buna" tradiţie rusă, de la Țari la Stalin. Însuşi războiul cecen ar putea fi şi episod, dar și instrument al acestei lupte pentru putere la Kremlin. În fond, cum a ajuns armata rusă să lupte direct, în Cecenia? Tocmai prin eşecul militar repetat al așa-zisei „opoziții" cecene! Ce putea dori Hasbulatov când îşi făcea apariţia la Groznîi în noiembrie trecut? O victorie asupra lui Dudaiev, care să-l reabiliteze deplin? Sau o înfrângere a ,,opoziţiei cecene”, care l-ar fi obligat pe Elţin să se vâre în viesparul caucazian? În această din urmă ipoteză, războiul cecen este o cursă pentru actualul stăpân de la Kremlin!...

Deja Elţîn este din ce în ce mai izolat politic: Gaidar îl critică aspru; Iavlinski ii cere demisia; iar 65% din ruşi nu mai au ochi să-l vadă, în sondaj. Întreaga protipendadă politică rusă este cuprinsă de derută. Armata este criticată şi pentru incompetenţă, dar şi pentru ”trădare”! I se reproşează că a trimis acolo tancuri demodate numai bune pentru dotarea precară a cecenilor; că au trimis recruţi; că nu s-au utilizat rachete ghidate cu laseri, cum ar fi fost indicat în operaţii de mare fineţe cerute de protejarea populaţiei civile...

Va fi Elţîn debarcat? Sau el va deveni instrumentul unei prealabile alunecări spre un regim autoritar? Pentru partizanii refacerii imperiului, aceasta ar fi varianta optimă, se pare, iar semnalul că aşa vor evolua lucrurile ar fi o amânare a alegerilor prezidenţiale prevăzute pentru iunie 1996. Motive?! Ce altceva mai bun, decât însuşi războiul cecen?

O primă consecinţă a actualului conflict din Cecenia este răcirea, până la duşmănie deschisă, a raporturilor Rusiei cu lumea musulmană. Iar ca reflex - deloc exclus - ortodoxia ar putea fi folosită ca axă spirituală pentru un alt fel de ”reformă" a vechiului imperiu...

Cât despre Occident, el încă merge pe mai vechiul făgaş: mizează pe Elţîn și înghite naiv orice porcărie, numai să-l mai aibă acolo, la cârmă. Dar până când?!... Şi tot criza cecenă a mai scos odată în relief ipocrizia occidentală. Când Graciov împinsese tancurile pe solul cecen şi anunţase lumea că „totul va dura doar câteva ceasuri", Occidentul declara sus şi tare că „afacerea din Cecenia este o chestiune internă a Rusiei". Chit că acolo se bombardau oraşe, se murea deja, se pregătea un măcel, chit că documentele europene interzic atari acte şi nu recunosc justificarea mai veche a ”neamestecului în treburile interne”! Când însă armata rusă a fost înfrântă la Groznîi de Anul Nou, Franţa şi Germania şi-au amintit - ca să vezi - de CSCE! Iar ”marele" Havel constata „cu indignare" -bineînţeles! – ”încălcarea drepturilor omului”! Unui om cinstit i se face şi greaţă! Va zică, dacă eşti mica Cecenie, și marea Rusie te face terci în propria-ţi capitală, pentru a ți se da dreptate - vorbă să fie! - trebuie ca mai întâi să faci imposibilul şi să-l baţi pe agresor! Şi asta se cheamă, cum? Noua ordine europeană?! Drepturile omului?! Sau bătaie de joc?...

Pentru noi, românii, în aceste vremuri de defetism neruşinat, mica Cecenie ne oferă o lecţie extrem de importantă: în ultimă analiză, ceea ce ridică şi impune o naţiune este tăria braţului său înarmat, dar și hotărârea nestrămutată cu care îl foloseşti în auto-apărare!

(articol scris de Corneliu Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr 1-2 (41-42), ian. 1995)

Read more...

Politica internă - 1994

Trei lucruri au caracterizat anul intern 1994: degradarea nivelului de trai, consolidarea actualei Puteri și deruta Opoziţiei parlamentare. Cum se poate explica o evoluţie atît de contradictorie? Cum - când, în mod normal - degradarea nivelului de viaţă erodează Puterea şi propulsează Opoziţia?...

Prima explicaţie rezidă în anormalitatea vieţii noastre politice și sociale. Oamenii noştri politici (cel mai adesea) sunt ceea ce vedern, partidele politice sunt departe de ceea ce le defineşte teoretic, iar politica — mai întotdeauna — este un mod de „a te ajunge". Cât despre marele public, el este din ce în ce mai puţin interesat de politică și ignoră — aproape total — importanţa capacităţii de ripostă organizată a unei societăţi aflate în declin. Acestea sunt aproape lucruri comune pentru majoritatea analiştilor politici.

A doua explicaţie, mult mai puţin frecventată de analişti, rezidă în buna performanţă a actualei Puteri pe planul politicii externe. Ea a înţeles, cu mult mai bine decât Opoziţia, noua realitate politică continentală de după 1989. De acum, pentru multă vreme, Europa va fi dominată de blocul occidental. Iar corolarul acestei dominaţii este impunerea propriei viziuni, dar şi a propriului sistem de valori, peste tot in Europa: proprietatea privată, democraţia, pluralismul, drepturile omului, integrarea euro-atlantică. Vrei să rămâi în şa? Atunci, acceptă şi promovează aceste valori. Nu o faci - nu ai nici şansă! Cam aceasta este „filosofia" actualei Puteri; filosofie pe care o aplică pragmatic, într-o tonalitate nu lipsită de cinism.

Cele de mai sus le-a priceput şi Opoziţia. Dar ea nu a înţeles nimic din fondul problemei; ea a ignorat și ignoră contextul politic extern, ignoră, de asemeni, enorma capacitate de acomodare a Occidentului, când este vorba de promovat adevăratele sale interese. Consecinţa pentru Opoziţie a acestor sincope de interpretare a fost şi este (cel puţin în manifestările ei exterioare) un anume soi de „romantism” ilustrat de iluzia, încă frecventată de opozanţi, conform căreia „noi reprezentăm adevărata elită democratică, pe noi se va baza Occidentul!”

Numai fanariotismul evident conţinut de această jalnică iluzionare şi ar fi suficient pentru ca Opoziţia să piardă orice confruntare viitoare!

Conform acestei iluzii, actuala Putere pleacă defavorizată din start. Iar baza acestui calcul al hârtiei era „extracţia comunistă" a actualei Puteri.

Numai că, beneficiară a unei vaste experienţe politice după patru decenii de exerciţiu efectiv al puterii, echipa domnului Iliescu a pătruns excelent noua realitate politică din Europa, inclusiv „amănuntul" acomodării Occidentului cu tot ceea ce îi slujeşte optim interesul! Încât, actuala Putere a abordat mult mai realist și mult mai pragmatic viaţa politică internă, care a depins și va depinde, încă multă vrerne, de voinţa noilor stăpâni ai Europei!

Două au fost obiectivele de căpătâi ale actualei puteri: 1) să câştige alegerile prezidenţiale și parlamentare, care îţi conservă puterea în interior şi care - pe plan extern - te legitimează suficient pentru a deveni compatibil cu un Occident extrem de puţin ”formalist" când eşti dispus să îi cânţi în strună! Şi 2) să se plieze noilor stăpâni ai Europei!

Acum, că ambele obiective sunt deja realizate, actuala Putere culege roadele, aproape deloc stingherită. Anul 1994 a fost exemplar sub acest raport! Pe plan diplomatic, în 1994 s-a obţinut „un maxim" în direcţia integrării euro-atlantice: au fost ratificate Acordurile de Asociere cu Uniunea Europeană; am semnat primii Parteneriatul pentru Pace; am devenit asociaţi la UEO, braţul înarmat al U.E.; am fost incluşi în grupul „celor şase", invitaţi la Essen şi candidaţi agreaţi de pe acum la o viitoare integrare europeană. Sub raport economic, anul 1994 a fost anul în care s-a început aplicarea Memorandumului semnat cu FMI și în care - în contrapartidă - am beneficiat de creditele acestuia, dar şi de ale Băncii Mondiale, BERD etc.

Toate aceste realizări consemnate în 1994 ar fi onorat, cel puţin în aceeaşi măsură, orice guvern CDR! Ele însă onorează guvernul PDSR Si, desigur, pe preşedintele Iliescu. Şi - culmea - acesta demonstrează fără putere de tăgadă tuturor adepţilor sinceri ai Opoziţiei că cele spuse cândva la adresa Puterii sunt infirmate de viaţă: şi domnul Iliescu este... pro-occidental...

Există însă un punct asupra căruia, într-adevăr, actuala Putere rămâne descoperită când analizăm retrospectiv anul 1994: efectele concrete în plan economic ale politicii convenite cu FMI. S-a obţinut, e drept, o macrostabilizare economică. Leul s-a stabilizat (relativ) faţă de dolar; inflaţia a diminuat de la 300% la numai 70%; exporturile au crescut cu 30%; balanţa comercială s-a cvasi-echilibrat; rezerva valutară a ajuns la circa 700 de milioane de dolari, faţă de zero in 1993. Dar toate aceste realizăti rămân extrem de fragile. Ele sunt rezultatul unor măsuri monetariste (cu efect rapid, dar cu durată redusă), dar şi a unor credite externe de multe sute de milioane de dolari. Pentru ca această macrostabilizare să dureze și să contribuie efectiv la însănătoşirea economiei româneşti, ar fi fost necesare privatizarea şi restructurarea industriei de stat. Aici e și punctul de reproş major pe care Opoziţia îl poate face actualei Puteri: marea privatizare și restructurarea nu au început!

De ce? Cum de a fost posibil aşa ceva, când ambele procese trebuiau începute în 1994? O cerea şi Memorandumul, o proclamase și Guvernul: „anul 1994 - anul marii privatizări"!

Mai întâi că FMI-ul, încântat de macrostabilizarea reuşită de actualul guvern, a mai lăsat din preţ și a acceptat amânarea „pentru la anul” a marii privatizări și restructurări. Este o dovadă concretă a capacităţii de acomodare a Occidentului, de care vorbeam mai sus. Occidentul ne va credita şi în 1995. România se dovedeşte bună platnică: numai în 1994 ţara a plătit cam 600 de milioane de dolari pentru datoria externă contractată după 1989! Şi atunci - de ce să nu ne crediteze FMI-ul?!...

În al doilea rând, amânarea marii privatizări și a restructurării demonstrează că actuala Putere este foarte sigură pe ea. Nu se grăbeşte şi - mai ales - nu face „privatizare de dragul privatizării".

Credem că marea privatizare a fost amânată pentru a se putea lovi în marii rechini care au achiziţionat câteva milioane (!) de certificate de proprietate la preţuri scăzute și care aşteptau folosirea lor pentru achiziţia unor imense capitaluri productive, conform legii privatizării din 1991. Cum mari rechini se găsesc şi în sânul Opoziţiel, dar şi în sânul Puterii, lupta parlamentară a fost - şi este - foarte dură. De unde efectul inevitabil al unei decizii legislative.

Apoi, se doreşte mai degrabă o privatizare „dirijată" am zice noi. Una din caracteristicile Europei de după 1989 este întronarea unui sistem politic democratic şi pluralist. Esenţa acestuia este alternanţa puterii politice. Prin urmare, oricât de „tare" ar fi domnul lliescu, puterea politică - mai devreme sau mai târziu - va trebui să fie alternată! Adică cedată celeilalte părţi! Care ar fi soluţia pentru ca acest lucru să nu se întâmple decât formal? Sunt două: prima: să creeze o rotativă guvernamentală, adică un sistem politic (practic) bazat pe două partide. De exemplu, PDSR (plus o constelaţie de sateliţi, numai bună să-i păcălească pe naivi) şi PD (FSN); formulă fezabilă mai ales dacă CDR se va destrăma sau va involua. A doua soluţie - mult mai solidă și mult mai convenabilă pentru simpatizanţii PDSR de rang înalt - este să transformi puterea politică devenită după 1989 efemeră - în putere economică care este permanentă. Cum? „Dirijând" cumva privatizarea în propriu-ţi folos! Într-un articol anterior arătam că efectuarea unei mari privatizări pe principii echitabile nu este practic posibilă. Echitabilă nu poate fi decît prima fază — împărţirea certificatelor. După accea, chiar dacă blochezi privatizarea, piaţa neagră va acumula hârtiile de valoare în mâna unei minorităţi privilegiate. Pe ce criterii? Pe două criterii: cine are bani și cine are informaţii în domeniu! Este exact ce s-a întâmplat cu certificatele împărţite - echitabil! - în 1992.

Revenind la subiect, actualii guvernanţi şi puzderia lor de ”simpatizanţi" de rang înalt deţin și bani, deţin și informaţii. Este evident că, fie şi numai teoretic, cei afiliaţi puterii - în ministere, prefecturi, FPP, FPS, mari instituţii centrale bancare etc. pleacă din start favorizaţi prin posibilitatea de a avea informaţii adecvate. Câţi vor fi cei - într-atât de cinstiţi - încât să refuze de a profita ”legal”?

Această schemă bazată pe cele două ingrediente indispensabile ale noii societăţi - banii şi informaţiile - este deja verificată de viață. Cu o mare privatizare blocată; cu o industrie de stat practic intactă ca formă de proprietate. România a realizat performanţa de a obţine 35 % din PIB din sectorul privat! Cum a fost posibil? Numai mica privatizare şi capacitatea superioară a firmelor private de a face profituri nu pot explica. Ceea ce explică această „mică" ciudăţenie economică este binomul „S.A. - S.R.L."! În care S.A. aparţine statului, iar SRL aparţine directorilor, contabililor şefi, rudelor acestora, din care mulţi sunt actualei Puteri! Pe această cale, se „,privatizează" profitul SA în contul SRL. La ce să dorească toţi aceştia ”accelerarea" marii privatizări?!

Revenind la marea privatizare, ea va fi probabil făcută. Caz în care procesul va dura destul de mult. În fosta RDG, unde privatizarea a făcut-o statul vest-german, ea a durat mai bine de trei ani. La noi, legea preconizează vreo şapte ani pentru prima tranşă. Acest mic detaliu tehnic presupune însă prelungirea actualei Puteri în şa, încă un mandat. Minimal! Iată de ce, în 1995, se va urmări (de la nivelul Puterii) pregătirea anului 1996, un an electoral vital pentru deţinătorii frânelor şi stat, dar și în economie.

Trei sunt atu-urile actualei Puteri, de pe acum previzibile, în confruntarea politică cu Opoziţia parlamentară.

1.   Organizarea superioară în plan politic şi electoral, dar și în modul de funcţionare a Puterii.

a.    În plan politic şi electoral, actuala Putere a mizat pe o diviziune a ofertei politice. Pentru amatorii de reformă, a creat PDSR; pentru cei care se tem de unguri, a creat PUNR; pentru cei atraşi de discursuri „naţionaliste" a creat PRM; pentru muncitorii nostalgici - PSM; pentru ţărani - PDAR. Exact invers decât a procedat CDR! Suma ofertelor separate (arcul Puterii) s-a dovedit a fi mai mare decât suma unei singure oferte (cazul CDR). Odată luată majoritatea parlamentară, Puterea a acţionat extrem de unitar. Adică invers decât Opoziția, care se ceartă chiar şi atunci când - Opoziţie fiind - nu are de împărţit nici posturi şi nici răspunderi...

b.   În modul efectiv de lucru al Puterii, asistăm la o evoluţie extrem de originală. Parlamentul deliberează trei luni şi votează 4-5 legi, ridicol de puţin prin raport cu sutele de proiecte de lege care aşteaptă „democratic”! În vacanţele parlamentare însă, guvernul emite zeci de ordonanţe! Singurul rol al Parlamentului, aici, este acela de a ceda guvernului dreptul de a da ordonanţe în vacanţe. Până şi acest rol trist nu îl joacă atât Parlamentul, cât majoritatea guvernamentală! Cum guvernul Văcăroiu este un guvern obedient faţă de Preşedinte, asistăm faptic la o prezidenţializare a conducerii în ambele sale faze — legiferare şi executiv! Dacă la aceasta adăugăm şi subordonarea justiției, constatăm că, în mod inevitabil, în anul electoral 1996 actuala Putere va avea la dispoziţie întregul aparat de stat.

2) Al doilea atu al Puterii este slăbiciunea Opoziţiei. Nu mai insistăm, dar subiectul ar merita o tratare aparte. Precizăm numai că este deja prea tărziu pentru crearea unei alternative veritabil de dreapta (în condiţiile în care în Parlamentul României nu există - încă - nici o formaţiune de dreapta) şi că e îndoielnic că se va putea crea o alternativă reală la stânga actualei puteri.

3) Al treilea atu al actualei Puteri este politica externă. Avantajele pe care Puterea le-a obţinut până în 1994 vor funcţiona și în următorul an. Finanţarea promisă de FMI, efectele clauzei în comerţul cu SUA, Acordurile de Asociere la UE, investiţiile de capital străin, apropierea efectivă de NATO vor demonstra pregnant Occidentului că echipa actuală este credibilă. Iar populaţia, în lipsa unei alternative, va accepta actualul status-quo politic...

Şi tot în domeniul politicii externe, domnul Iliescu a izbutit stabilirea unei relaţii excelente cu lumea evreiască: că este vorba de statul Israel; că este vorba de comunitatea evreiască din SUA; că este vorba de diversele şi organizaţii evreieşti mondiale. Principial, toate acestea pot aduce atât preşedintelui, cât şi diplomaţiei româneşti o serie de nete avantaje. Dacă acestea se vor subsuma de fiecare dată în mod fericit intereselor naţionale româneşti, nu ne putem decât felicita. În 1994 însă, revista noastră a publicat două documente (deținute în fotocopii în arhiva noastră): o scrisoare a Comunității Evreilor Originari din România și un Memorandum al ministrului român de Externe, domnul Meleşcanu. În scrisoare, în esenţă, se cereau Statului Român trei lucruri: despăgubiri morale și materiale pentru „cei 400 de mii de evrei suprimaţi de regimul Antonescu" şi „retrocedarea tuturor averilor evreieşti trecute în patrimoniul Statului Român între 1937 şi 1989". Fără a fi experţi este uşor de dedus că acceptarea, ca atare, a acestor cereri ar implica daune de multe miliarde de dolari! La care, desigur, s-ar adăuga angajarea onoarei naţionale pentru fapte departe de a fi fost vreodată probate la proporţia citată. Apoi, numai poporul român, prin referendum, ar putea decide o atare problemă!... În aceste condiţii, în Memorandumul d-lui Meleşcanu se susţin două idei. Prima - că în condiţiile unei redresări economice, aceste cereri vor putea fi achitate. A doua - că orice publicitate pe această temă, în ţară sau în străinătate - ar fi „contraproductivă"...

Sunt sau nu aceste documente autentice? La data publicării lor aveam îndoieli. Azi, autorul acestor rânduri, nu mai are. Ele au fost publicate (inclusiv un facsimil); au fost discutate în prezența unor jurnalişti la o conferință de presă, unde a fost de faţă și TVR prin dl. Adrian Fulea. Ulterior, documentele au fost reproduse şi în alte publicaţii. În ipoteza unui fals căruia redacţia noastră i-ar fi căzut victirnă ar fi fost foarte nimerite dezminţiri. Nu au venit de nicăieri! Se poate spune că cel puţin una din ideile de forţă ale acestor două documente - aceea de a nu se face nici un fel de publicitate - funcţionează deja. Dacă la acest semnificativ detaliu adăugăm şi recenta numire pe postul de ambasador al SUA la Bucureşti a d-lui Alfred Moses - un veritabil expert al problemelor comunităţii evreieşti în perioada Ceauşescu, concluzia aproape că se impune de la sine...

Oricum, pentru autorul acestor rânduri, actuala Putere îşi urrnăreşte cu o tenacitate extraordinar propriile ţeluri şi, având atâtea atu-uri, ne înfiorăm pentru ceea ar putea să urmeze...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 1-2, (41-42) ian.1995)

Read more...