România între alianțe și izolare totală. 125 de ani de istorie în date

125 de ani de istorie în date

1877 Alianţa cu Rusia (Livadia). Independenţa. Victorioşi în războiul ruso/româno-turc.

1878 Congresul din Berlin: izolare externă. Pierdem Basarabia de Sud. Ni se recunoaşte totuşi Dobrogea.

1879-1883 - Apropierea de Germania. Se proclamă Regatul (1881).

1883-1914 - Alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria. Protecţia externă faţă de Rusia. Progres intern economic, social, cultural.

1913 - Protejaţi încă de alianţa cu Centralii, arbitrăm al doilea război balcanic şi, la Pacea de la Bucureşti, obţinem, neinspirat, Cadrilaterul.

1914-1916 - Începe primul război mondial. Proclamăm neutralitatea.

1916-1918 - Alianţă cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. Acestea ne recunosc dreptul etnic şi istoric asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi ni le promit, în caz de victorie. Înfrângerea în campania din 1916. Victorie la Mărăşeşti şi la Oituz (1917). Trădarea ruşilor, intraţi în revoluţie şi război civil (1917). Izolare externă totală - occidentul nu ne poate ajuta. Pacea de la Buftea - pierdem Dobrogea şi crestele munţilor (mai 1918). Reluăm alianța şi lupta alături de Antantă (noiembrie 1918). Suntem în tabăra învingătorilor.

1919 - Puterile Aliate nu mai recunosc promisiunile teritoriale. Tratatul de la Bucureşti (1916). Izolare totală, la Versailles (iunie 1919). Atacaţi de Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn. Ocupăm Budapesta (august 1919).

1920 - Somaţi de Aliaţi, revenim la Tratative şi, cu condiţii care cenzurau grav independenţa naţională, ni se recunoaşte Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul. Se naşte România Mare!

1920 - 1939 Alianţă de facto cu Parisul şi Londra. Moare Ferdinand; moare Ionel Brătianu (1927). În special după 1933, independenţă cenzurată de legăturile „speciale" cu Parisul şi Londra. Guvernul Duca aranjat la Paris, iar după ”pactul" politic al alegerilor din decembrie 1937, Jean Pangal aduce de la Paris (!) soluţia - un guvern Goga-Cuza (!). Iar ambasadorul englez R. Hoare, în ianuarie 1938: „este preferabilă o dictatură (a lui Carol al II-lea — n.n.) unei guvernări legionare" (care nu putea veni decât prin alegeri libere! — n.n.).

1939 - Începe al doilea război mondial. România proclamă neutralitatea.

1939- 1940 Neutralitate formală, dar fără a se fi respins garanţiile anglo-franceze. Neutralitate caducă după prevederile pactului Molotov-Ribentropp (august 1939).

1940 - Prăbuşirea militară a Franţei. Dezastrul britanic de la Dunquerque. Urmarea - izolarea totală a României. În două luni pierdem Basarabia şi Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord. Carol al II-lea silit să abdice. Guvern Antonescu-Sima (septembrie 1940).

1940 - 1944 - Alianţă cu Germania, Italia şi Japonia.

1941 - Începe războiul de la răsărit. Recuperăm Basarabia şi Bucovina. Administraţie nominal-românească în Transnistria. 

1944 - Germania în degringoladă militară. Lovitura de stat de la 23 august. Întoarcerea armelor contra germanilor. Alianţă formală cu Naţiunile Unite. În fapt - ocupaţie sovietică.

1944 - 1947 Ocupaţie sovietică, instalarea regimului comunist, izolare externă totală.

Pacea de la Paris (februarie 1947) - pierdem Basarabia, şi Bucovina de Nord plus Herţa. Pierdem cobeligeranţa. Ni se impune respingerea planului Marshall (iulie 1947). 

1948 - 1989 Alianta cu Moscova (CAER-1949; Tratatul de Varşovia-1955). Satelizare totală (1948 - 1962). 

1958 - Trupele sovietice părăsesc România. 

1963 - Scandalul Valev, planurile de dezmembrare a României cad.

1964 - 1989 - Independenţă cenzurată de Moscova. Declaraţia din aprilie 1964. Reromânizarea PMR(PCR).

1967 - relaţii diplomatice cu RFG, vizita lui Maurer în SUA. 

1968 - respingerea invadării Cehoslovaciei. Joc de basculă diplomatică între Moscova și Washington şi între Moscova şi Peking.

1971 sfârşitul „liberalizării" interne.

1973 - demisia lui Maurer. Drum liber dictaturii lui Ceauşescu.

1978 - Fuga lui Pacepa.

1985 - Vine Gorbaciov la putere. Perestroika şi glasnost.

1987 - Gorbaciov la Bucureşti. Ceauşescu respinge definitiv perestroika. Evenimentele de la Braşov pecetluiesc izolarea totală a României.

1987 - 1989 - Izolarea externă totală.

1988 Ceauşescu respinge clauza.

1989 februarie - Ceauşescu îl reconsideră pozitiv pe Stalin (interviu Time). Scrisoarea celor şase.

1989 - Prăbuşirea regimului comunist. Amploarea demonstraţiilor, cei peste 1.000 de morţi şi miile de răniți, televizarea în direct salvează - după unii - România de la dezmembrarea prevăzută de scenariul extern. După televizarea „procesului" Ceauşescu şi bâlbâielile tot mai penibile ale FSN, se pierde simpatia Vestului şi se revine la izolarea externă.

1990 - 1991 - Suntem oaia neagră a Estului. Apropierea de Moscova este ratată (avortarea pactului Iliescu-Gorbaciov). Criza din Golf (august 1990-martie 1991) şi criza din Iugoslavia (declanşată în iunie 1991) scot România de pe agenda prioritară a Vestului. Izolarea externă totală continuă. 

1992 Guvern FSN - liberali. Consens putere/opoziţie privitor la „integrarea în Europa".

1993 - Semnarea Acordurilor de Asociere a României la Comunitatea Europeană. Primirea în Consiliul Europei. Reacordarea clauzei. Apropiere de Occident, dar România este în continuare izolată, fără alianţe şi în plină criză economică, socială, morală şi - potenţial - politică. Curte asiduă către NATO.

RELAȚIILE EXTERNE

De-a lungul a 125 de ani de independenţă de stat, România a cunoscut, sub raportul relaţiilor externe, patru stări: 

I. Alianţe. 

a) În vreme de pace: ele au asigurat o anume protecţie externă şi implicit o anumită stabilitate internă, la adăpostul căreia s-au realizat progrese economice, sociale şi culturale. Tipică în acest sens a fost alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria (1883 - 1914). Acelaşi lucru s-a sperat şi din partea sistemului post-Versailles. Condiţionările din Tratatul de Pace (1920) şi anumite ingerinţe economico-financiare, dar şi politice, ale Parisului, au avut drept urmare o independenţă cenzurată (de la Paris şi Londra) şi o tot mai dramatică divizare internă, mai ales după 1930. 

b) În vreme de război: alianţele au avut un caracter conjunctural şi au fost impuse de un calcul de riscuri şi şanse, subsumate obiectivelor naţionale tradiţionale: independenţă şi unitate naţională. 

În general, alianţele României au privit preponderent spre apusul Europei. Blocul anglo-francez, cel mai stabil în ultimul secol, a fost şi cel mai agreat de opinia publică internă, dar şi de clasa politică până în 1947. Alternativa apuseană a acestei alianţe a fost Germania. Preferată de o minoritate la 1916, Germania ne-a devenit aliat efectiv abia în condiţiile izolării totale din 1940. 

Alianţele cu Rusia au fost impuse totdeauna de situaţii fără ieșire. La 1877 alternativa Livadiei era ocuparea militară de către Rusia şi distrugerea țării, ce ar fi devenit teatru de război pentru ruşi și turci. 

La 1916, alianţa cu Rusia era un efect inevitabil al orientării noastre către Paris şi Londra, care erau aliate cu Petrogradul de atunci. 

După 1944, alianţa cu Moscova a fost rezultatul unei strategii globale a Occidentului, dispus, pe atunci, de a plăti contribuţia URSS la distrugerea Germaniei hitleriste cu soarta a 120 de milioane est-europeni.

Rusofobia românilor are ca sursă imperialismul rus, cele 13 invazii ruse şi chestiunea Basarabiei şi Bucovinei, ocupate şi astăzi. 

Până la satelizarea ţării, alianţele României erau gândite preponderent în complicatele ecuaţii ale relațiilor interstatale, în care - desigur - rolul principal îl jucau marile puteri din Europa: Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Italia. După procesele integratoare din vestul Europei şi dezmembrarea URSS, un rol din ce în ce mai mare îl au diversele entităţi de gen: Comunitatea Europeană (în plan economic şi politic), Consiliul Europei (în plan politic şi juridic), NATO (în plan militar) şi AELS (în plan economic), UEO (în plan militar) şi CSI (în plan politic, economic şi militar, cu o conotaţie aparte pentru chestiunea Basarabiei, practic şi azi în orbita Kremlinului). 

II. Neutralitatea. 

Nu am avut niciodată vocaţia neutralităţii, pentru că ne-am aflat la un triplex confinium - între spaţiul germanic, rusesc şi otoman - unde am fost pândiţi „tradiţional" de toate poftele. După apunerea definitivă a Turciei imperiale ecuaţia s-a simplificat şi România s-a aflat în spapul inter-ruso-german, situaţia externă a României depinzând în cel mai mare grad de echilibrul şi relațiile ruso-germane. Acestă tri-polaritate, devenită mai apoi bipolaritate, a făcut ca România să se orienteze tradiţional spre un joc de basculă diplomatică între Germania și Rusia şi în care rolul fundamental l-a jucat, până în 1947, factorul anglo-francez. 

După 1964, într-o măsură mai mică, rolul de ax al basculei a fost preluat de contradicţia ruso-chineză şi ruso-americană. 

Neutralitatea, în aceste condiții, a fost adoptată de fiecare dată când în Europa a început războiul mondial. Ea a fost deci, conjuncturală, şi de fapt de scurtă durată.

- Bine cumpănită, bine utilizată la 1916, ea a permis o schimbare radicală de alianţă, o pregătire diplomatică excelentă a războiului şi - în limitele posibilului - şi o pregătire economică şi militară pentru Întregirea Naţională.

- Cea din 1939, proclamată de Carol al II-lea era într-adevăr dorită de mai tot românul. Din păcate, ea nu era posibil de păstrat şi nici credibilă în condiţiile în care alianţele tradiţionale cu Londra şi Parisul continuau să iluzioneze clasa politică a vremii, iar garanţiile anglo-franceze nu erau respinse explicit. Apoi, pactul Molotov-Ribentropp din august 1939 o făcea ca și caducă. În sfârşit, ameninţată de revizionismul maghiar şi sovietic şi având o politică net anti-germană, faptic România era izolată, căci „Dumnezeu era prea sus iar Franţa prea departe".

III. Independenţa cenzurată. 

Evident, acestă cenzură au făcut-o protectorii noştri de facto, în cadrul diverselor alianţe. În perioada interbelică, fără să a fi avut un Tratat clar cu Londra şi Parisul, orientarea şi anume acorduri ne plasau ferm în tăbăra „aliată". La bază era ideea că numai cei ce ne ajutaseră să facem România Mare erau interesaţi să ne ajute s-o menţinem. 

Se uita că întregirea România până la Nistru devenise posibilă tocmai datorită prăbuşirii Rusiei în revoluţie şi război civil. După cum se uita şi faptul că, după ce Rusia ne abandonase în mâna nemţilor după trădarea rusească, la 1917, Occidentul nu fusese în măsură să ne ajute efectiv şi ne mai şi reproşase dramatic pacea separată de la Buftea, niciodată ratificată de Parlament sau contrasemnată de Ferdinand. 

Apoi, URSS devenise o mare putere economică, politică şi militară încă de la sfirşitul anilor `20. Iar când, în 1934, reluam relațiile diplomatice cu Moscova, URSS refuză recunoaşterea clară şi publică a apartenenţei Basarabiei la România. Nici o mirare că, în aceste condiții, dreapta - legionarii, în special - considerau că principalul pericol pentru România era URSS. Iar aceasta, într-o dublă ipostază: cea revizionistă, dar şi cea a pericolului bolşevic, care ar fi însemnat o catastrofă naţională. Cum ingerinţele şi condiţionările economice, financiare, dar şi politice deveneau tot mai frecvente din partea Parisului și Londrei şi cum revizionismul devenea tot mai presant, dreapta - un Codreanu, un Goga - vedeau în alianţa cu Roma şi Berlinul unica contrapondere reală şi efectivă la pericolul ruso-bolşevic. Ca rezultat al acestor orientări fundamental ireconciliabile, divizarea politică internă creşte, statul de drept încetează efectiv să mai existe şi instrumentele represive, discreţionar la îndemâna Regelui Carol, declanşează în două rânduri (1933-34 şi 1938-39) vaste campanii sângeroase anti-legionare. Statul de drept, parlamentarismul, democraţia şi însăşi monarhia îşi pierd enorm din credibilitate în țară, şi România alunecă inevitabil spre totalitarism (inițial carlist) şi izolare externă totală efectivă.

După abolirea monarhiei (1947), regimul comunist devine atoputernic, iar satelizarea ţării - deplină. Cât priveşte independenţa cenzurată (de Moscova, desigur) instalată după 1964, evenimentele sunt prea recente pentru a avea date suficiente. 

Totuşi! În condițiile „destalinizării" proclamate de Hruşciov (1956), Dej şi echipa lui îşi văd salvarea în eliminarea elementelor kominterniste, alcătuite preponderent din alogeni, după care proclamă că „la noi nu au fost abuzuri staliniste”! Şi tot în 1956, Revoluţia maghiară îl va convinge pe Dej de necesitatea unei alte politici faţă de ruşi. După o exemplară colaborare cu Hruşciov la înăbuşirea revoluţiei din Ungaria, Dej obţine în 1957-58 repatrierea trupelor sovietice din România. Jucase aici un rol Tratatul de Pace cu Austria (1955), care, prin plecarea ruşilor de acolo, înlătura motivaţia prezenţei ruseşti în România - paza liniilor de comunicaţie spre Viena. 

Acelaşi efect favorizator l-a avut şi planul septenal sovietic (1958-1965), care necesita şi economii, dar şi mână de lucru. Or, ambele le puteau oferi tocmai plecarea rușilor din România. Încetând ocupaţia militară și "reromânizând" PMR (PCR), Dej aplică tot mai mult o politică zisă naţională. Respinge planurile Valev, deschide ţara creditelor şi licenţelor din vest, ia o poziţie echilibrată între Moscova şi Peking. În paralel se face o „liberalizare" internă, eliberând pe toţi deţinuţii politici şi demarând recuperarea moştenirii culturale naţionale. Ceauşescu continuă şi amplifică această linie, care culminează cu momentul 1968. Începând cu 1971, „liberalizarea” internă intră în umbră. Iar după 1973 se deschide drum liber spre dictatura personală a lui Ceauşescu. 

Intrată sub controlul ruşilor - Tratatul de la Varşovia, CAER şi sistemul economic comunist intern - independenţa, chiar şi cenzurată, îi permite României un joc de basculă între Moscova şi Washington şi între Moscova şi Peking. După fuga lui Pacepa (1978) şi după declanşarea crizei economice interne (1981) acest curs se epuizează şi România - după 1985 - evoluează spre o izolare externă efectivă. 

Ambele momente de independenţă cenzurată - 1920-1939 şi 1964-1989 - sunt rezultatul unor alianţe pe baze inegale. Cenzura anglo-franceză, în special după moartea lui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), reprezenta o abdicare de la linia fermă a Brătienilor.

Politica de independenţă iniţiată de Dej între 1958-1964 era în schimb un net progres, o încercare  meritorie în nişte condiţii cvasi-imposibile; o recunoaştere venită din însuşi sânul PCR că ideea naţională era departe de a fi epuizată istoric; mai mult, că ea putea deveni un reazem intern de nădejde chiar şi pentru regimul comunist. 

Eşecul acestei politici era inevitabil din două motive, credem: motoarele comuniste interne, intacte, nu aveau suficientă voinţă şi nici suficientă putere pentru scoaterea ţării din orbita sovieto-bolşevică, iar politica lui Ceauşescu de după 1971-73 a dus la izolarea externă a ţării.

IV. Izolarea externă. 

Dacă lăsăm la o parte perioadele de ocupaţie militară - 1916-1918 (germanii) şi de după 1944 (ruşii) -, izolarea externă a fost cea mai nefastă. La Congresul de la Berlin (1878) am pierdut Basarabia de Sud. Izolarea de după Pacea de la Buftea (mai 1918) a dus la pierderea Dobrogei şi a crestelor munţilor Carpaţi. Izolarea de la Congresul de la Versailles a fost plătită cu agresiunea Ungariei lui Bela Kuhn, dar şi cu condiţii lezând independenţa ţării, reţinute în Tratatul de la 1920. Izolarea din 1940 a dus la dezmembrarea României Mari, iar izolarea totală de după 1944 - la pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herţei, a cobeligeranţei şi la satelizarea şi bolşevizarea ţării. În sfârşit, izolarea de după 1985-1987 a făcut posibile evenimentele din 1989, în care însă scenariul extern prevedea şi dezmembrarea României...

Actualul consens Putere-Opoziţie, privitor la integrarea europeană a României, pare a fi singura alternativă la izolarea în care România a alunecat la sfârşitul „erei" Ceauşescu. Se speră şi sunt premise ca această integrare să însemne însănătoşire economică, modernizare, creşterea nivelului de trai, sistem democratic autentic şi stat de drept. Dar care va fi preţul? Este sincer Occidentul când examinează dosarul integrării României? Sau măcar decis? Şi în ce formă? Se va putea acomoda Comunitatea Europeană cu o Românie unitară ce aspiră (alt consens Putere-Opoziţie) să refacă unitatea naţională la Nistru? Sau: se va putea acomoda România cu exigenţele integrării sau cu exigenţele, mai puţin publice acestea, ale corifeilor integrării de la Bonn, Paris, Londra, Bruxelles şi Strassbourg? 

Apoi, proiectul integrării este cu mult mai mult decât o simplă alianţă. El este, pe deasupra, un proces îndelungat, pe puţin două decenii. Şi cum vor evolua până atunci însăşi nucleele integratoare de azi? Cum va evolua Comunitatea Europeană până la şi după Maastricht? Cum va evolua NATO? Cum va evolua lumea de la Răsărit - CSI, spaţiul musulman, China şi Asia extrem orientală? 

Şi mai e ceva. Tradiţional, România a avut întotdeauna politici alternative la politica adoptată oficial. Azi avem aşa ceva? Sau, în locul alternativelor, rămânem mulţumiţi cu celebrul, de-acum,„consens" naţional? Sigur, crearea unei alternative serioase şi viabile la actuala orientare cvasi-generală spre vest presupune informaţii şi mijloace pe care nu presa, cu inerentele-i limite, e chemată să o făurească. Dar presa poate (şi trebuie) să facă analize (când e vorba de trecut) şi desigur să ridice semne de întrebare, fie ele şi utopice, atunci când unanimitatea e pe cale din nou să ne cuprindă și - poate - chiar să ne amăgească...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)