Despre Constituție

Este prematur oare ca, la numai doi ani de la adoptarea Constituţiei (în 1992), să încercăm o apreciere a ei prin prisma celor petrecute de atunci? În condițtii normale, poate. Condiţiile sunt fără precedent. Stabilitatea (cel puţin sub raport economic) lipseşte, de unde conflicte de sus şi până jos. Încât, permanenta confruntare dintre bazele constituţionale şi viaţă ne îndreptăţeşte, credem, demersul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât începând din noiembrie 1992 — data întronării guvernului Văcăroiu — România îşi începe primul ei ciclu constituţional complet: putere locală alesă în  febr./martie 1992, Parlament ales în septembrie 1992, preşedinte ales în sept./oct. 1992 şi un guvern legitimat de alegeri necontestate de nimeni. 

Actuala Constituţie este un amalgam între elementele de tradiţie românească („stat naţional, unitar, independent, indivizibil"), cu anume (nefericită) continuitate („România este republică") şi cu valori supreme menite să ne (re)-alinieze Europei („statul de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, libera dezvoltare a personalităţii umane, pluralismul, proprietatea privată"). A rezultat o îmbinare care - pe deasupra opiniilor, dorinţelor, criticilor şi obiecţiilor ce încă nu s-au domolit - va fi, în ultima analiză, arbitrată de viaţă.

Adoptată cu destulă grabă, Constituţia s-a dorit a fi un pivot în jurul căruia să se construiască stabilitatea de care ţara are atâta nevoie. Până în toamna lui 1993 lucrurile păreau chiar aşa să şi stea. Simpla adoptare a Constituţiei şi anul de alegeri pe care ea îl implica (1992, desigur) au adus un anume calm intern, axat pe aşteptarea verdictului urnelor. Dar după numirea guvernului Văcăroiu, a venit vremea îndeplinirii celor promise în alegeri! Încât, în `93, la capătul a şase luni de miere, cam prin mai, au început nemulţumirile sindicale, grevele etc. Apoi a venit și prima moţiune de cenzură - primul recurs direct al opoziţiei la Constituţie. Moţiunea a căzut. Guvernul a rămas. Litera Constituţiei a fost respectată. În fapt însă a fost o confruntare între vechea cutumă (cramponare de putere) si iluzia jocului democratic insuficient pătruns şi inabil exhibat de actuala opoziţie. Episodul s-a repetat luna trecută, cu acelaşi rezultat, dar şi cu fundal identic! 

Cu o inflaţie de 350%, cu o scădere a nivelului de trai şi un şomaj mai mare cu 150.000 de persoane ca în 1992, minat de corupţie, orice guvern occidental sau din ţările vecine ar fi căzut. Nu şi guvernul Văcăroiu! Iar aceasta nu numai datorită inabilităţii opoziţiei, care nu a înţeles că succesul unei moţiuni de cenzură presupune formarea, în prealabil, a unei noi majorităţi parlamentare prin negocieri şi nu apeluri „la conştiinţă"! În fond, ca şi în iunie ‘93, şi în decembrie trecut ceea ce a asigurat victoria guvernului a fost vechea cutumă: cramponarea de putere. Or, această cutumă (de sorginte comunistă) nu are nimic comun cu actuala Constituţie. Dimpotrivă, pentru a exista acea atât de necesară potrivire între spiritul şi litera Constituţiei, ar trebui ca măcar acei ce îi aplică mecanismele să fie purtătorii unei alte cutume - cea a demisiei, atunci când este realmente cazul. Că este vorba de un eşec de program sau de echipă (cazul actualului guvern), că e vorba de o incompatibilitate de vederi (cazul fostului ministru al reformei, dl Negriţoiu, transferat la palatul Cotroceni), că e vorba de competiţie (nu mai dăm exemple!). Felul în care anumiţi miniştri nu şi-au dat demisia (vezi scandalul Petronim) sau în care alţii totuşi şi-au dat-o (ministrul Sălcudeanu) arată că lucrurile sunt mult mai profunde decât presupusul (şi de altfel realul) spirit de „versant de baricadă". 

O primă constatare ar fi că actuala Constituţie - democratică în sine - rămâne fără suport ”în spirit", chiar şi când forma ei e respectată. Cum demisia (ca instituţie vitală a democraţiei) nu este (şi nici nu poate fi) codificată în textul legii fundamentale, nici nu este prea greu să respecți Constituţia paragraf cu paragraf! Ne-am putea mângâia cu ideea că, odată venită la putere actuala opoziţie, lucrurile se vor schimba cu totul altfel. Poate. Dar dacă luăm în considerare acelaşi spirit de „versant de baricadă", care animă opoziţia de azi - ce altceva este Convenţia Democratică, care uneşte lucruri greu de conciliat: social-democraţie, liberalism, creştin-democraţie sau monarhişti şi republicani? - e clar că păcatele ”constituţionale" ale puterii de azi se vor perpetua şi mâine, când se va face transferul puterii. 

O a doua constatare, de ordin pragmatic de această dată, este aceea că însuşi mecanismul transferului puterii, prevăzut de actuala Constituţie, este destul de greoi. Democratic, desigur. Dar greoi. Când pleacă un guvern? După Constituţie, prin alegeri la termenul de patru ani, prin moţiune de cenzură admisă, prin vot de încredere (cerut de guvern si respins de parlament), sau prin demisie. Se vede limpede de aici că în trei cazuri din patru, schimbarea guvernului (citeşte a puterii) depinde de ea însăşi: să vrea să admită moţiunea de cenzură, să vrea să îşi angajeze răspunderea, sau să vrea să îşi dea demisia! Un unic comentariu ne vine în minte ţinând cont de cutuma operantă actuală: paşte murgule iarbă verde! Abia în al patrulea caz la patru ani odată treaba se decide (teoretic) la urne. 

S-ar putea spune că pentru o ţară care-şi caută stabilitatea nici nu e prea rău un atare mecanism greoi! Poate. Numai că România nu trăieşte vremuri normale. De pildă, chiar prin actuala Constituţie ea şi-a propus - consens naţional, am zice - o reconstrucţie din temelii nu numai a sistemului său politic, ci şi a bazelor sale economice, sociale şi juridice. Or, judecând după cele întâmplate la vecinii noştri, care parcurg cu unul sau doi paşi înaintea noastră un proces similar, pândit de insuccese şi meandre, o anumită elasticitate și capacitate de trecere rapidă de la echipă guvernamentală la alta se impune chiar şi mai des de o dată la un an. Stabilitatea guvernamentală în eşec, de dragul „stabilităţii", este contrariul ei! Să ne amintim de cramponarea de putere a dlui Roman în septembrie 1991, care ne-a adus în pragul războiului civil! Și încă o observaţie - experienţa țărilor din est, pe care şi noi suntern pe cale s-o confirmăm, pare să indice că, în lipsa unei economii viabile, eficiente şi prospere, sistemul democratic rămâne formal, ineficient, tocmai prin discontinuitatea de echipe, programe şi orientări. 

Revenind - în asemenea vremuri, evoluţiile economice sunt cel mai greu de urnit. Ele intră rapid în contratimp atât cu starea socială reală (nivel de trai, etc), cât şi cu orientarea electoratului. Cum aceasta este sursa oricărei legitimităţi, să ne întrebăm: şi cum se pune de acord această mobilitate politică a electoratului cu reprezentarea naţională? Prin alegeri anticipate. Dar din nou - extrem de greoi şi cu ”consum" de timp enorm pentru conjunctura ce o trecem. Alegerile anticipate, la noi, presupun formarea şi respingerea succesivă a două echipe guvernamentale, plus 60 de zile de campanie electorală, urmată de alte săptămâni de negocieri! Pe puţin patru-cinci luni! Iar aceasta când? Când economia este la pământ, când moneda naţională se prăbuşeşte, iar nemulţumirile cresc. Se creează astfel suficiente premise ca mulţi să nu dorească alegeri anticipate pentru că ele ar corespunde unei prelungite crize de guvern (echivalent cu o crimă naţională azi), iar alţii să exploateze abil şi demagogic o atare realitate !... Oricum, alegerile anticipate vor fi ca tămâia pentru draci... în ochii tuturor politicienilor români... 

Cu mecanisme atât de greoaie în vremuri care cer flexibilitate, mişcare rapidă şi succese (!), riscul acumulărilor unor contradicţii pe fondul adâncirii crizei este major. Şi el va creşte... 

Gândită democratic, neinspirată (ni se spune) din tot ce are mai bun Europa, actuala Constituţie are aerul, ne temem, al unei legi fundamentale potrivită pentru o ţară deja stabilă. Inspirată din Constituţia franceză - vezi regimul semi-prezidenţial - Constituţia noastră ar fi avut nevoie de lucruri care nouă ne lipsesc: o figură charismatică cum a fost De Gaulle, dar şi autoritară ca el, o clasă politică, dar şi tehnocraţi cum avea Franţa anilor ‘50 - ‘60, dar şi cutuma franceză, la noi distrusă de cei 45 de ani de comunism. Gândită pentru a asigura stabilitatea ţării, actuala Constituţie riscă mai mult să amăgească. Fiecare insucces, în plan economic în special, se va capitaliza negativ nu numai în contul actualei Puteri, dar şi în credibilitatea actualului sistem constituţional al Țării. Lucruri de care vor încerca să profite - cu şanse, zicem noi — atât monarhiştii cât şi iredentiştii de tot soiul !... 

Şi încă o observaţie. Sistemul democratic pluralist instituit prin actuala Constituţie - cum s-a putut vedea în cele de mai sus - presupune o clasă politică solidă, în care pe lângă competenţă, cinste, simţ al intereselor naţionale, cutuma să se schimbe: de la puterea de dragul puterii, la responsabilitatea deplină în exerciţiul ei. Or, ultimii doi ani (rămânând numai la ei!) arată tocmai contrariul. Politicianismul, corupţia, simţul combinaţiilor de tot soiul, căpătuiala tind să devină „mod de viaţă" la prea mulţi „oameni politici" de la noi. Instituind un sistem formal democratic după traversare de deşert ca cea a vechiului regim, ar fi fost cazul ca oamenii politici responsabili ai Ţării să se fi îngrijit mai mult de această problemă vitală - formarea unei clase politice de o cu totul altă calitate. Cu o vorbă scumpă lui Petre Ţuţea, „democraţia nu are criterii de selectare a valorilor". Aşa e, credem şi noi. Dacă, totuşi, democraţiile occidentale „se descurcă", este pentru că acolo - din nou o anume cutumă - democraţia îşi extrage faptic valorile din ceea ce se cheamă „meritocraţia". Adică din acea pleiadă de competenţe confirmate de viaţă în diversele domenii: administraţie, marile corporaţii, armată etc. Acolo, înainte de a fi ales de electorat, trebuie să fii mai întâi confirmat de viaţă „undeva" şi mai apoi ales de partide (grupări de interese). Pe această cale, rar ajung la urne, pe liste, specimene ca cele care abundă din plin la noi. Acolo, chiar dacă acest lucru nu se spune cu voce tare totdeauna, politica presupune patru lucruri în fundal: personalităţi, fiefuri locale, informaţii şi bani.

Primele două — personalităţi şi fiefuri locale — sunt prin excelenţă lucruri ce ţin de vastul şi vitalul domeniu al tradiției locale: primării, consilii locale, de district, regionale etc. Cam aşa îşi fac ucenicia cei mai mulţi oameni politici din Vest. Iar cei ce confirmă - confirmă în administraţie mai întâi - şi mai apoi la urne. Ei sunt aleşi de partide nu numai pentru capacitatea dovedită, dar şi pentru zestrea lor locală de voturi ce le aparţine lor, în primul rând. La noi e invers: dacă ai fost pe lista d-lui Iliescu sau a dlui Coposu, ajungi primar sau deputat! 

Revenind la Constituţie, alegerile locale din 1992 erau cerute de ea. Câteva sute de mii de „aleşi" (citeşte clienţi) ai partidelor şi-au disputat cele 3000 de locuri de primari şi 50000 de locuri de consilieri, la toate nivelele. Dar cam atât! Legea bugetelor nu este adoptată. Cu bugete derizorii, ce pot face aceşti oameni? Cum pot ei să-şi arate măsura cea bună, când o au, când nu au banii presupuşi de însăşi Constituţia Ţării, care vorbeşte de autonomie locală? E uşor de intuit că aici nu e vorba numai de cum merg miile de primării un an sau doi. Ci şi de cum construim - şi cu ce rezultate! - viitoarea clasă politică în următoarele două sau trei legislaturi. Rămânând la actualele calcule politicianiste meschine, care împiedică votarea legii bugetelor locale, se compromit nu atât forţele Convenţiei - ea se compromite şi altfel! - cât se compromite şansa de a avea o clasă politică promovată prin merite și consacrată de viaţă. În loc să avem sute şi sute de primari şi mii de consilieri reliefaţi pe merit în propriile localități, asistăm la dezvoltarea unor reţele mafiote a căror apăsare Ţara o simte deja. În lipsa unor bugete locale suficiente şi alcătuite pe baza unei legi ce decurge din însăşi Constituţie, oamenii cinstiţi şi capabili se vor retrage sau se vor compromite. În timp ce o întreagă clientelă politică, beneficiind de relaţii la „centru”! - ne va apărea ca merituoasă şi cinstită! 

Rezumând, conştienţi că nu avem cum epuiza acest subiect, actuala Constituţie pare din ce în ce mai mult o haină fie prea strâmtă, fie prea largă, oricât de arătoasă şi ”europeană" ar putea să fie ea. În tot cazul, dacă degringolada economică actuală va continua, unii ocolindu-i constrângerile, iar alţii exploatându-i slăbiciunile, ar putea s-o facă cel puţin formală, dacă nu caducă. Cu tot ce ar putea decurge de aici. Unica ei moştenire - fără ca ea să fi avut vreo vină - ar fi cu siguranţă o clasă politică politicianistă, coruptă, desţărată... 

Evident, cele de mai sus nu s-au dorit o abordare din unghiul constituţional. Ţara nu a dus şi nu duce lipsă nici de atari studii şi nici de experţi. Am încercat, în limitele unui articol de presă, o abordare pragmatică, cu ochii şi gândul la cele ce trăim sau am putea curând. Desigur, dacă nu ne vom trezi la timp şi cât mai mulţi.

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 2 (23), 16-31 ian. 1994)