După Ordonanţa
de îngheţare a salariilor, cine mai sprijină Reforma?
Anul 1995 a
început bine sub raport economic, dacă luăm de bună statistica pe primele sale
două luni. Inflaţia a fost de numai 1,7% iar producţia industrială a crescut
sensibil în mai toate ramurile; atât faţă de februarie 1994, cât şi față de ianuarie
1995. Sigur, statistica ”poate orice”! Inclusiv - conform unui bine cunoscut dicton - ea este „cea de-a treia formă de minciună”, după cea simplă şi cea sfruntată. Că
lucrurile stau diferit în plan economic, dovadă stă recenta Ordonanţă de
urgenţă nr. 1! De ce „de urgenţă”?Pentru că emisă la 15 februarie, în plină
sesiune parlamentară, nu mai era cu putinţă - constituţional vorbind - ordonanţă
simplă! Atunci, tot constituţional vorbind, este ţara într-o „stare de
urgenţă" care permite Guvernului să dea ordonanţe chiar în Sesiuni? Conform
guvernului - da! Şi în cazul acesta nu greşeşte! Şi iată de ce! Faimoasa
ordonanţă condiţionează creşterea salariilor în Regiile Autonome şi în
Societăţile Comerciale de Stat de creşterea productivităţii muncii, de
creşterea profitului. În fapt, având în vedere starea reală a majorităţii
întreprinderilor de stat - decapitalizate înglodate în blocajul financiar - acest
lucru echivalează cu o îngheţare a salariilor!
Ce anume a dictat Guvernului o atare măsură? Evident, nu „înfloritoarea" statistică de mai sus, ci două realităţi: atare politică salarială este cerută expres de Memorandul semnat cu FMI, iar recen-tele creşteri de preţuri - la benzină, combustibili etc. - promit un nou asalt al inflaţiei, pe care - se speră - numai o atare blocare a salariilor o mai poate domoli!...
Tehnic vorbind, o atare măsură este pe deplin justificată. Orice altfel de creşteri salariale, decât cele bazate pe performanţa internă reală a întreprinderilor, generează inflaţie. Or, obiectivul numărul unu al actualei politici este diminuarea inflației de la 61% în 1994, la 29% în 1995. O creştere salarială corespunzătoare recentei creşteri de preţuri - care-şi va arăta dimensiunile reale abia peste 2-3 luni - ar face ca numai pentru primele 6 luni ale lui 1995 inflația să depășească 30% și, deci, întreaga politică economică a guvernului se va afla într-un grav eşec.
Cum vedem, miza este enormă. Pe de o parte ea este economică. Respectiv, reluarea inflației la ritmuri superioare lui 1994 ar însemna ca tot ceea ce s-a făcut în ultimii 2-3 ani să se piardă. Pe de altă parte, în plan politic o atare evoluţie ar pune sub semnul întrebării nu numai actualul guvern, ci chiar întreg regimul de după 1989.
Repetăm, tehnic vorbind, actuala Ordonanţă este foarte necesară. De ce însă s-a ajuns aici? S-a ajuns la acest punct de nou conflict social - a se vedea grevele şi reacţiile sociale profund negative - tocmai pentru că guvernul a fost inconsecvent cu propria sa strategie, înregistrând grave întârzieri. Prima întârziere este însăşi recenta Ordonanţă. care s-ar fi impus - preferabil printr-o lege dezbătută în Parlament, dacă tot suntem democraţi - încă din primăvara sau toamna trecută. A doua întârziere este bâlbâiala guvernului atunci când este vorba de măsurile, prevăzute în propriul său program, în materie de privatizare şi restructurare. Căci sursa reală şi imparabilă a inflaţiei se află în slaba eficienţă economică la nivelul întreprinderilor de stat. Nu faci nimic acolo, inflaţia va creşte! Sigur - se va spune, dar inflaţia a scăzut de la 300% în 1993, la 61% în 1994 şi fără privatizare; şi fără restructurare! Aşa e! Dar această - salutară de altfel - scădere de inflaţie a fost obţinută prin două mijloace: creditul extern de sute de milioane de dolari de la FMI şi politica monetară restrictivă a Băncii Naţionale. Eficace pe termen scurt, aceste măsuri îşi epuizează în circa 12-18 luni efectul în lipsa măsurilor în domeniul microeconomic semnalate mai sus!
Încât - cu sau fără ordonanţa de urgenţă de mai sus - aceasta este realitatea: Guvernul îşi culege astăzi roadele propriilor sale inconsecvenţe şi ezitări!
Remarcabile ar mai fi şi alte două aspecte.
Opoziţia - CDR, PD et. Co - care s-au prezentat întotdeauna drept campionii reformismului, astăzi critică această ordonanţă, al cărei efect anti-inflaționist este cert şi al cărei efect politic ar putea să aducă şi deblocarea finanţării externe via FMI, organism care a cerut în mod expres setul respectiv de măsuri. Dacă am înţeles poziţia PSM şi PRM, care au votat împotriva acestei ordonanţe, ce putem să spunem despre nişte partide, acerb reformiste, care o resping? Este un exemplu evident - credem noi - de inconsecvenţă de principii şi de populism electoralist, păgubos însă pe termen mai lung. Poziţia identică pe care au luat-o şi Opoziţia ”de dreapta", dar și aliaţii PDSR, care se reclamă a fi de stânga, arată - în fond - precaritatea sprijinului parlamentar de care ”se bucură" în prezent Reforma!...
Cât despre sindicate, chiar dacă nu putem fi de acord cu ele, măcar să le înţelegem. La bază, salariaţii au pe deplin dreptate! În fond, ei cer să muncească pe bani buni, ceea ce este perfect normal, justificat. La nivelul liderilor sindicali, însă, se persistă într-o eroare şi confuzie de apreciere, care este ”plătită" prin tendinţa de eternizare a actualei crize. Angajată conceptual pe o linie contractualistă, liderii sindicali au adoptat strategia şi formele de luptă sindicale din vestul Europei. Dar şi strategia şi formele respective sunt proprii unei situaţii ce caracterizează vestul Europei şi nicidecum problematica românească la zi. Pe scurt, în Europa vestică, imensa majoritate a companiilor sunt profitabile. Mai mult, în multe dintre acestea profitul creşte an de an. Prin urmare, acolo este firesc ca strategia sindicală - acolo unde au mai rămas sindicate! - să vizeze o reîmpărţire pe potrivă a profitului între capital și forţa de muncă! În condiţiile din vest descrise mai sus, contractul de muncă colectiv şi triunghiul patronat-management-sindicate sunt tot atâtea instituţii fireşti, care îşi găsesc un rost şi aplicabilitate tocmai pentru că acolo există - slavă Domnului! - ce împărţi: profituri!
Deducem din toate acestea că urgenţa la zi este profitabilizarea întreprinderilor de stat. Iar această urgenţă are numai soluţii politice. Soluţii care însă - în lipsa unui sprijin parlamentar suficient şi în condiţiile absenţei unui pact social cu sindicatele - riscă să nu mai poată găsite pe terenul actualei reforme!...
Criza „Patrulaterului" şi şansele unei participări a CDR la guvernare
Cu două numere în urmă, pe această pagină titram: „Guvernul Văcăroiu în fața primului test major de rezistenţă”. Trei erau argumentele pentru o atare apreciere: problema Tratatului Româno-Ungar, situaţia economică și mişcările sindicale.
Evoluţiile din ultimele patru săptămâni - timp în care, evident, nu s-a rezolvat nimic - par să indice o tensionare atât a situaţiei sociale cât şi în plan politic.
În plan social, valul de greve, de mitinguri, de marşuri, a continuat, culminând cu marşul CNSLR-Frăţia din 11 şi 12 aprilie. În imediat - de această dată - se află nemulţumirea provocată de ordonanţa de ”îngheţare" a salariilor în R.A. şi S.C. de Stat, mai sus discutată.
Era firesc ca, în cadrul actualului ”patrulater"- o alianţă de stânga - care guvernează ţara, să apară grave disensiuni. În fond 1995 este un an pre-electoral. Peste zece luni se vor desfăşura alegerile locale; or, zece luni este extrem de puţin! Astfel, P.R.M., care se află numai nominal la guvernare (neavând încă nici un post ministerial), se şi gândeşte cu voce tare să-şi retragă definitiv sprijinul actualului guvern. Sigur, motivaţia prezentată public de domnul Vadim Tudor este una subiectivă - ea începe cu domnul Cozmâncă si se termină cu nu mai ştiu ce alt domn la fel de important. Adevărul este însă evident: P.R.M. sprijină guvernul, fără a avea nimic în schimb (citeşte miniştri, prefecţi etc.), exceptând responsabilitatea, care, politic vorbind, se va împărţi - abia ea! - „echitabil" la urne! Lucrurile se întâmplă în mod similar şi la P.S.M., care, deşi nu a ajuns încă la formulările d-lui Vadim Tudor, nici nu este departe de acestea! Apoi, la P.S.M. mai este ceva: recenta aripă Mohora, pe măsură ce trece timpul în mod păgubos pentru P.S.M., „bun să fie numai aliat la pierdere”, poate deveni tot mai atractivă pentru cei rămaşi - încă - cu domnul Păunescu şi Verdeţ!
Cât despre P.U.N.R., acesta, în stilul binecunoscut de-acum, se pregăteşte de o nouă remaniere. Căci de câte ori domnul Văcăroiu are ceva probleme, domnul Gavra ridică „chestiunea" remanierii... Dacă stabilitatea actualului guvern ar fi depins în mod real de nemulţumirile din P.S.M., P.R.M., P.U.N.R., el ar fi plecat ceva mai demult. Chestiunea e că atâta vreme cât domnul Iliescu nu are răspuns la întrebarea: ”și ce să pun în loc?", guvernul actual va rămâne. Astfel, în decembrie/ianuarie trecut devenise evident că „accelerarea" privatizării, la noi, înseamnă blocarea ei sine die. Ar fi fost suficient - măcar pentru domnul Coşea - ca un cap să cadă. Dar, cum ştim, nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă, în ianuarie s-a semnat faimosul „patrulater". Minimal, o slăbire sau, cu atât mai puţin, o plecare a guvernului nu erau indicate, când pe tapet erau tratativele româno-ungare binecunoscute. Şi apoi ce guvern faci la acea vreme când Opoziția - citeşte CDR - se afla criză?!
Între timp situaţia economică nu pare să se fi ameliorat, cum o indică, cu un optimism ”bine dirijat", statistica. Încât necesitatea redobândirii bunăvoinței FMI a impus mai-sus-discutata ordonanţă. Pe fondul unei nemulţumiri sociale manifeste, această ordonanță riscă acum să fie picătura care ar putea să umple paharul. Dar îl va umple? Noi credem că nu! Şi ne bazăm într-o atare apreciere pe capacitatea, deja dovedită de actuala Putere, de a putea dezamorsa atari probleme; fie prin promisiuni abil plasate, fie prin oameni infiltraţi în acele structuri, la vreme. A se vedea şi actuala postură a domnului Miron Mitrea, fost lider sindical, iar azi vice în P.D.S.R....
Şi totuşi, azi se conturează o nouă conjunctură. Între preşedintele Iliescu şi partidul său favorit, P.D.S.R., au apărut evidente fricţiuni. Recent, dânsul mărturisea că şi-a dorit să facă din F.S.N. „un partid al incoruptibililor". Şi tot dânsul adăuga: „dar nu am reuşit"! Totul ne face credem că, dacă ar fi să se refere la P.D.S.R., dl. Iliescu s-ar exprima în termeni identici! Că este aşa, că dânsul este profund nemulţumit de ”performanţa" P.D.S.R. sub acest raport, dovadă stă şi recentul său avertisment în chestiunea prezenţei parlamentarilor în celebrele AGA - adunările generale ale acţionarilor din S.C. de stat - cireadă de vaci grase, numai bune de muls. În caz că parlamentul va pregăti un document permisiv sub acest raport, preşedintele îl va respinge hotărât! Afirmaţie populist-gratuită?! Nu credem! Judecând după tergiversările din parlament pe acest subiect, chestiunea este serioasă. Preşedintele nu doreşte să devină, în mod public, un paravan pentru matrapazlâcurile ce se tot pun la cale în celebrele AGA... În acelaşi sens, al unei răciri între preşedinte şi P.D.S.R., pledează şi admonestarea organizaţiei sect. 5 P.D.S.R., pentru iniţiativa de a-l propune pe domnul Iliescu drept candidat la preşedinţie în 1996: „ce atâta grabă?”...
Sigur, toate acestea ar putea semnifica faptul că domnul Iliescu se gândeşte mai degrabă la o candidatură la preşedinţie ca independent sau cu sprijin din partea unui alt partid de stânga. Este însă evident că o atare evoluţie de intenţii poate avea influență și față de guvernul Văcăroiu - un guvern P.D.S.R. - a cărui performanţă economică pare să se apropie de epuizare. Încât, revine din nou întrebarea de mai sus: ”și ce se poate pune în loc?”
Nu ştim dacă această întrebare se va fi rostit deja la Cotroceni. Dar este evident că starea Opoziţiei fiind astăzi alta, altul ar putea să fie şi răspunsul! Iar când apreciem că alta este starea Opoziţiei, avem în vedere în primul rând CDR. După părăsirea CDR de către UDMR, PL 93 şi PAC, grupul dominat de PNŢ-CD este mult mai solid, mult mai coerent. Iar judecând după exprimările recente ale dlui Constantinescu, actuala Convenţie pare a se pregăti „pentru guvernare peste una-două luni".
Vom asista oare în această primăvară la alcătuirea unui nou guvern? În politică nimic nu este sigur. Mai ales în actuala Românie. Totuşi, un răspuns pertinent ar putea fi conturat, dacă inventariem problematica care stă în mod previzibil în faţa guvernului român în anul şi ceva, care a mai rămas până la alegeri.
În plan extern în iunie 1995 România urmează să depună cererea oficială de aderare ca membru cu drepturi depline la UE. Apoi, în zece zile urmează să reînceapă tratativele cu Ungaria privitor la Tratatul bilateral. Ambele aceste evenimente de calendar ar putea fi ”mai bine servite", chiar şi în optica Cotrocenilor, de un guvern girat moral şi politic de domnul Coposu. În fond, după virajul făcut de CDR în chestiunea minorităţii maghiare în planul acesta, ca şi în cel al aderării la UE, nu mai este nici un fel de deosebire între Cotroceni și CDR.
În plan economic, o atare formulă - guvern PDSR-CDR-PD - ar putea să dezamorseze actualele blocaje în relațiile cu FMI. De asemenea, ar putea debloca şi spinoasa chestiune a privatizării.
În sfârşit, introducerea CDR la guvernare, cu mai bine de un an înainte de alegeri, ar putea să aducă şi un anume profit în plan electoral actualei Puteri. Chiar deblocând privatizarea, aceasta nu va putea să își arate decât efectele negative, în plan social, în primii 1-2 ani: şomaj în creştere şi presiuni pe salarii. Căci efectele pozitive - numai în varianta că acest proces ar fi bine şi cinstit condus - ar putea apărea abia după 2-3 ani. Un an 1995-1996 sub semnul unor atari presiuni sociale ar pregăti de minune electoratul pentru un vot masiv la stânga.
Ce va fi, vom vedea. Însă se creează tot mai mult impresia că de acum liderii Opoziţiei, şi în mod special domnii Coposu şi Constantinescu, au ajuns în poziţia de a decide - în sfârșit - în chestiuni majore. Și, evident, să și răspundă efectiv. Ceea ce ar însemna începutul sfârşitului ultimului mit post-decembrist – faimoasa CDR...
Ce anume a dictat Guvernului o atare măsură? Evident, nu „înfloritoarea" statistică de mai sus, ci două realităţi: atare politică salarială este cerută expres de Memorandul semnat cu FMI, iar recen-tele creşteri de preţuri - la benzină, combustibili etc. - promit un nou asalt al inflaţiei, pe care - se speră - numai o atare blocare a salariilor o mai poate domoli!...
Tehnic vorbind, o atare măsură este pe deplin justificată. Orice altfel de creşteri salariale, decât cele bazate pe performanţa internă reală a întreprinderilor, generează inflaţie. Or, obiectivul numărul unu al actualei politici este diminuarea inflației de la 61% în 1994, la 29% în 1995. O creştere salarială corespunzătoare recentei creşteri de preţuri - care-şi va arăta dimensiunile reale abia peste 2-3 luni - ar face ca numai pentru primele 6 luni ale lui 1995 inflația să depășească 30% și, deci, întreaga politică economică a guvernului se va afla într-un grav eşec.
Cum vedem, miza este enormă. Pe de o parte ea este economică. Respectiv, reluarea inflației la ritmuri superioare lui 1994 ar însemna ca tot ceea ce s-a făcut în ultimii 2-3 ani să se piardă. Pe de altă parte, în plan politic o atare evoluţie ar pune sub semnul întrebării nu numai actualul guvern, ci chiar întreg regimul de după 1989.
Repetăm, tehnic vorbind, actuala Ordonanţă este foarte necesară. De ce însă s-a ajuns aici? S-a ajuns la acest punct de nou conflict social - a se vedea grevele şi reacţiile sociale profund negative - tocmai pentru că guvernul a fost inconsecvent cu propria sa strategie, înregistrând grave întârzieri. Prima întârziere este însăşi recenta Ordonanţă. care s-ar fi impus - preferabil printr-o lege dezbătută în Parlament, dacă tot suntem democraţi - încă din primăvara sau toamna trecută. A doua întârziere este bâlbâiala guvernului atunci când este vorba de măsurile, prevăzute în propriul său program, în materie de privatizare şi restructurare. Căci sursa reală şi imparabilă a inflaţiei se află în slaba eficienţă economică la nivelul întreprinderilor de stat. Nu faci nimic acolo, inflaţia va creşte! Sigur - se va spune, dar inflaţia a scăzut de la 300% în 1993, la 61% în 1994 şi fără privatizare; şi fără restructurare! Aşa e! Dar această - salutară de altfel - scădere de inflaţie a fost obţinută prin două mijloace: creditul extern de sute de milioane de dolari de la FMI şi politica monetară restrictivă a Băncii Naţionale. Eficace pe termen scurt, aceste măsuri îşi epuizează în circa 12-18 luni efectul în lipsa măsurilor în domeniul microeconomic semnalate mai sus!
Încât - cu sau fără ordonanţa de urgenţă de mai sus - aceasta este realitatea: Guvernul îşi culege astăzi roadele propriilor sale inconsecvenţe şi ezitări!
Remarcabile ar mai fi şi alte două aspecte.
Opoziţia - CDR, PD et. Co - care s-au prezentat întotdeauna drept campionii reformismului, astăzi critică această ordonanţă, al cărei efect anti-inflaționist este cert şi al cărei efect politic ar putea să aducă şi deblocarea finanţării externe via FMI, organism care a cerut în mod expres setul respectiv de măsuri. Dacă am înţeles poziţia PSM şi PRM, care au votat împotriva acestei ordonanţe, ce putem să spunem despre nişte partide, acerb reformiste, care o resping? Este un exemplu evident - credem noi - de inconsecvenţă de principii şi de populism electoralist, păgubos însă pe termen mai lung. Poziţia identică pe care au luat-o şi Opoziţia ”de dreapta", dar și aliaţii PDSR, care se reclamă a fi de stânga, arată - în fond - precaritatea sprijinului parlamentar de care ”se bucură" în prezent Reforma!...
Cât despre sindicate, chiar dacă nu putem fi de acord cu ele, măcar să le înţelegem. La bază, salariaţii au pe deplin dreptate! În fond, ei cer să muncească pe bani buni, ceea ce este perfect normal, justificat. La nivelul liderilor sindicali, însă, se persistă într-o eroare şi confuzie de apreciere, care este ”plătită" prin tendinţa de eternizare a actualei crize. Angajată conceptual pe o linie contractualistă, liderii sindicali au adoptat strategia şi formele de luptă sindicale din vestul Europei. Dar şi strategia şi formele respective sunt proprii unei situaţii ce caracterizează vestul Europei şi nicidecum problematica românească la zi. Pe scurt, în Europa vestică, imensa majoritate a companiilor sunt profitabile. Mai mult, în multe dintre acestea profitul creşte an de an. Prin urmare, acolo este firesc ca strategia sindicală - acolo unde au mai rămas sindicate! - să vizeze o reîmpărţire pe potrivă a profitului între capital și forţa de muncă! În condiţiile din vest descrise mai sus, contractul de muncă colectiv şi triunghiul patronat-management-sindicate sunt tot atâtea instituţii fireşti, care îşi găsesc un rost şi aplicabilitate tocmai pentru că acolo există - slavă Domnului! - ce împărţi: profituri!
Deducem din toate acestea că urgenţa la zi este profitabilizarea întreprinderilor de stat. Iar această urgenţă are numai soluţii politice. Soluţii care însă - în lipsa unui sprijin parlamentar suficient şi în condiţiile absenţei unui pact social cu sindicatele - riscă să nu mai poată găsite pe terenul actualei reforme!...
Criza „Patrulaterului" şi şansele unei participări a CDR la guvernare
Cu două numere în urmă, pe această pagină titram: „Guvernul Văcăroiu în fața primului test major de rezistenţă”. Trei erau argumentele pentru o atare apreciere: problema Tratatului Româno-Ungar, situaţia economică și mişcările sindicale.
Evoluţiile din ultimele patru săptămâni - timp în care, evident, nu s-a rezolvat nimic - par să indice o tensionare atât a situaţiei sociale cât şi în plan politic.
În plan social, valul de greve, de mitinguri, de marşuri, a continuat, culminând cu marşul CNSLR-Frăţia din 11 şi 12 aprilie. În imediat - de această dată - se află nemulţumirea provocată de ordonanţa de ”îngheţare" a salariilor în R.A. şi S.C. de Stat, mai sus discutată.
Era firesc ca, în cadrul actualului ”patrulater"- o alianţă de stânga - care guvernează ţara, să apară grave disensiuni. În fond 1995 este un an pre-electoral. Peste zece luni se vor desfăşura alegerile locale; or, zece luni este extrem de puţin! Astfel, P.R.M., care se află numai nominal la guvernare (neavând încă nici un post ministerial), se şi gândeşte cu voce tare să-şi retragă definitiv sprijinul actualului guvern. Sigur, motivaţia prezentată public de domnul Vadim Tudor este una subiectivă - ea începe cu domnul Cozmâncă si se termină cu nu mai ştiu ce alt domn la fel de important. Adevărul este însă evident: P.R.M. sprijină guvernul, fără a avea nimic în schimb (citeşte miniştri, prefecţi etc.), exceptând responsabilitatea, care, politic vorbind, se va împărţi - abia ea! - „echitabil" la urne! Lucrurile se întâmplă în mod similar şi la P.S.M., care, deşi nu a ajuns încă la formulările d-lui Vadim Tudor, nici nu este departe de acestea! Apoi, la P.S.M. mai este ceva: recenta aripă Mohora, pe măsură ce trece timpul în mod păgubos pentru P.S.M., „bun să fie numai aliat la pierdere”, poate deveni tot mai atractivă pentru cei rămaşi - încă - cu domnul Păunescu şi Verdeţ!
Cât despre P.U.N.R., acesta, în stilul binecunoscut de-acum, se pregăteşte de o nouă remaniere. Căci de câte ori domnul Văcăroiu are ceva probleme, domnul Gavra ridică „chestiunea" remanierii... Dacă stabilitatea actualului guvern ar fi depins în mod real de nemulţumirile din P.S.M., P.R.M., P.U.N.R., el ar fi plecat ceva mai demult. Chestiunea e că atâta vreme cât domnul Iliescu nu are răspuns la întrebarea: ”și ce să pun în loc?", guvernul actual va rămâne. Astfel, în decembrie/ianuarie trecut devenise evident că „accelerarea" privatizării, la noi, înseamnă blocarea ei sine die. Ar fi fost suficient - măcar pentru domnul Coşea - ca un cap să cadă. Dar, cum ştim, nici vorbă de aşa ceva! Dimpotrivă, în ianuarie s-a semnat faimosul „patrulater". Minimal, o slăbire sau, cu atât mai puţin, o plecare a guvernului nu erau indicate, când pe tapet erau tratativele româno-ungare binecunoscute. Şi apoi ce guvern faci la acea vreme când Opoziția - citeşte CDR - se afla criză?!
Între timp situaţia economică nu pare să se fi ameliorat, cum o indică, cu un optimism ”bine dirijat", statistica. Încât necesitatea redobândirii bunăvoinței FMI a impus mai-sus-discutata ordonanţă. Pe fondul unei nemulţumiri sociale manifeste, această ordonanță riscă acum să fie picătura care ar putea să umple paharul. Dar îl va umple? Noi credem că nu! Şi ne bazăm într-o atare apreciere pe capacitatea, deja dovedită de actuala Putere, de a putea dezamorsa atari probleme; fie prin promisiuni abil plasate, fie prin oameni infiltraţi în acele structuri, la vreme. A se vedea şi actuala postură a domnului Miron Mitrea, fost lider sindical, iar azi vice în P.D.S.R....
Şi totuşi, azi se conturează o nouă conjunctură. Între preşedintele Iliescu şi partidul său favorit, P.D.S.R., au apărut evidente fricţiuni. Recent, dânsul mărturisea că şi-a dorit să facă din F.S.N. „un partid al incoruptibililor". Şi tot dânsul adăuga: „dar nu am reuşit"! Totul ne face credem că, dacă ar fi să se refere la P.D.S.R., dl. Iliescu s-ar exprima în termeni identici! Că este aşa, că dânsul este profund nemulţumit de ”performanţa" P.D.S.R. sub acest raport, dovadă stă şi recentul său avertisment în chestiunea prezenţei parlamentarilor în celebrele AGA - adunările generale ale acţionarilor din S.C. de stat - cireadă de vaci grase, numai bune de muls. În caz că parlamentul va pregăti un document permisiv sub acest raport, preşedintele îl va respinge hotărât! Afirmaţie populist-gratuită?! Nu credem! Judecând după tergiversările din parlament pe acest subiect, chestiunea este serioasă. Preşedintele nu doreşte să devină, în mod public, un paravan pentru matrapazlâcurile ce se tot pun la cale în celebrele AGA... În acelaşi sens, al unei răciri între preşedinte şi P.D.S.R., pledează şi admonestarea organizaţiei sect. 5 P.D.S.R., pentru iniţiativa de a-l propune pe domnul Iliescu drept candidat la preşedinţie în 1996: „ce atâta grabă?”...
Sigur, toate acestea ar putea semnifica faptul că domnul Iliescu se gândeşte mai degrabă la o candidatură la preşedinţie ca independent sau cu sprijin din partea unui alt partid de stânga. Este însă evident că o atare evoluţie de intenţii poate avea influență și față de guvernul Văcăroiu - un guvern P.D.S.R. - a cărui performanţă economică pare să se apropie de epuizare. Încât, revine din nou întrebarea de mai sus: ”și ce se poate pune în loc?”
Nu ştim dacă această întrebare se va fi rostit deja la Cotroceni. Dar este evident că starea Opoziţiei fiind astăzi alta, altul ar putea să fie şi răspunsul! Iar când apreciem că alta este starea Opoziţiei, avem în vedere în primul rând CDR. După părăsirea CDR de către UDMR, PL 93 şi PAC, grupul dominat de PNŢ-CD este mult mai solid, mult mai coerent. Iar judecând după exprimările recente ale dlui Constantinescu, actuala Convenţie pare a se pregăti „pentru guvernare peste una-două luni".
Vom asista oare în această primăvară la alcătuirea unui nou guvern? În politică nimic nu este sigur. Mai ales în actuala Românie. Totuşi, un răspuns pertinent ar putea fi conturat, dacă inventariem problematica care stă în mod previzibil în faţa guvernului român în anul şi ceva, care a mai rămas până la alegeri.
În plan extern în iunie 1995 România urmează să depună cererea oficială de aderare ca membru cu drepturi depline la UE. Apoi, în zece zile urmează să reînceapă tratativele cu Ungaria privitor la Tratatul bilateral. Ambele aceste evenimente de calendar ar putea fi ”mai bine servite", chiar şi în optica Cotrocenilor, de un guvern girat moral şi politic de domnul Coposu. În fond, după virajul făcut de CDR în chestiunea minorităţii maghiare în planul acesta, ca şi în cel al aderării la UE, nu mai este nici un fel de deosebire între Cotroceni și CDR.
În plan economic, o atare formulă - guvern PDSR-CDR-PD - ar putea să dezamorseze actualele blocaje în relațiile cu FMI. De asemenea, ar putea debloca şi spinoasa chestiune a privatizării.
În sfârşit, introducerea CDR la guvernare, cu mai bine de un an înainte de alegeri, ar putea să aducă şi un anume profit în plan electoral actualei Puteri. Chiar deblocând privatizarea, aceasta nu va putea să își arate decât efectele negative, în plan social, în primii 1-2 ani: şomaj în creştere şi presiuni pe salarii. Căci efectele pozitive - numai în varianta că acest proces ar fi bine şi cinstit condus - ar putea apărea abia după 2-3 ani. Un an 1995-1996 sub semnul unor atari presiuni sociale ar pregăti de minune electoratul pentru un vot masiv la stânga.
Ce va fi, vom vedea. Însă se creează tot mai mult impresia că de acum liderii Opoziţiei, şi în mod special domnii Coposu şi Constantinescu, au ajuns în poziţia de a decide - în sfârșit - în chestiuni majore. Și, evident, să și răspundă efectiv. Ceea ce ar însemna începutul sfârşitului ultimului mit post-decembrist – faimoasa CDR...
(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr 8 (48), 16-30 aprilie 1995)
Facebook
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.