Cronica evenimentelor politice - febr. 1995 (II)

”Simpozionul” de la Atlanta: dezintegrarea ca preț al ”integrării”

În numărul anterior, sub titlul „Ofensiva UDMR", scriam: „Occidentul a dovedit de atâtea ori că lucrează cu «două măsuri», încât pe o asemenea cale ne-am putea trezi în faţa unui veritabil arbitraj internaţional. Dacă actualii lideri asta doresc, să îşi asume responsabilităţile de pe acum!" 

Şi a venit „Atlanta", unde preşedintele Carter va prezida „ca observator" (cum ne „liniştesc" oficialii noştri) şi nu ca „mediator” (cum o declară emfatic UDMR) o reuniune româno-maghiară pe tema relaţiilor interetnice în ţara noastră. De ce aşa ceva?! Deoarece cu asta se ocupă, vezi Doamne, fundaţia Project for Ethnic Relations! Apoi, dl Carter „vrea să înţeleagă cum de am reuşit noi românii să rezolvăm această problemă”! Enormitatea a fost debitată pe ecranul TV de unul dintre cei desemnaţi - de către cine? - să meargă acolo!... 

Participarea românească depăşeşte orice limite fireşti pentru un simplu „simpozion", atât prin componenţa oficială, cât şi prin cea a Opoziţiei! Traian Chebeleu (consilier prezidenţial), Viorel Hrebenciuc (secretar general al Guvernului), Liviu Maior (ministrul Învăţământului), Ovidiu Şincai (consilier), Nicolae Ţăran (vicepreşedinte PAC), Radu Vasile (vicepreşedinte PNŢ-CD) şi incalificabilul (vezi studiul GDS privitor la Basarabia) Gabriel Andreescu (AC) - iată-i pe „cel puţini aleşi, dintre cei mulţi (ne)chemaţi" să ne conducă! O veritabilă „artilerie grea", nu-i aşa? După cum, citind printre rândurile participanţilor de mai sus, se prefigurează de pe acum o posibilă (Doamne fereşte să fie nevoie) rearanjare a unei noi majorităţi parlamentare, ”la caz de ceva"... 

Ei bine, nu! Suntem liniștiți de toată lumea că toţi aceştia merg acolo „cu titlu personal". Ar putea să şi rămână acolo, din parte-ne! Ei însă ocupă cu toţii posturi oficiale! Ceea ce indică faptul că acolo - la Atlanta - va fi cu totul altceva, şi nu un simplu „simpozion". Ce anume, vom vedea curând! Asemenea lucruri nu pot fi ascunse. Şi spunem „ascunse" pentru că acest „simpozion" ne-a cam fost ascuns! Desigur, atât cât s-a putut. Cel puţin una din componentele ce merg la Atlanta - ne referim la PAC - ştia de „simpozion" de „câtăva vreme". Au ştiut cu toții, desigur. Dar au tăcut. De ce? A fost nevoie de scrisoarea vehement-acuzatoare a dlui Funar, adresată preşedintelui Iliescu, pentru a afla noi că: „undeva, în America, urmează să aibă loc tratative privitor la soarta Transilvaniei". Sigur, răspunsul preşedintelui ne-a liniştit nevoie mare: nu e vorba de tratative, ci de un simpozion! Vorba aia - tot ne plac nouă, românilor, simpozioanele, nu? Şi avem şi „tradiţie": de la cele care glorificau polimerii, am trecut azi la cele care subliniază „valoarea şi actualitatea experienţei politice a CPUN" - l-am citat pe însuşi dl Iliescu. O fi ştiind dânsul ceva!... Încât, ne întrebăm dacă nu cumva rostul schimbului de scrisori dintre „nebunul" de Funar și domnul preşedinte tocmai acesta să fi fost: să aflăm şi noi de „simpozion", dar nu oricum. Ci „înţelept": mai întâi să ne îngrijoreze ”nebunul", pentru ca mai apoi să răsuflăm uşuraţi de ”adevărul” rostit de dl preşedinte! La d-astea nu ne întrece nimeni: degeaba am condus „noi" propaganda, cândva?!... 

Aşadar de ce mergem la Atlanta? Se merge desigur, nu cu plăcere. Dar se merge, probabil, pentru că cealaltă variantă - a nu fi mers - era mai rea. Partitura, deci, se cântă pe varianta „dintre două rele"! Aici am ajuns: izolați de facto, angajaţi și iluzionaţi de „integrare", asta ne rămâne. Oare asta, numai asta?! La Strassbourg, ni se spune, suntem acum „la paritate cu ţările de la Vişegrad"; „mare succes", nu-i aşa? Am semnat și documentul privitor la minorităţi, pe care România deja îl satisface. Ar fi bine să fie aşa și în consecinţe. Numai că - aşa cum arată realitatea - Occidentul lucrează cu „două măsuri". În timp ce, bunăoară, Franţa sau Grecia nu recunosc minorităţi la ele acasă şi, prin urmare, nu semnează atari documente, noi, deşi corespundem acelor norme, umblăm hai-hui pe la „simpozioane". Putem fi însă noi ”liniștiți”; noi ne integrăm cu Europa şi „nu Strassbourg-ul ne pune sula-n coastă”. Dacă va fi să avem „ceva" probleme, ele vor fi la... Atlanta, cu SUA. Integrarea europeană „nu" are nici în clin, nici în mânecă cu SUA, ţara celor trei mii de lobby-uri... 

Ce se poate face? 

Pentru a şti în detaliu, ar trebui să avem mai multe date. Bunăoară, nu ştim - vorba „nebunului" de Funar - nici „ce angajamente şi-a luat" şi nici „ce interese slujeşte" actuala echipă. Putem doar intui.

Dar dacă tot se merge la Atlanta, acolo ar trebui să existe o singură voce, iar aceea să fie românească! Răspicată! Dl Iliescu să-şi amintească de Lucreţiu Pătrăşcanu: ”Înainte de a fi comunist, eu sunt român!"... Acestea s-au rostit la Cluj, în mai 1946, în faţa studenţilor naţionalişti români, într-o ţară ocupată de sovieto-bolşevism şi într-o vreme când iredentismul maghiar, schimbându-şi faţa hortisto-hungaristă, marşa pe calul noilor stăpâni ai Europei. Azi, când ocupaţia e una cu mult mai subtilă, același iredentism, schimbându-se la față, își țese iar parşivul cântec de sirenă, pe partituri ce sună bine în Occident. Să se demonteze tot acest angrenaj, fără false pudori! Să se explice clar acolo că, dacă se dorește o Europă unită, aceasta nu poate să rezulte dintr-o tribalizare ale cărei efecte sunt evidente la vecinii noștri ruși și iugoslavi! Documentele europene privitoare la minorităţi sunt clare. România a aderat la ele. Să se aplice acestea și nici o iotă mai mult! 

Cât priveşte Opoziţia, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, să îşi facă mea culpa! Să nu se uite, cum se face de vreo cinci ani încoace, că pentru Iuliu Maniu iredentismul maghiar nu a fost nicicând „o simplă diversiune", aşa cum ni se tot cântă din Rosetti sau de la GDS! Greşit, dacă nu cumva profund vinovat, Opoziţia iluzionată de himerele „democraţiei" şi ale integrării a părăsit terenul ideii naționale. Şi aceasta într-o lume dominată de lupta acerbă pentru interese naţionale! Rezultatul se vede: pe acest teren s-au plasat abil „alţii", mult mai versaţi când este vorba de jocul politic pentru Putere. Iar dacă argumentul acesta nu e suficient, să se întrebe măcar acum: pe ce teren se plasează astăzi UDMR-ul, dacă nu pe cel mai înverşunat naţionalism, cel şovin și etnocrat?! Să i se spună dlui Carter deschis lucrul acesta, dacă tot îl interesează, aşa şi pe dincolo!... 

Nu ne facem iluzii! E greu de presupus că vârfurile actualei Opoziţii se vor penetra acum de adevăruri pe care le ignoră şi combate sistematic de vreo cinci ani. Dacă scriem toate acestea o facem cu speranţa că la baza (încă confuzionată) a electoratului, dar şi în anumite componente cu veche tradiţie de luptă în această ţară, acest mesaj va fi ceva mai bine înţeles. 

S-a dus vremea iluziilor. Ar trebui să se ducă şi cea a politicianismului veros şi vinovat. Realităţile vor obliga curând ca şi greşeli, şi vinovăţii să iasă la lumină. Se cer urgent reevaluări și adaptări. Să se facă! Oricâte capete ar fi să cadă! 

Oricât de tentantă ar putea să fie integrarea noastră în Europa - şi este, desigur! - dacă preţul ei este o dezintegrare internă, atunci la ce bun aşa ceva? Democraţie, economie de piaţă, integrare europeană şi atlantică sunt numai mijloace și căi pentru a atinge unul şi acelaşi țel: o ridicare pe temelii solide a României de mâine! Să nu se accepte nimic, cu orice risc, ce ar putea să năruiască Ţara! 

Spre o „Mare Coaliţie"?

Presa anunţă pentru săptămâna 13-20 februarie că domnii Coposu (PNŢ-CD), Petre Roman (PD), Horia Rusu (PL`93), Marko Bela (UDMR), Nicolae Manolescu (PAC), Sergiu Cunescu (PSDR), M. Ionescu-Quintus (PNL) şi Nicolae Cerveni (PNL-CD) se vor întruni pentru a lua în discuţie alcătuirea unei „Mari Coaliţii”. 

Din această alianţă ar urma să facă parte numai partidele, grupările „civice" de genul AC urmând a fi eliminate. Aceasta însă ar presupune, minimal, dizolvarea Convenţiei Democratice. Totodată conducerea PAC a decis să introducă o propunere de „restructurare a CDR"! Lăsând la parte incoerenţa celor două demersuri, să detaliem: din CDR, conform propunerilor PAC, ar urma să facă parte numai acele partide care recunosc pentru România caracterul de stat naţional suveran, unitar şi indivizibil, ceea ce echivalează fie cu „îngenunchierea UDMR", fie cu eliminarea sa dintr-o Convenţie Democratică, care oricum ar fi muribundă, dacă se va naşte sus-zisa Mare Coaliţie! 

Simultan, şi aici începe „coerenţa", PAC propune o „deschidere" a Opoziţei către PD (Petre Roman). 

Cum CDR este atacată din interiorul ei, să ne ocupăm de aşa-zisa „Mare Coaliţie". În numărul trecut, în această pagină, atrăgeam deja atenţia că în discursul politic din cadrul CDR se disting două nuanţe: în timp ce PNŢ-CD vorbeşte de necesitatea unui candidat unic al Convenţiei (la preşedinţia României), în alianţa Civic-Liberală se vorbeşte de un candidat unic al Opoziţiei. Aritmetic vorbind, diferenţa dintre Opoziţie şi Convenţie este Partidul Democrat! Deschiderea de acum către PD este fără echivoc. Dar şi preţul acestei deschideri este clar: fie desfiinţarea Convenţiei, fie scindarea ei; dl Coposu şi PNŢ-CD urmând să rămână - în cazul scindării - cu minusculul PER şi „formaţiunile civice". 

Ce va ieşi din tot acest galimatias politicianist?! Ce ar urma să devină „Marea Coaliție” vom vedea. Ce este acum Marea Coaliţie? Este o ”idee" sau o tendinţă ce va avea urmări efective? Înclinăm să credem că şi una şi alta! 

Este o idee în sensul unei experienţe mereu confirmate de vreo cinci ani încoace. Respectiv, este o idee care nu va fi dusă la capăt ca atare. Va fi - îndrăznim să profeţim - un nou prilej de scandal şi de spălat rufe murdare în public. Mă rog, transparence oblige... 

Cât priveşte tendinţa - ca de atâtea ori în ultimii cinci ani - ea va genera cu totul altceva decât se scontase inițial. În cazul de faţă, credem noi, se va reconfirma o anumită apropiere, lentă până azi, a civic-liberalilor de partidul dlui Roman. Care ar putea fi factorul comun al unei atari apropieri, am arătat cu prilejul mai sus pomenit: candidatură comună şi convenabilă ambelor părţi la preşedinţia României. Terenul comun însă este absenţa oricărei diferenţieri programatice sau doctrinare. Iar aceasta, în ciuda etichetei „social-democrate" a dlui Roman şi a celei „liberale" adoptată de PAC şi aliații săi liberali, cu state mai vechi sau mai noi. 

Repetăm, în mod concret nimeni (nici chiar inițiatorii acestei idei) nu poate şti ce ar rezulta pe eşichierul politic. Oricum, angajaţi de pe acum împotriva candidaturii lui Emil Constantinescu, liderii alianţei Civic-Liberale nu vor mai putea face pasul înapoi fără un dublu preț politic. Deci, în caz de revenire a civic-liberalilor la vechea matcă, PNŢ-CD va recăpăta alura sa de lider, iar inițiaţorii „scizionişti" de azi vor ieşi destul de „şifonaţi”. Încât și interesul, dar și orgoliul, vor face ca ruptura să devină una de durată. 

Prin urmare, „Marea Coaliţie" va fi o nouă lovitură dată Convenţiei, care de pe acum apare multora ca moartă. Că se va realiza sau nu, această „Mare Coaliţie" se anunţă - ca şi Convenţia în vara lui 1992 - o nouă mişcare greşită a Opoziţiei. Atunci, e drept, era destul de greu de văzut şi acceptat aşa ceva. Azi, a nu vedea această realitate este pur şi simplu orbire. Ştim şi noi proverbul „câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia". Prin urmare, dacă ne ocupăm de conceptul mai larg al unei „opoziţii unite", o facem numai din consideraţie pentru electoratul azi dezamăgit al Convenției. Aşadar, chiar zăbovind pe terenul Opoziţei şi împrumutându-i numai pentru o clipă optica, noi nu putem să nu vedem că „unitatea Opoziţei" merge conceptual împotriva ideilor de „pluralism" şi „concurenţă”, proprii şi dragi - nu-i aşa? - oricărui opozant. Dacă în 1992, bunăoară, fiecare partid ar fi mers pe propria-i mână şi program, rezultatul ar fi fost acelaşi pe termen scurt: un guvern PDSR și dl Iliescu preşedinte. Pe termen mediu - adică azi - am fi avut mai multe partide în Opoziţie, dar mult mai solide şi mai bine conturate. Aşa, pe lângă formula de guvernare care nu „convine", asistăm la spectacolul caragialesc al unei Opoziţii „supra-aglomerate" cu tot soiul de partide, veleitarişti şi postulanţi! 

Revenind la „Marea Coaliţie", să ne întrebăm: cum se va vedea dinspre PD(Petre Roman) această ofertă? De dl Petre Roman ne desparte o lume, desigur. Dar nu putem să nu remarcăm - mai ales prin comparaţie cu Opoziţia „Convenţională" - un plus de luciditate şi metodă; un plus de dinamism, de coerenţă. Şi dacă noi o vedem din locul de unde înţelegem să rămânem, cu atât mai mult electoratul - mai ales un „anume electorat" - va sfârşi prin a o vedea şi el. Este si calculul - pe care credem noi - îl vor face şi cei din PD! În fond, PD-ul a concurat, încă din 1992, pe felia de electorat pe care conta Convenţia! Şi cum această felie este destul de importantă, iar Convenţia trage să moară, PD-ul nu va rata şansa unei străpungeri decisive pe terenul zisei „drepte”... 

Toate acestea ne fac să credem că PD-ul va veni cu interes în întâmpinarea acestei idei. Într-un prim tempo ea şubrezeşte enorm CDR-ul, ceea ce este esențial pentru viitoarea campanie electorală a PD. Apoi, pentru dl Roman, a se aşeza la aceeaşi masă cu liderii muribundei CDR, este echivalent cu o extrem de valoroasă legitimare a PD-ului ca partid democrat, reformist, occidentalizant şi serios pentru tot mai confuzionaţii „fani" ai CDR. 

Dacă nu au făcut-o încă, toţi aceştia vor privi ceva mai insistent şi „cu alți ochi" spre dl Roman şi ai săi „huszari”. Şi vor avea ce vedea, mai ales prin comparaţie cu „prima lor iubire": în locul zarvei, veleitarismului şi a unor şanse tot mai mici, la partidul dlui Roman, ei vor constata mai multă metodă, mai multă coerență, tact, resurse materiale abundente Si, desigur, faţadă lucitoare şi „şanse"... 

Cine are ochi în CDR - să vadă! Căci jocul aşteaptă greşeala, iar timpul aleargă, aleargă. Ca mâine-i ‘96...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 4 (44), 16-28 febr. 1995)