Libertatea de a arunca cu piatra

Era în 22 decembrie 89, ora 13.

Tînărul de nici 18 ani (cel cu cipilică), care înalţă mîndru și mulţumit de sine portretul în flăcări al dictatorului, se numeşte Eugen Părăuţă. Este elev în clasa a II-a a şcolii profesionale 23 August (Pantelimon) şi provine dintr-o familie de oameni nevoiaşi din cartierul Militari.

La aceeaşi oră fierbinte, în Italia, la Reggio Emilia, Orlando şi Puia Botazzi - cumnatul şi sora lui Eugen Părăuţă - izbucneau în urale la vestea prăbuşirii dictaturii şi începeau să urmărească zile în şir evenimentele pe ecran. „A fost o surpriză şi o mare bucurie, ne spune dl. Botazzi, el însuşi pe jumătate român și născut în Bucuresti. Rămăsesem ultimii şi nu se mai putea.” Așa e, nu se mai putea. Peste două săptămâni familia Botazzi avea o nouă surpriză: în revista Il Venerdi di Republica fotografia alăturată (de unde o preluăm) le comunica că Eugen al lor era unul din sutele de mii implicaţi în formidabila explozie.

Au trecut 9 luni și soţii Botazzi vin la Bucureşti să-şi revadă rudele, să încerce un comerț. Aici însă, în locul bucuriei, veşti proaste: Eugen e arestat, din 13 iunie, în vîltoarea cunoscută. Acuzaţia şi-o declină simplu ramurii italiene a familiei sale, la Jilava: ”Am aruncat cu o piatră. Am fost văzut de un ostaş". Ras în cap, în zeghe, cu plăgi şi cicatrici dobîndite după arestare, recunoaşte totul. Nu vom apela la formule ”mari" de genul: ”Un erou al Revoluției - azi în pușcărie...” Nu! Și nu o facem pentru că Eugen este, înainte de orice, o victimă. O victimă a tuturor erorilor, dezertărilor şi laşităţilor generaţiilor mai vîrstnice - cea a părinţilor şi bunicilor generaţiei sale. Aceste erori, laşităţi şi dezertări au impus explozia, în care şi el, aidoma altora de vîrsta sa, s-a implicat cu elanul şi naivitatea virstei. Ar fi putut muri atunci, dar a avut noroc. Eroi au devenit alții, ale căror morminte sînt azi loc de pelerinaj pentru prieteni; loc de ceremonli oficiale - mai nou cu cruci și preoţi, pentru o lume politică în căutare de capital, evident şi el politic. Cu Eugen Părăuţă nu am stat de vorbă. În vorbitor, însă, el a negat alor săi cu tărie şi revoltă vesel-adolescentină că ar fi fost plătit, momit sau cumva drogat. Cum şi de ce a ajuns acolo, în 13, cu o piatră în mînă, nu ştim. Îndrăznim să credem că în nici un caz în căutarea vreunui capital, fie el și „politic”.

Și presupunem așa întrucât nici în 22 nu asta îl chemase în mulţime. Ne întrebăm însă: au încetat oare, prin simplul fapt al abolirii dictaturii, erorile, laşităţile și dezertările mai vîrstnicelor generaţii? Au dispărut oare, odată cu dictatura, minciuna, carierismul, neruşinarea și dispreţul pentru omul de jos - toate motive de revoltă şi obidă? Şi atunci?...

Sigur, Eugen (ca şi alții) şi-a îngăduit (nesăbuit) libertatea de a arunca cu piatra. Iar acum îşi aşteaptă judecata după Lege. Dar!... Pentru că s-a vorbit de reîncreştinarea azi necesară a poporului român, pentru că ziare şi redacţii cîndva programatic atee s-au „schimbat la faţă," cu texte din Scriptură pe manşete, pentru că foşti membri ai C.C. îşi fac azi crucea pe faţă la troiţe şi la Catedrală, vom aminti aici - din Evanghelie - parabola femeii adulterine. Adusă de mulţimea furioasă la Templu, în faţa căruia se afla Mântuitorul, acesta, întrebat fiind dacă păcătoasa nu merita să fie lapidată după Lege, a spus: ”Să arunce primul cu piatra cel fără de păcate...” Și mulţimea, în tăcere, s-a retras spăsită.

Aşadar, puştiul din fotografie își aşteaptă judecata după Lege, pentru că şi-a îngăduit - la vîrsta tuturor naivităţilor şi neprihănirilor - libertatea de a arunca cu piatra.

Şi-o vor lua şi alţii - figurat vorbind?

Sigur, procesul îşi urmează cursul „după Lege". Se vor rosti sentinţe, condamnări. Se va mai face, nu-i aşa, un pas în plus spre „statul de drept"...

În fapt, ne temem, se va arunca din nou cu piatra...

P.S. Generaţiile mai vîrstnice (ale părinţilor şi bunicilor) care deţin în această ţară (deocamdată) pretutindeni (în Guvern, Parlament, Instanţe, Partide, Sindicate, Întreprinderi) frînele puterii, înainte de a-şi lua libertatea de a arunca ca piatra, să nu uite că mai au un monopol - cel al tuturor erorilor, laşităților, dezertărilor, ipocriziilor. Iar dacă cei aflați acum în boxă, ca și judecătorii lor (din orişice instanţă) sînt fiinţe trecătoare, adevărul rostit cîndva în faţa Templului este etern, cu siguranță...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 30, 18-24 oct. 1990)

Read more...

Radu Vasile: "Amintirile unui prim-ministru"

Situaţia deprimantă a societăţii româneşti este că cei care fac în prezent politică în această ţară nu s-au desprins încă de stadiul ecloziunii întru înavuţire, ei răsar spornic din găoacea precarităţii materiale şi se aruncă în bătălie doar pentru că ştiu ceea ce ştie orice român: politica este un mijloc de înstărire.

Mi-a fost dat să aflu câtă deşertăciune poate fi într-o adunare de oameni în care fiecare vrea să fie mai deştept decât ceilalţi.

Desfiinţarea mineriadelor, şi e bine spus desfiinţare căci nici un eveniment asemănător nu va mai avea loc în România de acum încolo [din ianuarie 1999], a însemnat sfârşitul unei epoci: epoca loviturilor de stat prin folosirea forţei proletare de către Structuri. Românii au rupt-o cu o tradiţie dăunătoare, instaurată în 1990. Iată cum o tradiţie poate dura numai nouă ani.

În aparenţă în România sunt mai multe partide, în realitate nu există decât un singur partid, cel al Structurilor, prin Structuri înţelegând matricele sociale alcătuite din foştii securişti şi cadrele aparatului comunist de partid. Aceste matrice, veritabile pârghii de putere în organismul societăţii, au pătruns peste tot [...].

Una din trăsăturile de bază ale Structurilor e că cei care le aparţin sunt convinşi că alcătuiesc o elită: au mândria castei din care provin, tendinţa de respingere şi de dispreţuire a oricui nu face parte din aceeaşi structură. Când rostesc cuvântul elită ei nu se pot gândi decât la ei înşişi, şi li se pare neverosimil că în ţara asta ar mai putea fi şi altfel de elite, de un fel radical deosebit de cel ştiut de ei. [...] Procentual cam 80% din clasa politică românească este expresia Structurilor. [...] Motivul pentru care clasa politică românească nu merită să mai fie este că din ea nu se vor naşte vreodată bărbaţi de stat.

În 1990 Raţiu adusese imediat o tipografie şi voia chiar să întemeieze un post de televiziune. Ambele proiecte au fost zădărnicite de premierul de atunci, Petre Roman, a cărui mână a scris pe hârtia de cerere a lui Raţiu Nu se acceptă. [...] Raţiu ar fi trebuit să facă parte din Structuri ca să i se permită înfiinţarea unui post de televiziune.

Crima majoră a comunismului a fost instaurarea şi cultivarea complexului relei-credinţe. (Corneliu Coposu)

În politică, înfrângerile sunt fireşti. A te căina pe seama intrigilor cărora le-ai căzut pradă înseamnă a confunda politica cu morala.

(Radu Vasile, Cursă pe contrasens. Amintirile unui prim-ministru, Editura Humanitas, 2002)

Read more...