Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VII)

Pușcăria

Motto: Tinerii să-și mizeze viața pe patru lucruri: familie, profesie, dragoste de țară și credință în Dumnezeu. Să refuze aventura, violența și ura. Să nu uite ca oricît de mari le vor fi reușitele materiale în viață nimic nu vor reuși dacă vor fi niște mișei. (Zissu Bitaracu)

Întrebare: Domnule Bitaracu, înţeleg că aţi fost singurrul legionar fugit în Germania în septembrie 1941, care aţi înţeles să reveniţi în ţară în septembrie 1942 deşi aveaţi o condamnare de 15 ani! În timp ce eraţi în anchetă și aşteptaţi aprobarea rejudecării procesului, regimul Antonescu străbătea prima sa mare criză de după rebeliune. Pe de-o parte, în noiembrie-decembrie 1942 se produsee dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad. Pe de alta, Antonescu, în decembrie 1942 se afla grav bolnav la pat, victimă a unei crize de malarie, din care medicii nu ştiau dacă va putea scăpa. Pentru eventuala sa succesiune se luaseră în vedere două nume Mihai Antonescu şi Gh. Brătianu. În aceste circumstanţe de criză, la Crăciunul lui 1942 Horia Sima fuge din Germania la Roma. Situaţia era atît de gravă încît în ţară Mihai Antonescu, Eugen Cristescu şi alți conducători iau două măsuri de prevedere: închid graniţele și fac o masivă arestare de legionari. Dupa unii atunci au fost trimişi în lagărul de la Tg. Jiu și în alte părţi 1.500 de legionari. Ce știţi despre toate acestea?

Răspuns: Tot ce ştiu este din relatările altora. Sima, probabil, încerca o combinaţie cu Mussolini. Spera într-o revenire la cîrmă - nu știu. Hitler însă îl readuce rapid în Germania. Încît din ianuarie 1943 legionarii din Reich sînt trimiși lagăre, cei mai mulţi la Buchenwald. Acolo SS-ul a făcut o serie de anchete privitor la intenţiile lui Sima. În plus - mi s-a povestit - legionarilor adunaţi pe un platou în faţa mitralierelor li s-a cerut, ultimativ, să accepte următoarele 1) Schimbarea denumirii Mişcării legionare în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din România. Deci copie după denumirea partidului nazist. Renunţarea la creştinism ca pilon al doctrinei legionare. 3) Acceptarea înființării unui stat autonom german în Transilvania de sud în caz că nemţii îi aduc la cîrmă în ţară. 4) Continuarea războiului alături de Germania contra Rusiei.

Cu rare excepţii, sutele de legionari au refuzat primele trei puncte, dar au acceptat continuarea războiului alături de nemţi, contra bolşevismului. Dimineața nemţii au renunţat la intenţiile lor, iar legionarii au rămas în Buchenwald pînă la 23 august. Unii și după!

Întrebare: Domnule Bitaracu, prezenţa conducerii legionare în Germania la discreţia nemţilor oferea acestora un instrument de şantaj politic asupra lui Antonescu. Pe ideea „nu accepţi asta, atunci îl aduc pe Sima”. Aţi luat în vedere încă de atunci acest aspect? Vi se părea posibil un asemenea şantaj?

Răspuns: Da, acest aspect l-am perceput de la început ca o realitate, ca pe un pericol. Și pentru Legiune, dar şi pentru ţară. Nemţii nu agreaseră în mod real niciodată pe legionari. Nici pe vremea lui Codreanu, cînd Hitler a permis asasinarea sa de către Carol al II-lea. Fac menţiunea că există suficiente indicii conform cărora regele, în cursul vizitei făcute în Germania în noiembrie '38, cu cîteva zile înainte asasinarea lui Codreanu, a găsit un Hitler neutru și dezinteresat total de soarta Căpitanului și a Legiunii. Nemții vedeau în România o sursă de petrol şi o bază strategică importantă pentru planurile lor. El nu a agreat veleităţile de independenţă ale nici uneia din mişcările autentic naţionalist-patriotice, cum era și Legiunea. De altfel, opţiunea lui s-a vădit foarte clar cu ocazia aşa-zisei rebeliuni, cînd a permis lui Antonescu (şi i-a asigurat tot sprijinul) eliminarea legiunii. Despre adevăratele intenţii şi interese germane, am discutat şi la Rostock. De altfel, toţi vechii legionari ştiu foarte bine că nici Căpitanul nu avea o părere prea bună despre Hitler și nazişti.

Întrebare: Atunci cum explicaţi poziţia exprimată de Codreanu în campania electorală din decembrie 1937 cînd a lansat formula: ”În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare voi pune țara pe Axa Roma și Berlin”?

Răspuns: Iată cum. Codreanu considera că principalul pericol pentru România Mare era Rusia bolșevică. Că puterile occidentale nu erau nici interesate și nici capabile să garanteze frontierele României. Că, prin urmare, singurul mod de a ne proteja cît de cît era să ne apropiem, din timp, de puterile Axei, care mai devreme sau mai tîrziu aveau să intre în luptă cu Kremlinul. Că politica de neutralitate era o utopie. Cînd în senatul legionar i s-a atras atenţia că o asemenea afirmație publică i-ar putea alunga multe voturi într-o ţară francofilă ca a noastră, Codreanu a replicat: „Cu atît mai mult sunt obligat să spun poporului din vreme cum văd eu politica și interesele țării. La urne eu nu vreau atît voturi, cît aştept un verdict al naţiunii asupra intenţiilor mele". Vă ntreb eu acum după atîţia ani: au avut vreo valoare garanțiile occidentului? Nici una! Ne-au vîndut lui Stalin fără nici o ezitare. A fost efectivă „neutralitatea" proclamată de Carol în 1939? Nicidecum! Și cine fost marele nostru pericol dacă nu Rușia bolsevică?!...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 116, 30 iunie 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VI)

Întrebare: Dar era posibil să mergeţi la Berlin?

Răspuns: Da – cu voia lui Pătraşcu. El nu mi-a permis să plec pentru că era în relații proaste cu noi, macedonenii. Cînd a auzit că vreau să vorbesc cu Papanace, mi-a cerut să-i spun lui despre ce e vorba. Am refuzat. Şi deşi nu mi-a permis am plecat totuşi la Berlin. Era în iulie 1942. Papanace m-a înţeles: ”Așa-i! Dar suntem legaţi de mîini şi de picioare. Depindem de nemţi. Şi de soarta războiului. Pe urmă, ai 15 ani de condamnare. Ce să faci în ţară?! Puşcărie ?!"... I-am spus că nu mai suportam Rostock-ul. Că preferam chiar și puşcăria, dar să fiu în ţară! Apoi, că speram totuși să mi se admită plecarea pe front! M-a aprobat, dar mi-a cerut să nu-i complic raporturile cu Sima, cu atît mult cu cît amîndoi eram macedoneni și eram cam altfel orientaţi și văzuţi între legionarii emigraţi în Reich. Mi-a propus și mi-a facilitat o întîlnire între patru ochi cu Sima. A doua zi, în aceeaşi pădure de la Furstenwald din sud-estul Berlinului, m-am întîlnit cu Horia Sima. Și el m-a avertizat să nu plec în țară, cînd am o așa de grea condamnare. I-am vorbit pe larg şi deschis de atmosfera insuportabilă de la Rostock; de șederea în Germania care nu avea nimic comun cu sensurile și valorile morale lăsate nouă de Căpitan. Decepția mea, i-am spus, era cu atît mai mare cu cît acolo se aflau legionari cu grade înalte, cu funcţii: ”de la Căpitan am învăţat multe. Printre altele, că atunci cînd vom avea de ales între Legiune și Neam, să alegem Neamul. Or, stînd acum aici, cînd o ţară întreagă trece prin ce trece, putem pretinde mîine că am fost ”eroi"? Cînd alții mor pe front sau zac în puşcării?! Toți aceştia sunt adevărații eroi - nu cei fugiţi la adăpost, departe de țară! Căpitanul n-ar fi acceptat așa ceva!”... Mi-a întins mîna și mi-a spus să aștept la Rostock răspunsul lui... I-am dat salutul legionar și am plecat...

Întrebare: Cum a fost la Rostock, la înapoiere?

Răspuns: Gestapo-ul m-a luat în primire: „de ce ați plecat la Berlin?" Le-am spus că l-am întîlnit pe Papanace cu care am discutat nişte probleme de-ale noastre, ale macedonenilor, că deşi îi cerusem voie camaradului Pătraşcu, acesta nu mi-a permis plecarea. Mi-au reproșat că nu anunţasem Gestapo-ul şi, după ce le-am zis că nu ştiam de această obligație, m-au avertizat să nu se mai repete. Cum vreme de o lună Sima n-a dat nici un semn de viaţă, am plecat din nou la Berlin. Fără să anunț pe nimeni! M-am dus la Ambasada noastră, unde m-a primit col. Ion Gheorghe, ambasadorul nostru acolo. I-am vorbit și lui deschis și i-am cerut să mă ajute să ajung în țară. Surprins, mi-a vorbit și el de condamnare. I-am spus că nu contează, că sper să mi se admită plecarea pe front! Mi-a dat paşaport și am luat trenul, prin Polonia, spre ţară. La Cernăuți în tren m-a luat în primire Siguranța. Probabil că am fost însoțit discret de vreun agent încă din Berlin. Oricum în Gara Cernăuți mă aşteptase însuşi inspectorul general de Siguranță, Cernăianu.

Întrebare: Domnute Bitaracu, plecarea dumitale din Germania, în condiţiile descrise, avea numai justificări de ordin personal, de altfel destul de clar expuse, sau urmăreaţi și alte scopuri? Politice, să zicem.

Răspuns: Pe lîngă motivațiile personale despre care am vorbit, a mai fost ceva. Întîlnirile mele cu Papanace și Horia Sima au fost cunoscute de un grup de intimi ai mei din Rostock, în cele mai mici amănunte. La fel decizia mea de a contacta Ambasada și de a veni în țară. De comun acord cu acești camarazi intimi - Cuţumina, Petre Caranica, Anastase Cunia și alții – mi-am propus ca venind în țară să încerc să contactez la Bucureşti pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, rămas în ţară, sau pe foştii miniștri legionari Radu Budişteanu, Noveanu, Bideanu, pe care îi ştiam liberi și în anumite relații cu Antonescu. Urma să-i informez pe aceștia asupra realităților din grupul legionar din Rostock și să le propun din partea amicilor mei rămaşi acolo să încerce o acțiune de împăcare a Legiunii cu Antonescu. Arestat fiind, n-am reușit un asemenea contact. Am încercat printr-un memoriu depus în cursul anchetei și adresat lui Antonescu să prezint realitățile emigrației legionare în Reich – așa cum le vedeam eu. Sunt însă sigur că acest memoriu nu a ajuns la Antonescu, pentru că toate treptele pînă la el erau încadrate cu duşmani ireductibili ai Legiunii. Ancheta a durat două-trei săptămîni după care am fost trimis la închisoarea militară Constanţa. Nu s-a făcut alt proces, dar nici nu mi s-a acceptat rejudecarea procesului din 1941, pe care o cerusem. La Anul Nou 1943, mă aflam deja la închisoarea Aiud pentru executarea pedepsei de 15 ani muncă silnică pentru „lovitura de la 3 septembrie 1940".

(interviu luat dlui Zissu Bitaracu de către Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 114, 26-27 iunie 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (IV)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mișcării Legionare

Întrebare : S-au opus aceștia venirii legiunii la guvern ?

Răspuns: Da – public și în presă... De ce ? Pentru că legiunea era decimată, fără cadre. Pentru că în condițiile în care partidele istorice îi refuzau colaborarea lui Antonescu, singura soluţie normală ar fi fost un guvern de militari. De altfel, în octombrie 1940, în plină guvernare legionară, un grup de vechi legionari în frunte cu tatăl Căpitanului au ocupat sediul legionar din Bucureşti. S-au operat arestări (!) şi numai intervenţia lui Radu Mironovici, comandant al Bunei Vestiri, vechi camarad al lui Codreanu, a aplanat acest episod. Toate acestea mă nemulțumeau profund. Ca şi calea liberă lăsată pătrunderii în legiune pentru tot felul de nechemaţi -„septembriştii", cum îi numeam - care au adus printre noi setea de îmbogățire, anarhia, violenţele și răzbunările. Acestea în numele unui ”eroism" care acum, cînd eram la putere, era și găunos și ridicol. Toate acestea au întinat imaginea noastră și a Căpitanului. Încît la zisa rebeliune din ianuarie ′41 eram deja retras și izolat şi am privit evenimentele de la 21 ianuarie de pe tuşă, ca un oarecare.

Întrebare: Ați avut neplăceri după rebeliune?

Răspuns: Da. Ca legionar a trebuit să plătesc „cumva". Cum?! Păi pentru lovitura de la 3 septembrie. Adică pentru o faptă care l-a ajutat pe Antonescu să ia puterea! Judecat în lipsă am luat 15 ani muncă silnică. Iată-i pe ceilalți cu soarta lor, pe scurt, atît cît o știu. Caramişin Gogu, de 24 de ani, colonist, a luat 5 ani muncă silnică. Trăieşte. Papanacea Gh., 19 ani. Student. Plecat cu mine în Germania. Mort la Buchenwald în 1944. Bulzărea Mircea, 20 de ani, elev, 3 ani închisoare. În 1942 pleacă în reabilitare în linia întîi cu bateria 994 Sărata. Luptă în Caucaz și Crimeea. Prizonier 5 ani la Celeabinsk. Repatriat în 1949. Trăieşte. Liviu Vlădoianu, 20 de ani. Elev, 3 ani închisoare. În 1942 pleacă în reabilitare cu bateria 994 Sărata. Luptă în Caucaz, Crimeea. Prizonier la Celeabinsk. Repatriat în 1949. Decedat. Ovidiu Țuțuianu, 20 de ani. Elev. 3 ani închisoare. Cade în bătălia de la Aghinskaia în Kuban. 1943. Virgil Gheorghiu, 20 de ani, elev. 3 ani inchisoare. Rămas în închisoare administrativă în Aiud pînă în 1949. Dus la închisoarea Piteşti, unde se sinucide. Stănescu Ovidiu. 3 ani închisoare. Mort în emigraţie. Ciovică Pompiliu, 22 de ani. Student. 3 ani închisoare. Luptă pe front în bateria 994 Sărata. Prizonier la Celeabinsk. Repatriat în 1950. Decedat în 1988. Savov Dumitru, 19 ani. Emigrat în 1940 în Bulgaria. Nicu Roşca, 20 de ani. Student. Condamnat în lipsă. Fugit în Germania. Trăieşte în emigraţie în Spania. D. Voica, elev, 3 ani închisoare. Plecat în reabilitare în 1942 în linia întîi cu bateria 994 Sărata: Caucaz, Kuban, Crimeea. Revenit în patrie, de pe front. Ani și ani de puşcărie sub comuniști, ca anti-comunist. Trăieşte. La toţi aceştia trebuie să mai adaug pe Căp. Isbăşescu din Marina regală care, cu oamenii lui din subordine, a încercat în acea seară să ni se alăture, venind de la Mangalia. Anihilat de armată. După rebeliune a fost degradat și condamnat pentru fapta de la 3 septembrie. În 1942 trimis în batalioanele Sărata ca simplu soldat în linia întîi. Căzut eroic în Rusia. Slt. Cîlniceanu Petre din Marina regală a fost și el degradat în primăvara lui 1941 pentru aceeași faptă cu a Căpitanului Isbășescu. Condamnat în procesul din aprilie-mai 1941 la 15 ani muncă silnică. În 1947 l-am lăsat la Aiud. În marina regală multi ofiţeri au fost de partea noastră atunci. Îi citez pe comandorii Lăzărescu și Petru, oameni de mare valoare profesională și morală. Sub Antonescu au avut parte de cele mai grele misiuni cu navele lor. În primăvara lui 1941 au fost trimişi în ceea ce se numea atunci ”legiunea străină" - în Deltă, unde nu conteneau atacurile sovietice asupra ostroavelor de pe brațul Chilia. În Marină ei, ca şi alţii, au fost nişte permanenți „bordul de serviciu”. După război au plătit cu ani grei de puşcărie. Ambii decedaţi.

Azi, cînd privesc tineretul nostru atît de debusolat și sceptic, îmi revin în minte tinerii acelor ani şi versurile lui Alecsandri: ”Și nu-i era, zău, nimănui⁄În piept inima rece"...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf din Constanța, anul I, nr. 112, miercuri 24 iunie 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (II)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mişcării Legionare

După cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului, în august 1940 încep la Turnu-Severin discuţii cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei. Eşuînd, urmează Dictatul de la Viena din 30 august 1940 în faţa căruia Regele Carol şi sfetnicii săi cedează din nou. Au urmat demonstraţii în ţară împotriva acestei politici - mulţimile acuzînd deschis şi puterile Axei, dar şi pe Carol. 

În 3 septembrie la Bucureşti se produc masive demonstraţii la Palat îndreptate împotriva regelui, cu inițiativă și participare legionară. În ţară conducerea legionară de atunci prevăzuse o serie de lovituri - ocupări de instituții publice - care însă se desfăşoară efectiv şi sîngeros numai la Constanţa și Braşov. În urma acestor evenimente, regele îl numeşte pe Antonescu prim-ministru (4 sept.) şi conducător al Statului (5 sept.). În 6 sept. 1940 regele - părăsit de toţi - abdică. Antonescu îi permite să părăsească ţara cu un tren, garantîndu-i viaţa. Aflînd de acest aranjament secret, legionarii întîmpină trenul regal la Timişoara cu focuri de mitralieră. Avînd cale liberă, trenul parcurge gara în viteză. A urmat o cursă de urmărire, în care o echipă de legionari pe o locomotivă a tras rafale asupra trenului regal pînă la Frontieră. Trîntiţi pe burtă sub rafalele legionare și ţăndările ferestrelor, cu groaza în suflet, regele Carol al II-lea, amanta sa, Elena Wolf-Lupescu, și camarila părăsesc ţara, ieşind ruşinos din istoria națională. 

Pe atunci nu existau elicoptere... Existau în schimb și atunci tineri, care pe măsura puterii minţilor și sufletelor lor au înţeles să se implice, să rişte şi să-și jertfească chiar și viaţa. Cum au făcut-o, de ce și cu ce speranţe şi rezultate încercăm să prezentăm în cele ce urmează, continuînd discuţia cu unul din participanţi, pe atunci în vîrstă de 26 de ani, dl. Zissu Bitaracu.

Partea a II-a: Lovitura de stat de la 3 septembrie 1940

Întrebare: Domnule Bitaracu, locuiaţi la Bazargic și la 21 sept. 1939 ați scăpat ca prin urechile acului de o execuție sumară... Aţi abandonat apoi orice legături cu legiunea? Sau...

Răspuns: Era dictatură. Partidele erau desființate. Personal mă limitam la a urmări evenimentele și la întîlniri sporadice cu camarazii. Începînd cu mai-iunie 1940 se produsese o anumită destindere între legiune și Carol al II-lea. Horia Sima, care conducea de facto legiunea, intrase în Guvern, dar după cedările de teritorii ieşise. Nu eram în ”Consiliul Zeilor”; nimeni nu-mi cerea mie părerea, desigur. Însă combinațiile făcute cu Carol - un asasin odios - mi-au displăcut profund. Era ceva contrar liniei anti-politicianiste lăsată nouă de Căpitan. Legiunea era decimată, serios dezorganizată. Pierdusem sute şi sute din cei mai buni oameni. Practic o conducea un mic grup de oameni reveniţi din emigraţie de la Berlin.

Întrebare: Cum ați perceput repetatele cedări de teritorii din vara lui 1940?

Răspuns: Ca pe un dezastru, ca pe o ruşine naţională! Ca pe un rezultat firesc al unei politici falimentare dusă de Carol și oamenii lui, vreme de un deceniu. După anunţarea Dictatului de la Viena, Regele era izolat. Toată ţara îl ura. Iar legionarii mai mult ca oricine.

Întrebare: Într-adevăr, au urmat demonstrații după Dictat. Legiunea ce rol a avut atunci? Ce a întreprins în acele circumstanţe?

Răspuns: În legiune eram un anonim. Totuși, la 29 aug. 1940 eram la Bazargic mobilizat slt. Se anunţase cedarea Cadrilaterului, unde îmi aveam locuinţa şi pămîntul. Evacuarea încă nu începuse. Prin curier, mie și încă unor doi camarazi ni se comunică să venim la Constanţa pentru dispoziţii din partea legiunii. Am plecat acolo sub pretextul iminentei evacuări a familiei. La Constanţa nu m-am întîlnit cu nici un şef local. Aşteptam după-amiaza la cafenea dispozitiile. Pe 3, seara, un curier îmi comunică misiunea: ”la nouă seara - adică peste un ceas! - vă luați echipa din parcul din faţa Gării Vechi (unde se află acum Casă Albă) şi veți ocupa prefectura. La şase dimineaţa vă predaţi". M-am conformat. Precizez că nu-mi cunoşteam oamenii! Aceştia - 12 tineri fedecişti (de la F.D.C. - frăţiile de cruce, n.r.) - sub 20 ani cu toţii - ştiau la rîndul lor că trebuie să se alăture pe scările prefecturii unui sublocotenent la 9 fix seara și să îl însoţească în prefectură. Atît! Ei își pregătiseră din vreme vreo douăzeci de petarde, iar noi aveam două pistoale şi încă unul stricat...

Întrebare: Doar atît?!

Răspuns: Exact! Prefectura era în actualul sediu al Casei Ofiţerilor de pe str. Traian. Era păzită de o santinelă, alţi trei ostaşi şi un gardian. Fiind în uniformă, a fost un fleac să-i cer arma santinelei pentru control (!) și el să mi-o și dea! L-am sechestrat și, cum între timp cei 12 mi se alăturaseră, am intrat în clădire. Rînd pe rînd am dezarmat şi sechestrat pe cei patru militari dinăuntru și împreună cu secretarul prefecturii i-am încuiat într-o cameră, după ce le-am explicat că nu le vom face nici un rău. Secretarul, tremurînd tot, ne tot asigura că și el este... legionar! Eram stăpîni pe clădire fără un foc de armă şi ne îmbogăţisem substanţial armamentul. Am inspectat parterul şi etajul, ignorînd însă subsolul, după care ne-am baricadat înăuntru. Curînd s-au auzit focuri de armă dinspre Poşta veche, adică de vizavi de restaurantul Pescarul. Odată cu noi, alte echipe ocupaseră Poşta și telefoanele și atacaseră Jandarmeria şi Comandamentul Corpului II Armată de lîngă Farul genovez. La Poştă s-au dat lupte, căci marina și armata au atacat cu sute de oameni. Acolo au căzut trei oameni de-ai noştri, unul din ei fiind executat sumar după reocuparea clădirii de către militari. La Jandarmerie, de asemenea, armata a atacat viguros și au fost și acolo doi morţi, ai noştri fiind arestați. La Comandamentul Armatei acţiunea fost un eşec total, intruşii fiind arestaţi destul de rapid, fără morţi sau răniţi. În luptele acestea au căzut: studenţii Ilie Cavache şi Constantinescu și muncitorul Hristu Caporani, tată a trei copii. Au fost arestați zeci de legionari, printre care camarazii T. Puiu, N. Bujin, T. Funda, I. Zeană etc.

(intreviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 110, 22 iunie 1992)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (I)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mișcării Legionare

Partea întâi: Un supraviețuitor al masacrului din septembrie 1939 se destăinuiește

Zissu Bitaracu: Îmi datorez viața uniformei Armatei Române!

Ultimele alegeri ale României Mari au avut loc la 20 dec. 1937. Guvernul liberal Tătărăscu este înfrânt, fapt fără precedent. Cauza - succesul de proporţii la urne al Mişcării Legionare. Oficial aceştia au avut 560.000 de voturi (15%), dintr-un total de 3,7 milioane. Dacă e să-l credem pe Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret Român, legionarilor li se furaseră 300.000 de voturi (vezi declaraţia acestuia la procesul lui Antonescu - mai 1946). Ceea ce ar însemna 23% pentru legionari faţă de 35% coaliția liberalilor (cu partidul german şi partidul evreiesc) și 21% al ţărăniştilor. După Constituţie guvernul ar fi trebuit încredinţat în vederea unor noi alegeri - fie lui Maniu, fie lui Codreanu. Carol al II-lea însă dă guvernul lui Goga, care avusese 9%! Dar alegerile fixate pentru 3 martie n-au mai avut loc niciodată: atmosfera indica un nou succes legionar! Deşi guvernul folosea jandarmii pentru violenţe anti-legionare și se înregistraseră deja şi morţi! Încât la 11 februarie 1938 Carol al II-lea instaurează dictatura personală! Democrația românească sucombase pentru cinci decenii! Apoi, surpriză: Codreanu, intuind provocarea regelui, care spera într-o nesupunere a legionarilor, fapt ce i-ar fi justificat o reprimare dură, Codreanu, deci, proclamă auto-desființarea partidului său și respectarea riguroasă a noilor dispoziții. A urmat procesul de calomnie deschis de Nicolae Iorga contra lui Codreanu pentru expresia „necinstit sufleteşte”, adresată de acesta profesorului într-o scrisoare personală, și condamnarea lui Codreanu la șase luni închisoare. Apoi, în mai 1938, un nou proces în care Codreanu este acuzat de trădare. De unde o nouă condamnare - zece ani de temniţă grea. Pe fondul unei susținute prigoane anti-legionare, cu sute de arestați la 30 noiembrie 1938, din ordinul regelui Codreanu şi alți treisprezece fruntaşi legionari sunt ştrangulați în detenţie. Între 1 dec. 1938 şi iulie 1939 alți 20 legionari sunt executați sumar în pușcării. În aceste condiții o echipă de legionari îl execută pe primul ministru, Armand Călinescu, considerat vinovat de asasinatele perpetuate de autoritaţi. Cercul diabolic a1 violențelor deschis de rege se închide: în noaptea de 21/22 septembrie, la câteva ceasuri după asasinarea lui Armand Călinescu, din ordinul regelui sunt executați sumar cei nouă asasini ai primului ministru, zeci şi zeci de legionari aflați în puşcării și câte 2-5 legionari de fiecare judeţ. Toţi aceştia - în total 252 de cadavre - au zăcut timp de trei zile în pieţele principalelor orașe ale țării, drept represalii și învățătură de minte. În cele ce urmează, dăm relatările unuia din rarii supraviețuitori vizat direct de masacrul de atunci.

Întrebare: Primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat la 21 septembrie 1939 de o echipă de legionari. La acea dată eraţi încadrat în Mişcarea legionară?

Răspuns: Eram student la Academia Comercială când, în 1935, am aderat la Mişcarea legionară. Luam parte la şedinţele de joia la sediul din str. Guttemberg în Bucureşti. Vara la Carmen Sylva, Eforie Sud de azi, se organizau tabere de muncă legionare, unde am construit o clădire care există şi azi. Ca să pricepeţi cam ce mă putea atrage, vă povestesc un amănunt. La această tabără de muncă, într-o seară căpitanul Corneliu Codreanu l-a întrebat pe un student ”Dacă mâine ei avea de ales între Neam și Legiune, ce vei alege ?" La care studentul: „Legiunea, Căpitane!...” ”Greşit! Neamul există de 2000 de ani fără Legiune, Legiunea nu poate exista o secundă fără neam !”...

Întrebare: Unde vă aflaţi în momentul asasinării lui Armand Călinescu?

Răspuns: Eram la Bazargic, în Cadrilater, concentrat la reg. 40 infanterie ca sergent TR dezcazarmat, eu locuind acolo cu familia. În acea după-amiază - Călinescu fusese împuşcat pe la orele două - întorcându-mă la cazarmă o găsesc pustie. Militarii erau consemnaţi în pavilioane. Serg. Rozu Gh. m-a întrebat de unde vin și dacă am auzit ce s-a întâmplat. Nu ştiam nimic! Mi-a spus că la radio o echipă de legionari tocmai anunțase că ei l-au executat pe Armand Călinescu, vinovat principal în asasinarea în 1938 a Căpitanului.

Întrebare: Cum ați primit această știre?

Răspuns: A fost o surpriză totală. De la cazarmă am plecat în oras după detalii. Oraşul era pustiu. Am ajuns acasă îngrijorat, deşi - evident - nu-mi făceam nici o problemă, personal. Spre seară, un plutonier și doi jandarmi, însoțiți de un agent al Siguranței, m-au căutat acasă și m-au invitat la Chestură ,,să dau o declarație”. Deși au insistat să vin în haine civile, eu m-am îmbrăcat militar. Îmi făceam socoteala că s-ar putea să mă rețină peste noapte și dimineaţa - fiind în uniformă - puteam să mă duc direct la cazarmă pentru apel. În drum spre Chestură am trecut pe lângă casa cpt. Băicoianu, care-mi era comandant. Din fericire acesta tocmai ieşea cu soţia. Deşi jandarmii mi-au interzis, am reuşit să-l anunţ de treaba cu Chestura. Mă gândeam că e bine să ştie la caz că voi întârzia a doua zi.

Întrebare: Şi la Chestură?

Răspuns: La chestură mai erau şi alți câțiva fruntaşi legionari locali. Nu mi s-a luat nici o declaraţie, nici un interogatoriu. Plutonierul de jandarmi a raportat că, în ce mă priveşte, nu a putut executa ordinul - ce ordin, nu ştiam - dat fiind că eram militar în uniformă. Dimineaţa, după o noapte în arest, a venit o patrulă de la regimentul meu şi m-a dus sub pază în arest, la cazarmă.

Întrebare: Vă aresta armata ?!

Răspuns: Într-un fel! De fapt, colonelul Pîrvu, comandantul meu de regiment, ştiind încă din cursul nopții că fusesem arestat pentru fi executat în cadrul vastei reprimări ordonate de rege, a insistat să mă preia la regiment. El l-a convins pe chestorul Movilescu să mă predea Armatei şi nu jandarmilor. Ajuns la regiment lt. Purşa Eugen mi-a comunicat că, din ordinul colonelului Pîrvu, am trei zile de arest! „Pentru lipsă din cazarmă !"... Nu știam nimic de reprimări, încât, nedumerit și revoltat, m-am dus în arest. În acea noapte la Bazargic fuseseră executaţi trei legionari - fără nici o judecată! Urmam să fiu al patrulea, dar nu ştiam nimic de toate acestea! În oraş însă se zvonise că fusesem împuşcat, ca şi ceilalţi. Mama, ştiindu-mă arestat, s-a interesat la Chestură disperată. Acolo i s-a spus că sunt în viaţă, în arest la regiment. Într-un suflet a venit la cazarmă şi, până nu m-a văzut viu, printre gratiile arestului, nu s-a liniștit...

Întrebare: Când aţi aflat că, de fapt, fuseserăţi menit unei execuţii sumare ?

Răspuns: După plecarea mamei mele lt. Purşa mi-a explicat situaţia: ordinul fusese să fim patru inşi împuşcaţi. Numai eu am scăpat datorită uniformei militare şi refuzului colonelului meu de a mă preda jandarmilor. După cele trei zile arest, colonelul Pîrvu mi-a explicat în biroul lui: ”Dacă ești azi în viață, s-o mulţumeşti hainei militare! Fără ea erai alături de cei executați!”...

Întrebare: Cine au fost cei executați la Bazargic atunci? 

Răspuns: În noaptea de 21/22 sept 1939, conform ordinului dat de Regele Carol al II-lea și de prim ministrul Argeșanu, nou numit, la Bazargic au fost executați sumar, fără judecată: Petre Caranica din Balcic, proaspăt absolvent de liceu, Dumitru Cavache din Cavarna, funcționar, și Chita Popescu, țăran din Suiciuc, tată a trei copii, colonist român-macedonean. Au fost împușcați în cap și expuși lângă cazarma Pompierilor din Bazargic vreme de trei zile, pe un maldăr de pietriş. La cap aveau un afiș: ”Așa vor plăti toţi trădătorii de țară!”... Nici unul din aceştia, ca de altfel nici unul din toţi cei care, ca legionari, au fost acuzaţi de ”trădare”, în frunte cu Căpitanul, nu au fost trădători! Eu am trăit epoca, am făcut puşcărie sub Carol al II-lea, în Germania lui Hitler ('41-42), sub Antonescu ('42-44) și sub comunişti până în '47. Am o vârstă și nu mă mai interesează decât triumful adevărului. Vă voi cita aici părerile unor istorici străini, neutri. Iată ce scrie dl. Andreas Hillgruber în Hitler, König Karol und Marschall Antonescu: ”Legiunea era creaţia exclusivă a lui Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. În afară de multe idei comune – în special aversiunea împotriva bolșevismului - erau deosebiri fundamentale faţă de nazismul din Germania. Diferit era în primul rând caracterul profund creştin al Mişcării româneşti. Antisemitismu1 acesteia era de natură religioasă şi națională, nu rasistă... Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului printr-o conducere autoritară, înrădăcinată profund în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării Legionare izvorau, fără nici o îndoială, dintr-un patriotisim autentic.”

Iar rabinul David Șafran, relatând o întâlnire a sa cu Codreanu în febr. 1937, scrie: ”Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna și-mi spune: ”Am mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură și răzbunare. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gândesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit sau rănit ori jignit în plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decât oameni. Poate chiar buni creștini. Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. Am plecat, am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis ordinul lui Carol al II-lea în 1938. Nu dacă am procedat bine redând această convorbire cu Căpitanul.

Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic, care a plătit cu viața convingerile sale, trăgând după el mase nevinovate, însetate și ele după o bucăţică de dreptate”...

Acel tăvălug care a fost declanşat de Carol al II-lea și Armand Călinescu a zdrobit sute de vieţi omeneşti fără o condamnare sau bază legală. Numai în noaptea de 21/22 septembrie 1939 au fost executaţi sumar 249 persoane! Unii din ei, cum a fost cazul lui Dragomirescu Victor, deținut în spitalul Închisorii Văcăreşti la acea dată, au fost schingiuiți groaznic și aruncaţi de vii în crematoriu.

(a consemnat Corneliu DIDA, 19 mai 1992, Constanţa. Interviu apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 109, 19-20 iunie 1992)

Read more...

Un subiect încă necunoscut: legionarii

Stimate domnule Cristoiu,

Am citit cu interes interviul D-tră din Contrast. Aceasta, şi ca mai vechi cititor al comentariilor d-tră politice, dar şi în virtutea relaţiilor amicale pe care le am cu tînăra echipă a Contrast-ului care mi-a găzduit cîteva colaborări în paginile sale.

Dacă vă şi scriu, aceasta o fac pentru ultima parte a interviului în care abordaţi problema spinoasă a ceea ce a fost fenomenul politic legionar. Sunt de acord: mai tot ce ştiu generaţiile de după război pe această temă provine din ceea ce au spus despre legionari - şi în primul rînd - cartea, presa, filmul şi propaganda comunistă. Lucid vorbind, nici nu se putea altfel! Căci şi alte subiecte - mai importante, poate - monarhia, 23 august, de exemplu, stau sub aceeaşi zodie în minţile şi „cultura” politică a actualelor generaţii. 

Dacă despre monarhie şi 23 august s-a vorbit destul de mult după 1989, tema legionară rămîne încă tabu. Iar pe acest teren, clişeele şi legendele abundă la fel ca în vremea „cea bună" a agit-prop-ului de tristă amintire. Nici nu-i de mirare că au fost posibile manevre atît de stupide cum a fost clişeul folosit de d-l Iliescu în 13-15 iunie 1990, cu efecte atît de dezastruoase.

Cîți din locuitorii actualului bulevard Mircea Eliade ştiu, bunăoară, că marele scriitor publica în '37 un articol intitulat Cred în biruinţa mişcării legionare? Sau că Eliade a fost arestat în 1938 şi deţinut într-un lagăr destinat exclusiv pentru legionari, de Carol al II-lea? Şi că din ocupanţii acelui lagăr a fost singurul supravieţuitor - printr-un miracol, povestit de Eliade însuşi în jurnalul său - restul fiind executați sumar la ordinul lui Carol? Sau că romanul său Nuntă în cer l-a scris în zisul lagăr de la Miercurea-Ciuc-ului? Vă las să răspundeți şi singur. Mă voi mărgini să spun că necunoaşterea şi confuzia sunt atît de vaste (!) încît pînă şi un atît de apreciat jurnalist ca D-tră crede că Porunca Vremii a fost un jurnal legionar! A fost un jurnal de un antisemitism feroce, dar care a facut destule zile fripte legionarilor, inclusiv în perioada scurtei guvernări din '40. Vă țin la dispoziţie textul unei scrisori semnată de H. Sima şi adresată lui Antonescu, în care îi cere suprimarea... Poruncii Vremii.

Abordaţi apoi tema rebeliunii legionare din 1941. Şi aici circulă destule clişee şi legende. Intuiți însă destul de corect că lucrurile nu au stat chiar aşa cum le-a prezentat Antonescu, sau mai tîrziu comuniștii. Vă voi cita textul unei telegrame a Foreign Office-ului, datată 16 lanuarie 1941 şi adresată ambasadei britanice din Bucureşti: ”Provocaţi tulburări de stradă indiferent de costuri!” În aceeaşi perioadă, Donovan, şeful OSS-ului american, vizita BELGRAD-ul. Scopul său: declanşarea unor conflicte armate în Balcani, de natură a antrena armata germană. De ce? Pentru a deranja calendarul planului Barbarossa, prevăzut a se declanşa la 10 mai 1941. Iar aceste manevre au reuşit deplin: deşi armata germană a evitat implicarea sa directă în conflictul singeros din Bucureşti, Hitler nu a putut evita războiul din Iugoslavia (apr. 1941) fapt ce l-a obligat să amîne cu şase săptămîni invazia din URSS. Efectul: bătălia pentru Moscova a fost pierdută de nemți, căci ea s-a dat pe geruri şi zăpezi ce au anihilat avantajul german de 4 la 1 la tancuri şi 10 la 1 la avioane... Un detaliu: rebeliunea legionară a început în urma unui asasinat ordinar: un maior german a fost împuşcat în faţa hotelului Ambasador de un boxeur profesionist grec, aflat cu contract în Bucureşti. Cum s-a dovedit mai tîrziu, boxeurul era în solda I.S.-ului britanic. (Cf. declaraţiilor gen. Dragalina făcute în 1942, la Rostov, unde se afla şi propriul meu tată, de faţă). Mai tîrziu acest detaliu l-am găsit şi tipărit. Ei bine, pe motiv că la 9 ore de la comiterea asasinatului nu se descoperise făptaşul, prefectul poliţiei Capitalei - Radu Mironovici, un legionar, a fost demis de Antonescu. Prefectul, socotindu-se în drept, refuză! Iar ministrul de interne, gen. Petrovicescu (legionar şi el), îl susţine. De unde demiterea de către Antonescu şi a acestui ministru; de unde un nou refuz; de unde rebeliune, cum o constată Antonescu! Antonescu, care în ochii nemţilor era omul cel mai potrivit pentru planul Barbarossa, la cîrma României; Antonescu, care cu o săptămînă mai înainte îl vizitase pe Hitler, care Hitler îi dispreţuia pe legionari numindu-i „romantici”; care Hitler îi dăduse mînă liberă lui Antonescu pentru a prelua puterea integral. Și știți care era ambasadorul acreditat la Bucureşti care putea fi întîlnit cel mai adesea la cină, în compania gen. Antonescu? Ei bine, Edward Mott, ambasadorul SUA!

Evident, nu îmi propun aici să ”lămuresc” lucruri pe care o întreagă istoriografie naţională nu le ”lămureşte” încă. Dacă am intrat în detalii am făcut-o numai pentru a sugera cît de mare poate fi diferenţa dintre dedesubturi şi clişee...

A deschide în presă acum o discuţie pe tema mişcării legionare mi se pare cel puţin inoportun. Deduceţi şi singur de ce. E ușor de înţeles că orice abatere de la clişee ar putea produce emoţii şi proteste (legitime, de altfel) din partea compatrioţilor noştri evrei; ar oferi spații de manevră anumitor forţe politice; iar străinătăţii i-ar ocaziona prilej de noi manevre în defavoarea țării. Și aceasta - cînd? Cînd într-adevăr în jurul țării noastre renasc forţe revizioniste, forţe de extremă dreaptă, iar România este dependentă clar de occident şi de marile instituţii financiare de acolo! Chiar și cuminţile D-tră afirmaţii din interviul din Contrast, făcute cu bunăcredinţă, pot fi folosite de presă - care e liberă, nu-i aşa? - pentru a ”arăta” ceea ce Omul Liber, care presupun că sunteţi, nici în vis nu a visat. 

Ce e de făcut atunci? Renunţăm la o cît mai bună cunoaştere a istoriei naţionale? Rămînem pe mai departe la clișeele de pînă ieri? Oameni liberi fiind, să uzăm de libertatea noastră, totuși! Iar jurnaliștii să o facă cu atît mai abitir: să citească, să se informeze de la surse, comparîndu-le cu discernămînt. Căci ele, sursele, există! Sunt colecţii de presă, sunt memorii tipărite în vest, sunt cărţi, sunt biblioteci specializate şi în ţară şi afară. Iar toate acestea sunt azi mult mai accesibile ca acum doi ani! Veți spune, poate, păi dacă nu-i ”oportun" să publicăm, cum să profităm de toate acestea? Mai ales ca jurnalişti?

Vă voi oferi un exemplu: „Domnule profesor, eu nu am nici valoarea, nici autoritatea şi nici talentul dumneavoastră să intru în polemică. (...) Dar din adîncul mormîntului meu vă voi striga: sunteți necinstit sufleteşte! Şi vă voi privi aşa cum meritaţi.” Este un citat din scrisoarea lui C.Z.Codreanu adresată lui Nicolae Iorga în martie 1938. Pe baza acestui text, la sfatul lui Armand Calinescu şi după discutarea în guvern (gen. Antonescu făcînd figură aparte şi fiind demis) a urmat procesul de calomnie Iorga versus Codreanu. Proces soldat cu 6 luni de puşcărie pentru Codreanu...

Eu nu vă cer, şi nici nu vă sugerez, să publicaţi această scrisoare. Dar în mod sigur citind-o (dacă n-aţi citit-o deja!) imaginea despre tribulaţiile ideii de libertate în această ţară, între '38 şi '91, vi se va schimba dramatic. Căci, nu-i aşa, ”sub Iliescu" a acuza pe cineva într-o scrisoare personală cu „sunteți necinstit sufleteşte” ar fi ridicol, neinteresant, şi în tot cazul nu te-ar duce nici în tribunal, necum în puşcărie! Iar dacă aţi citi scrisoarea aceluiaşi Codreanu adresată tot în martie 1938 lui Vaida Voevod, veţi avea surpriza următoarei judecăți: ”Iar gestul regal de azi" - era vorba de instaurarea dictaturii – ”s-ar putea să fie piatră de mormînt pe pieptul naţiunii noastre”... Am citat din memorie, dar vă asigur că textul deplîngea suspendarea vieții de partide şi a parlamentului. 

Veţi putea, de asemenea, înţelege mai bine de ce acelaşi Codreanu lăsa ”prin testament” fidelilor săi să-l urmeze pe domnul Maniu şi, în general, pe ţărănişti, la caz că el dispare. Oare acest detaliu să fie străin de marele succes la urne repurtat de ţărănişti în '46? Cînd ştiut este că liberalii nu au luat atunci mai mult decît au luat acum un an?...

Stimate d-le Cristoiu, eu sunt partizanul unei Românii pe deplin democratice, eliberate nu numai de dictatură, dar şi de duhurile necurate ale trecutului - de minciună, de clişee, de tabu-uri, de lozinci. Va fi un drum lung şi greu. Dar actualele generaţii trebuie să şi-l asume integral! Să se înarmeze însă cu sete de cunoaştere, cu respect pentru adevăr, dar şi cu discernămîntul gestului politic sau de presă.

Oportunitatea de a vă fi scris aceasta scrisoare am apreciat-o personal. Inoportunitatea publicării ei, sper, că nu vă scapă! În rest, mă bazez pe D-tră!

Cu stimă, sinceritate și cele mai bune sentimente româneşti, 

Ioan Corneliu Dida, 24.11.1991

(scrisoare apărută în revista Expres Magazin, anul 2, nr. 48 (71), 4-11 dec 1991)

Read more...