Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (II)

Interviu cu dl. Zissu Bitaracu, vechi membru al Mişcării Legionare

După cedarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului, în august 1940 încep la Turnu-Severin discuţii cu Ungaria în chestiunea Transilvaniei. Eşuînd, urmează Dictatul de la Viena din 30 august 1940 în faţa căruia Regele Carol şi sfetnicii săi cedează din nou. Au urmat demonstraţii în ţară împotriva acestei politici - mulţimile acuzînd deschis şi puterile Axei, dar şi pe Carol. 

În 3 septembrie la Bucureşti se produc masive demonstraţii la Palat îndreptate împotriva regelui, cu inițiativă și participare legionară. În ţară conducerea legionară de atunci prevăzuse o serie de lovituri - ocupări de instituții publice - care însă se desfăşoară efectiv şi sîngeros numai la Constanţa și Braşov. În urma acestor evenimente, regele îl numeşte pe Antonescu prim-ministru (4 sept.) şi conducător al Statului (5 sept.). În 6 sept. 1940 regele - părăsit de toţi - abdică. Antonescu îi permite să părăsească ţara cu un tren, garantîndu-i viaţa. Aflînd de acest aranjament secret, legionarii întîmpină trenul regal la Timişoara cu focuri de mitralieră. Avînd cale liberă, trenul parcurge gara în viteză. A urmat o cursă de urmărire, în care o echipă de legionari pe o locomotivă a tras rafale asupra trenului regal pînă la Frontieră. Trîntiţi pe burtă sub rafalele legionare și ţăndările ferestrelor, cu groaza în suflet, regele Carol al II-lea, amanta sa, Elena Wolf-Lupescu, și camarila părăsesc ţara, ieşind ruşinos din istoria națională. 

Pe atunci nu existau elicoptere... Existau în schimb și atunci tineri, care pe măsura puterii minţilor și sufletelor lor au înţeles să se implice, să rişte şi să-și jertfească chiar și viaţa. Cum au făcut-o, de ce și cu ce speranţe şi rezultate încercăm să prezentăm în cele ce urmează, continuînd discuţia cu unul din participanţi, pe atunci în vîrstă de 26 de ani, dl. Zissu Bitaracu.

Partea a II-a: Lovitura de stat de la 3 septembrie 1940

Întrebare: Domnule Bitaracu, locuiaţi la Bazargic și la 21 sept. 1939 ați scăpat ca prin urechile acului de o execuție sumară... Aţi abandonat apoi orice legături cu legiunea? Sau...

Răspuns: Era dictatură. Partidele erau desființate. Personal mă limitam la a urmări evenimentele și la întîlniri sporadice cu camarazii. Începînd cu mai-iunie 1940 se produsese o anumită destindere între legiune și Carol al II-lea. Horia Sima, care conducea de facto legiunea, intrase în Guvern, dar după cedările de teritorii ieşise. Nu eram în ”Consiliul Zeilor”; nimeni nu-mi cerea mie părerea, desigur. Însă combinațiile făcute cu Carol - un asasin odios - mi-au displăcut profund. Era ceva contrar liniei anti-politicianiste lăsată nouă de Căpitan. Legiunea era decimată, serios dezorganizată. Pierdusem sute şi sute din cei mai buni oameni. Practic o conducea un mic grup de oameni reveniţi din emigraţie de la Berlin.

Întrebare: Cum ați perceput repetatele cedări de teritorii din vara lui 1940?

Răspuns: Ca pe un dezastru, ca pe o ruşine naţională! Ca pe un rezultat firesc al unei politici falimentare dusă de Carol și oamenii lui, vreme de un deceniu. După anunţarea Dictatului de la Viena, Regele era izolat. Toată ţara îl ura. Iar legionarii mai mult ca oricine.

Întrebare: Într-adevăr, au urmat demonstrații după Dictat. Legiunea ce rol a avut atunci? Ce a întreprins în acele circumstanţe?

Răspuns: În legiune eram un anonim. Totuși, la 29 aug. 1940 eram la Bazargic mobilizat slt. Se anunţase cedarea Cadrilaterului, unde îmi aveam locuinţa şi pămîntul. Evacuarea încă nu începuse. Prin curier, mie și încă unor doi camarazi ni se comunică să venim la Constanţa pentru dispoziţii din partea legiunii. Am plecat acolo sub pretextul iminentei evacuări a familiei. La Constanţa nu m-am întîlnit cu nici un şef local. Aşteptam după-amiaza la cafenea dispozitiile. Pe 3, seara, un curier îmi comunică misiunea: ”la nouă seara - adică peste un ceas! - vă luați echipa din parcul din faţa Gării Vechi (unde se află acum Casă Albă) şi veți ocupa prefectura. La şase dimineaţa vă predaţi". M-am conformat. Precizez că nu-mi cunoşteam oamenii! Aceştia - 12 tineri fedecişti (de la F.D.C. - frăţiile de cruce, n.r.) - sub 20 ani cu toţii - ştiau la rîndul lor că trebuie să se alăture pe scările prefecturii unui sublocotenent la 9 fix seara și să îl însoţească în prefectură. Atît! Ei își pregătiseră din vreme vreo douăzeci de petarde, iar noi aveam două pistoale şi încă unul stricat...

Întrebare: Doar atît?!

Răspuns: Exact! Prefectura era în actualul sediu al Casei Ofiţerilor de pe str. Traian. Era păzită de o santinelă, alţi trei ostaşi şi un gardian. Fiind în uniformă, a fost un fleac să-i cer arma santinelei pentru control (!) și el să mi-o și dea! L-am sechestrat și, cum între timp cei 12 mi se alăturaseră, am intrat în clădire. Rînd pe rînd am dezarmat şi sechestrat pe cei patru militari dinăuntru și împreună cu secretarul prefecturii i-am încuiat într-o cameră, după ce le-am explicat că nu le vom face nici un rău. Secretarul, tremurînd tot, ne tot asigura că și el este... legionar! Eram stăpîni pe clădire fără un foc de armă şi ne îmbogăţisem substanţial armamentul. Am inspectat parterul şi etajul, ignorînd însă subsolul, după care ne-am baricadat înăuntru. Curînd s-au auzit focuri de armă dinspre Poşta veche, adică de vizavi de restaurantul Pescarul. Odată cu noi, alte echipe ocupaseră Poşta și telefoanele și atacaseră Jandarmeria şi Comandamentul Corpului II Armată de lîngă Farul genovez. La Poştă s-au dat lupte, căci marina și armata au atacat cu sute de oameni. Acolo au căzut trei oameni de-ai noştri, unul din ei fiind executat sumar după reocuparea clădirii de către militari. La Jandarmerie, de asemenea, armata a atacat viguros și au fost și acolo doi morţi, ai noştri fiind arestați. La Comandamentul Armatei acţiunea fost un eşec total, intruşii fiind arestaţi destul de rapid, fără morţi sau răniţi. În luptele acestea au căzut: studenţii Ilie Cavache şi Constantinescu și muncitorul Hristu Caporani, tată a trei copii. Au fost arestați zeci de legionari, printre care camarazii T. Puiu, N. Bujin, T. Funda, I. Zeană etc.

(intreviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 110, 22 iunie 1992)