Marea Revoluție din August, între haos și speranță

După senzaționalul episod al loviturii de stat eşuate, nimic nu mai este ca înainte în această ţară. Tot ce a fost odată ”mîndria, chezășia și forța” puterii sovietice este astăzi compromis, debusolat, lovit de moarte. După arestarea "autorilor loviturii de stat, reinstalarea lui Gorbaciov a căpătat rapid aspect de parastas. Căci confruntarea din 19-21 august a dovedit și impus realităţii caducitatea tuturor structurilor vechiului regim - de la instituțiile sale de putere și Constituţia țării pînă la P.C.U.S. și însuşi Gorbaciov! 

În fapt, Elţin și zecile de mii de demo-liberali dispuşi să moară nu au apărat Constituția, ci principiul statului de drept, menţinînd astfel uşa larg deschisă actualelor schimbări - abia acestea capitale. S-a spus că perestroika nu a făcut decît să dărîme. Da. La prima vedere. Căci dacă în cei şase ani de perestroikă totul ar fost numai dărîmare - de nivel de trai, de ”prestigiu” de imperiu - azi puciştii ar fi fost cîştigători. Or, înfrîngerea lor se datorează tocmai faptului că sămînţa dizidenţei, apărută sub Brejnev, a generat în anii perestroicii un lucru nou și esenţial: gustul pentru o societate liberă, deschisă. Și ceva în plus: lideri credibili și devotați libertății! Abia acesta este bilanţul adevărat şi extrem de pozitiv al perestroicii. Iar eliberarea lui Gorbaciov din Crimeea s-ar putea dovedi primul și probabil ultimul fruct cules de acesta de pe urma politicii sale interne. În rest, un total eşec al intenţiilor sale iniţiale. 

Guvernul este demis (şi anchetat). Federaţia, aşa cum a fost ea, este terminată. Armata, bulversată de puci, este practic decapitată, căci mareşalii sînt compromişi, iar unii chiar anchetaţi. La fel și KGB-ul. Iar PCUS este practic demolat! Mulţimea îi asediază sediile, îi distruge simbolurile, iar Gorbaciov demisionează din fruntea sa și-i propune autodesfiinţarea.

Abia acum începe marea demolare! Și totuşi, se pune cu acuitate şi problema unor noi construcţii. Deja Elţîn, marele cîştigător al acestui rund (căci meciul continuă!), a anunțat înfiinţarea armatei ruse! Apariţia ei ar fi cel mai mare eveniment militar de după Hiroşima. Căci o armată rusă ar exclude actuala armată sovietică şi ar impune automat crearea unor armate naţionale în cele 15 republici! Nu ştim dacă armata rusă se va forma uşor și curînd. Dar i-am văzut deja drapelul - cel imperial de odinioară – și i-am văzut uniformele de la 1916 purtate chiar din prima seară a confruntării de ofiţerii lui Elțîn, în clădirea Parlamentului. 

Apoi, s-a anunţat deja defalcarea datoriei externe sovietice (60 miliarde de dolari) pe republici, în parte, Rusia preluînd din total 55-60%. Toate acestea prefigurează dispariția URSS. Cu atît mai mult cu cît Elţîn a recunoscut independenţa ţărilor baltice, iar Ucraina a proclamat-o pe a sa!... Încît, tratatul Uniunii de la Novoe Ogarevo, parafat de cei 9+1, este depăşit. Spre ce se merge oare? Spre o nouă constelație de state absolut independente? Sau se va negocia un Tratat Confederal? În această a doua ipoteză, însă, PCUS și Gorbaciov vor fi (probabil) absenţi. Încît Elţin, Rusia şi tendința demo-liberală vor avea acolo de luptat cu alţi adversari - naţionalismele în ascensine în republici. Iar între acestea, cel rus şi cel ucrainean se anunţă cele mai redutabile și încărcate de primejdii.

În fond, dacă e să se facă o reformă radicală, de chestiunea Tratatului Uniunii depinde logic totul. În fostele ţări socialiste, reforma radicală a presupus un duo simultan şi intricat: democatizarea societății (pluralism, alegeri libere, stat de drept, democratizarea mentalităţii) şi dezetatizarea proprietăţii (garantarea proprietăţii private, libera inițiativă şi introducerea mecanismelor de piaţă, cu scop final - apariţia concurenţei). În practică, cum se ştie, este un proces controversat plin de capcane. Or, în condiţiile statelor mutinaţionale de tip federal - Iugoslavia şi URSS - aceste două aspecte (democratizarea şi dezetatizarea) implică un prealabil: redefinirea federaţiei pe baza autodeterminării popoarelor (de unde şi cele două crize!). Iar această autodeterminare în imperiul sovietic are un nume - decolonizarea republicilor. Prin urmare, pentru fostul imperiu, reforma radicală implică nu un duo, ci un trio: democratizarea societăţii, decolonizarea republicilor şi abia apoi - după precizarea cadrului statal - dezetatizarea proprietăţii.

Or, puciul tocmai asta urmărea - împiedicarea decolonizării pe care Gorbaciov - pe căi legale - nu reuşise s-o blocheze! Vom mai avea oare, sub acest raport, noi recidive sau surprize? Vom trăi şi vom vedea... Dacă curentul demo-liberal, azi încarnat (încă) de Elţin va accepta decis decolonizarea republicilor - fie prin acordarea independenţei totale (pentru cine o cere), fie prin redefinirea unui stat confederal (pentru cine îl acceptă) - el va fi pus temeiul unui început de ordine şi stabilitate, pe baza cărora se vor putea face alegeri şi făuri programe de reformă credibile, viabile, în care dezetatizarea proprietăţii va fi vioara întîi, iar democratizarea va fi climatul general.

Că lucrurile ar putea evolua așa sînt deja ceva indicii. Le-am şi arătat mai sus. Dar într-o asemenea uriaşă şi complicată ţară sînt posibile surprize. Căci, să nu uităm, acolo a început acum de fapt a patra mare revoluţie rusă a secolului (după 1905, ianuarie 1917 și octombrie 1917). Iar curentul demo-liberal al lui Elțîn are azi o preeminenţă politică momentană; nu şi electorală neapărat, în perspectiva mai sus indicată. În fond, într-un oraş de 9 milioane ca Moscova, numai 50 de mii de oameni s-au implicat din prima zi alături de Elțîn. Restul au stat acasă, au mers la serviciu sau - mai ales - au alergat la cozi, pradă momelii ”băgate” de Ianaev şi ai lui în magazine! Aceasta arată că şi acolo - ca şi la noi - masele votează la o adică cu ...sacoşa! După cum este tot atît de adevărat că nimeni nu s-a grăbit în acele zile să iasă în stradă în favoarea puciului... 

Se deschide, deci, o crîncenă luptă politică în care Elțîn şi ai lui sînt pîndiți de multe capcane. Le vor fi înţeles deja şi singuri. Extrem de important ar însă ca și Vestul să-şi priceapă interesul (dacă la obligaţii morale nu este sensibil) şi să se implice şi cu buzunarul. În loc să bage anual 600 (şase sute!) de miliarde de dolari în înarmare orbeşte, mai bine ar investi masiv în reformele din estul Europei şi de acolo. Un 10% din aceste cheltuieli militare - să zicem - dirijate la est de Oder-Neise şi Viena n-ar fi un capăt de ţară şi ar fi un lucru mult mai eficient pentru pacea Europei şi apărarea Occidentului. Altfel, tot condiţionind ajutorul prosteşte, în scurtă vreme, ”cei cu sacoşa" ar putea crea surprize. Căci în ultimă analiză, ei sunt cei mai mulţi, mai uşor de manipulat; ei contează la vot. Iar libertățile, democraţia şi statul de drept - astăzi încă pioase icoane - mai înainte de a le pretinde să le slujească trebuie să-i convingă cu ceva concret pe toţi aceştia. Toate acestea, sperăm, Occidentul le ştie. Dar acolo, ne temem, cei cu sacii în căruţă şi puţini dispuşi la cheltuială vor evalua şi alte aspecte, şi riscuri, şi în primul rînd, cele geo-politice, cum ar fi o mare criză europeană a frontierelor în est. 

Bunăoară, independenţa ţărilor baltice va lăsa izolată zisa regiune Kaliningrad, astăzi parte integrantă a Rusiei. Pînă în 1945 această regiune a fost jumătatea de nord a fostei Prusii Orientale germane. Iar jumătatea sa de sud tot de atunci aparţine Poloniei. În 1990, în URSS s-a propus neoficial aderarea la Kaliningrad a unei republici autonome a celor două milioane de germani sovietici de pe Volga, deportați în Kazahstan de Stalin. Germanii sovietici au respins oferta, preferînd emigrarea în Germania, iar Bonnul a tăcut. Va tace şi acum? Sau ne vom trezi, în timp, cu un straniu litigiu de frontieră germano-polon la frontiera... sovieto-poloneză? Și ce valoare ar mai avea tratatele germano-poloneze semnate din 1970 încoace, care garantează numai frontiera de pe Oder-Neise (din vest) a Poloniei? Nu s-ar deschide cumva, pe această cale ocolită, sumbrul "contencios" teritorial germano-polonez?

Apoi, Basarabia! Dacă Ucraina își va materializa independenţa proclamată azi, Republica Moldova rămîne total izolată de Uniune. Independenţa totală a Moldovei - aşa cum s-a întîmplat şi în 1918 - s-ar impune faptic de la sine. Se vor deschide astfel complicate probleme de frontieră între Moldova şi Ucraina, ce vor include implacabil şi România în dosarul "moştenirii" lăsate la Prut şi Nistru de Stalin. Neputîndu-se ignora evidenţa şi nici refuza dreptul, ni se vor pretinde oare sinistre "compensaţii "? Și unde? Numai la est sau şi în vest?... Va accepta Occidentul (şi în ce condiţii?) un atare "import” spre Europa, via Polonia şi România, a unor grave probleme de frontieră, implicînd teritorii sovietice încă, dar pe care o Rusie naţionalistă (?) de mîine le-ar putea revendica cu forţa-i renăscută?... 

Și cum vor evolua republicile musulmane? Acolo, democraţia de tip occidental n-are nici o şansă, încă multă vreme. Nu vor rămîne toate aceste state pradă unor tendinţe fundamentaliste islamice, sau de tip Baas-ist, complicînd enorm dosarul israelo-arab? Ce decizii va lua Occidentul, în ce măsură poate el influenţa în mod real actualul cataclism şi cum vor evolua lucrurile? 

Între timp, în imensul spaţiu sovietic evenimentele se precipită rapid şi haotic; marele cazan e pus pe foc. O singură certitudine există: în Rusia, Marea Revoluţie din August a început! Dar, aşa cum spunea Iorga, o revoluţie ști cînd începe şi cine o începe. Restul, cum se continuă, cum şi cînd se termină şi cine o termină - o spune numai viitorul...

25 august 1991

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul II, nr. 32 (72), sept. 1991)