Marele joc: Anatomia unei prăbușiri

Un studiu al CIA de pe la mijlocul anilor 1970, asupra producţiei și consumului de gaze și țiței al URSS, corelat cu exporturile sale în CAER, arăta că, chiar și în condiții normale, începînd cu anul 1984 URSS va fi obligată fie să înceteze aceste exporturi, fie să le pretindă preţul pieţei mondiale, pe atunci de 2-2,5 ori mai mare decît cel practicat de ruşi cu sateliţii. 

În ambele ipoteze economiile est-europene s-ar fi prăbușit. Or, pe la mijlocul anilor '70, Polonia era deja masiv îndatorată și minată de tensiuni sociale interne, iar România, care beneficia mai puţin de avantajele CAER decît ceilalţi (vezi politica independentă) acumula deja importante datorii externe şi cunoştea primele sernne de tensiuni interne (greva minerilor '77) chiar de dizidenţă zgomotoasă (Paul Goma).

În aceste condiţii s-a decis crearea unor condiţii anormale.

Așa s-a produs a doua mare criză petrolieră, din '78-79. Ea a început cu sacrificarea calculată a unui pion otrăvit: şahul Persiei, cel mai bun aliat al Americii de la sudul frontierei cu URSS!

Ameţiţi de succesul din Vietnam, Angola, Mozambic și Etiopia, ruşii au văzut aici un nou semn al slăbiciunii americane. Încît, în decembrie '79, ei invadează Afganistanul. A fost greșeala fatală!

În condiţiile noii crize petroliere, ţările CAER devin şi mai dependente de petrolul rus. Dar, totodată au crescut și pierderile de valută ale Kremlinului, din vînzările lor de țiței în CAER. Numai pentru ţiţei ei încasau mai puţin cu 15 miliarde de dolari decît dacă l-ar fi vîndut la preţul pieţei mondiale. Diferenţe importante se înregistrau şi la minereuri, metale, bumbac brut etc.

Pe fondul unui mare devans tehnologic față de Vest și deci al unor consumuri specifice exagerate, produsele sovietice produceau mari scurgeri de avuție naţională afară şi risipă la consumul intern. Dar la acea vreme ('75-'80) la Kremlin era dominantă filosofia economică simplistă a lui Brejnev. Plusurile valutare încasate pe piaţa mondială după prima criză petrolieră ('73) au fost cheltuite fie pentru înarmare, fie pentru finanţarea exportului de revoluție, fie pentru importul de bunuri din Vest. Relativa prosperitate internă a anilor '70, de care a profitat o restrînsă parte a populației (marile orașe) l-a înșelat pe Brejnev și ai lui. Căci, în spatele acestei fațade, continuau scurgerile nejustificate de avuţie naţională, fie spre CAER, fie pe calea unor produse oneroase economic, sub raportul consumului specific. Iar prin destinația neinspirată a valutei, pe fondul neputinței intrinseci a regimului, se adîncea prăpastia tehnologică, vizavi de Vest.

În aceste condiții, în mediile KGB și din preajma Kremlinului își face loc o nouă filosofie economică: una realistă, care pleca de la o analiză mai bine fundamentată a fenomenului economic, nebruiată de ideologii și tabu-uri staliniste.

Încă din anii '50, în rîndul intelectualilor ruși avea credit ideea că Rusia ține în spate sateliții est-europeni, ba chiar și pe unele republici din Uniune. Fantezistă sub Stalin, această idee a început să exprime, încă de sub Hrușciov, o anumită realitate (vezi Cuba și RDG). Sub Brejnev, însă, prin jocul prețurilor pieței mondiale lucrul acesta a devenit o foarte importantă realitate.

Esențial este însă că de prin '75-'80 de acest lucru au devenit conștienți și nemulțumiți mulți din KGB și din partid. Se deschide astfel calea unei anumite întîlniri de optică între tehnocrații regimului și mediile intelectuale, apropiate de dizidență. În această zonă flu de viziuni și interese se află izvorul noii tendinţe.

Liderul ei a fost Andropov, fost şef al K.G.B. Dar practicianul ei a fost Gorbaciov, inventatorul perestroicii. Este devreme să se cunoască în ce măsură acesta a fost sprijinit şi de către Occident să preia puterea. Dar unele detalii par să îndreptăţească de pe acum atari presupuneri. Vizita sa la Londra (1984), care a fost un mare succes de presă, și entuziasmul public manifestat de doamna Thatcher îi vor fi fost de mare ajutor. Apoi, episodul aterizării în Piaţa Roșie a avionetei lui Rust (urmare căruia au fost demişi doi mareşali extrem de incomozi) a fost categoric pus la punct în Vest. De specialiști, de bună seamă...

În perspectiva unor atari mutații în Est, America trebuia să-şi adapteze din vrerne propria politică, să își adecveze oameni şi direcţii noi. După Vietnam (1973), Watergate (1974) şi Helsinki (1975) se pune accentul pe etică, pe lege; este adus un preşedinte de măsură: baptistul Carter. În centrul tacticii americane se plasează drepturile omului. Acasă se cicatriza astfel Vietnamul și Watergate-ul, iar în Est se demara construirea alternativei de mîine: democratizarea ca înlocuitor al prăbuşirii comuniste plănuite.

Se alege punctul slab – Polonia: pentru că era cel mai mare satelit sovietic, pentru că aici industrializarea stalinistă făcuse cele mai mari ravagii, pentru că aici era cea mai numeroasă populaţie urbană, pentru că aici era o intelectualitate extrem de nonconformistă, pentru că Polonia avea cea  mai mare emigraţie în Vest (pentru că aici erau cele mai multe antecedente), pentru că exista Biserica Catolică, adevărata coloană vertebrală a societăţii civile. Și pentru ca toate acestea să fie coerent folosite la Vatican se alege un papă polonez (1978).

Pentru a se putea miza însă pe această linie etică bazată pe drepturile omului, pe Acordul de la Helsinki, se încheie decolonizarea şi democratizarea Portugaliei (începută în 1974), se democratizează Spania după moartea lui Franco (1976), regele Juan Carlos făcînd o excelentă figură, iar cînd în 1980 apare Solidaritatea, practic toate piesele necesare marelui joc se aflau pe eşichier: se produsese a doua criză petrolieră, rușii sîngerau în Afganistan fără perspectivă clară, cubanezii stipendaţi de Kremlin luptau în Angola şi Etiopia, ţările C.A.E.R. se aflau pe panta înglodării în mari datorii (Polonia - 27 de miliarde de dolari), iar producţia sovietică de ţiței și gaze dădea vădite semne de stagnare.

În Orientul Mijlociu, în ciuda dezastrului libanez şi a ascensiunii khomeiniste, Israelul stă mai bine ca oricînd - Acordul de la Camp David funcționează, este în curs evacuarea Sinaiului, iar Egiptul are ambasadă la Tel Aviv.

Dar 1980 este an de alegeri prezidențiale în America. Deși mandatul lui Carter validase toate premisele marelui joc, el era compromis în ochii publicului de prăbușirea Șahului și umilirea produsă de afacerea ostaticilor de la ambasada SUA din Teheran. Venise vremea ca deschiderii spre etică și drepturilor omului să i se alăture și ceva mai pe înțelesul Kremlinului: o politică de forță. Încît Ronald Reagan, cunoscut conservator, apare ca omul care poate și trebuie să cîştige. Dovadă stau și recentele dezvăluiri conform cărora persoane din statul major electoral al lui Reagan ar fi tratat cu Teheranul prelungirea crizei ostaticilor, în schimbul unor furnituri militare vitale în războiul ce tocmai începuse cu Israelul (august 1980.) Cum George Bush, care concurase cu Reagan pentru candidatura prezidențială, i s-a atașat finalmente ca adjunct, recentele dezvăluiri capătă un plus de substanță: Bush avea relații suficiente la CIA ca unul ce o condusese în '75-'76. Lui Ronald Reagan i se asociază Bush ca vicepreședinte, un om care lucrase pentru Nixon la ONU și Pekin și care condusese doi ani CIA.

O politică de forță, dar nu oricum: se pune la punct programul SDI (Războiul Stelelor), care în esenţă urma să asigure o apărare absolută a Americii faţă de orice atac nuclear sovietic. Era (şi este) un program vast, întins pe două decenii, care presupune cheltuieli de multe sute de miliarde de dolari. Menit autoapărării, el era în perfectă compatibilitate cu o politică morală, neagresivă, oferind totodată Americii o securitate deplină. În acelaşi timp, era o provocare (pentru care ruşii nu aveau nici bani, nici forță tehnologică) și un nou prilej pentru analiștii Kremlinului să revadă totul drastic. A fost, se pare, momentul în care tendința reformistă a devenit precumpănitoare la KGB. Atitudinea inflexibilă de pe poziții de forță, din primii patru ani ai lui Reagan, a coincis de minune cu scleroza Kremlinului, cuprins de ”febra” înaltelor funeralii. Drumul reformiștilor spre putere, la Kremlin, era deschis. Cu atît mai mult cu cît în Polonia, Solidaritatea avusese succese uriașe, iar Kremlinul, blocat pe mai departe în Afganistan, trebuise să accepte ”originalitatea” primului regim militar din istoria comunismului!

Cînd în 1985 Gorbaciov venise la putere, anatomia prăbuşirii comunismului european depășise stadiul de simplu concept. Pîrghiile rupturii erau deja îmbinate, iar mușchii plasați în inserții. Începuse tracțiunea...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast în 1991)