Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VI)

Întrebare: Dar era posibil să mergeţi la Berlin?

Răspuns: Da – cu voia lui Pătraşcu. El nu mi-a permis să plec pentru că era în relații proaste cu noi, macedonenii. Cînd a auzit că vreau să vorbesc cu Papanace, mi-a cerut să-i spun lui despre ce e vorba. Am refuzat. Şi deşi nu mi-a permis am plecat totuşi la Berlin. Era în iulie 1942. Papanace m-a înţeles: ”Așa-i! Dar suntem legaţi de mîini şi de picioare. Depindem de nemţi. Şi de soarta războiului. Pe urmă, ai 15 ani de condamnare. Ce să faci în ţară?! Puşcărie ?!"... I-am spus că nu mai suportam Rostock-ul. Că preferam chiar și puşcăria, dar să fiu în ţară! Apoi, că speram totuși să mi se admită plecarea pe front! M-a aprobat, dar mi-a cerut să nu-i complic raporturile cu Sima, cu atît mult cu cît amîndoi eram macedoneni și eram cam altfel orientaţi și văzuţi între legionarii emigraţi în Reich. Mi-a propus și mi-a facilitat o întîlnire între patru ochi cu Sima. A doua zi, în aceeaşi pădure de la Furstenwald din sud-estul Berlinului, m-am întîlnit cu Horia Sima. Și el m-a avertizat să nu plec în țară, cînd am o așa de grea condamnare. I-am vorbit pe larg şi deschis de atmosfera insuportabilă de la Rostock; de șederea în Germania care nu avea nimic comun cu sensurile și valorile morale lăsate nouă de Căpitan. Decepția mea, i-am spus, era cu atît mai mare cu cît acolo se aflau legionari cu grade înalte, cu funcţii: ”de la Căpitan am învăţat multe. Printre altele, că atunci cînd vom avea de ales între Legiune și Neam, să alegem Neamul. Or, stînd acum aici, cînd o ţară întreagă trece prin ce trece, putem pretinde mîine că am fost ”eroi"? Cînd alții mor pe front sau zac în puşcării?! Toți aceştia sunt adevărații eroi - nu cei fugiţi la adăpost, departe de țară! Căpitanul n-ar fi acceptat așa ceva!”... Mi-a întins mîna și mi-a spus să aștept la Rostock răspunsul lui... I-am dat salutul legionar și am plecat...

Întrebare: Cum a fost la Rostock, la înapoiere?

Răspuns: Gestapo-ul m-a luat în primire: „de ce ați plecat la Berlin?" Le-am spus că l-am întîlnit pe Papanace cu care am discutat nişte probleme de-ale noastre, ale macedonenilor, că deşi îi cerusem voie camaradului Pătraşcu, acesta nu mi-a permis plecarea. Mi-au reproșat că nu anunţasem Gestapo-ul şi, după ce le-am zis că nu ştiam de această obligație, m-au avertizat să nu se mai repete. Cum vreme de o lună Sima n-a dat nici un semn de viaţă, am plecat din nou la Berlin. Fără să anunț pe nimeni! M-am dus la Ambasada noastră, unde m-a primit col. Ion Gheorghe, ambasadorul nostru acolo. I-am vorbit și lui deschis și i-am cerut să mă ajute să ajung în țară. Surprins, mi-a vorbit și el de condamnare. I-am spus că nu contează, că sper să mi se admită plecarea pe front! Mi-a dat paşaport și am luat trenul, prin Polonia, spre ţară. La Cernăuți în tren m-a luat în primire Siguranța. Probabil că am fost însoțit discret de vreun agent încă din Berlin. Oricum în Gara Cernăuți mă aşteptase însuşi inspectorul general de Siguranță, Cernăianu.

Întrebare: Domnute Bitaracu, plecarea dumitale din Germania, în condiţiile descrise, avea numai justificări de ordin personal, de altfel destul de clar expuse, sau urmăreaţi și alte scopuri? Politice, să zicem.

Răspuns: Pe lîngă motivațiile personale despre care am vorbit, a mai fost ceva. Întîlnirile mele cu Papanace și Horia Sima au fost cunoscute de un grup de intimi ai mei din Rostock, în cele mai mici amănunte. La fel decizia mea de a contacta Ambasada și de a veni în țară. De comun acord cu acești camarazi intimi - Cuţumina, Petre Caranica, Anastase Cunia și alții – mi-am propus ca venind în țară să încerc să contactez la Bucureşti pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, rămas în ţară, sau pe foştii miniștri legionari Radu Budişteanu, Noveanu, Bideanu, pe care îi ştiam liberi și în anumite relații cu Antonescu. Urma să-i informez pe aceștia asupra realităților din grupul legionar din Rostock și să le propun din partea amicilor mei rămaşi acolo să încerce o acțiune de împăcare a Legiunii cu Antonescu. Arestat fiind, n-am reușit un asemenea contact. Am încercat printr-un memoriu depus în cursul anchetei și adresat lui Antonescu să prezint realitățile emigrației legionare în Reich – așa cum le vedeam eu. Sunt însă sigur că acest memoriu nu a ajuns la Antonescu, pentru că toate treptele pînă la el erau încadrate cu duşmani ireductibili ai Legiunii. Ancheta a durat două-trei săptămîni după care am fost trimis la închisoarea militară Constanţa. Nu s-a făcut alt proces, dar nici nu mi s-a acceptat rejudecarea procesului din 1941, pe care o cerusem. La Anul Nou 1943, mă aflam deja la închisoarea Aiud pentru executarea pedepsei de 15 ani muncă silnică pentru „lovitura de la 3 septembrie 1940".

(interviu luat dlui Zissu Bitaracu de către Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 114, 26-27 iunie 1992)