A căzut Gorbaciov! URSS - încotro? Lumea - încotro?

Un decret semnat de vicepreşedintele Ianaev anunţă că întrucît, "din motive de sănătate", Gorbaciov nu-şi mai poate îndeplini funcţiile, în temeiul Constituţiei, el - Ianaev - devine preşedinte. S-a constituit un "Comitet de Stat pentru starea excepţională în URSS", compus din Baclanov prim adjunct, Kriucicov şef KGB, Pavlov prim ministru, Pugo ministru de interne, Iazov ministrul apărării. Comitetul este prezidat de Ianaev.

Primul comunicat al acestui comitet accentuează asupra "mecanismului constituţional" al întregii operaţii şi asupra caracterului său "temporar". Obiectivele sale sînt: "să evite un conflict intern", "să asigure securitatea cetăţenilor", "să lichideze toate formațiunile militare ilegale", "să stabilizeze și să normalizeze situaţia internă, "să nu abdice de la reformă"(!), "să respecte toate obligaţiunile internaţionale în vigoare".

Ce se va fi întîmplat? Un atentat grav la viaţa 1ui Gorbaciov aflat în concediu (ca odinioară Hruşciov) în Crimeea? Sau o arestare şi asistăm la o lovitură de stat efectuată "foarte economic"?

Ştirea a lovit ca un trăsnet. Dar evenimentul era luat în vedere de presă și de cancelarii. Șevardnadze îl proorocise public la Crăciunul trecut. Iar Iaclovev - "mister Glasnost" şi numărul 2 al perestroicii - se temea, vineri 16 august, la BBC, de iminenţa loviturii.

În aceste condiţii, marile puteri şi guvernele nu puteau fi luate prin surprindere. Ele vor fi pregătit din vreme "variante”.

Care va fi fost însă logica acestei lovituri de stat?

Se urmăreşte o revenire en douceur la un comunism ortodox? Sau - cum o lasă comunicatul să se înţeleagă - se va continua reforma cu alţi oameni și alte mijloace? Pînă la dovada contrarie, ambele teorii pot sta în picioare.

Oricum, cei şase care au preluat puterea au cariere politice forjate în PCUS pe vremea lui Brejnev. Cu toţii însă au pătruns în prim planul politicii sovietice sub Gorbaciov. Dar cel puţin patru dintre ei - Ianaev, Pavlov, Pugo şi Kriucicov - erau taxați drept conservatori. Excelenți cunoscători ai revoluţiilor politice din ultimii zece ani, ei vor fi înţeles că ideea reformelor promovată de Gorbaciov nu a fost o fantezie lipsită de fundament solid în realităţile sovietice. În fond, războiul rece şi prelungirea sa, "întrecerea paşnică", au fost cîştigate de occidentali, tocmai grație imenselor inerții şi handicapuri ale societăţii sovietice. Gîndită ca o terapie a acestora, perestroika a mizat pe o vastă reformă politică în siajul căreia urmau să se facă ulterior reforme economice. Este şi punctul în care reformismul sovietic - azi într-un grav impas - se deosebeşte de reformismul chinez, mai pragmatic şi mult mai productiv. Urmărind acelaşi soi de terapie, chinezii şi-au refuzat reforma politică, pentru a păstra puterea ferm în mână. Făcând uz discreţionar de ea, ei au introdus o serie de reforme economice, care au adus succese reale. Pradă unei alte viziuni, Gorbaciov a mizat pe reforma politică, fapt ce a erodat în timp nu numai prestigiul PCUS şi pe al său, dar a lipsit Moscova de acea coerenţă de gest pe care numai o deţinere fermă a puterii i-o putea conferi. De unde şi eşecul întregii sale politici!

Aşadar, care anume din greşelile lui Gorbaciov este azi în curs de corectare? "Aceea" strategică, de a fi îndrăznit să reformeze comunismul? Sau greşeala tactică, de a fi început reforma cu reforma politică, erodînd astfel puterea statului şi a partidului şi ajungînd astfel în imposibilitatea de a mai efectua reforma economică?

Oricare însă va fi fost obiectivul şi logica actualei lovituri de stat, reîntărirea statului sovietic, blocarea tendinţelor centrifuge şi eliminarea naţionalismelor par a fi la primul punct al ordinii de zi. Ce să însemne însă absenţa (deocamdată!) din acest prim comunicat a referirilor la socialism și Lenin? Să fie această absenţă numai temporară? Să fie ea menită unei "revalidări" implicite a ideii de reformă? Vom trăi și vom vedea. Într-o societate debusolată de haos şi unde mentalitatea este cea care este, primul aliat al actualei echipe este oboseala şi disperarea oamenilor simpli. După reacţia acestora se vor regla multe în cele ce urmează. De ea depinde însă şi succesul actualei lovituri! Într-un prim tempo, însă, această mişcare a reglat problema puterii la Kremlin, unde curentul conservator este astăzi la cîrmă. Dar aşa cum o sugerează cele şase luni "excepţionale" promise (!), prima etapă va fi dedicată preluării ca lumea a puterii pretutindeni în imensul stat sovietic. Dacă se va reuşi şi care vor fi reacţiile în republici şi mai ales în cele şase "fugare", o vom afla în următoarele zile. Se va evita o baie de sînge? Se va evita un șir de nesfirşite arestări? Se va evita războiul civil? Judecînd după compoziţia actualului comitet de stat, toate aceste eventualităţi - avem motive să credem - vor fi fost luate atent în studiu, încît se va merge pe linia unui risc şi "scandal" minimal. Oricîte însă vor fi fost cîntărite din vreme, într-o asemenea operaţie funcţionează totuşi şi dictonul "la război, ca la război"...

Un al doilea obiectiv al actualei schimbări ar fi repunerea Moscovei într-o poziţie mai favorabilă în negocierile care vor continua - sîntem convinşi - cu occidentul. Această grijă este exprimată în comunicat: "nu se va abdica de la reformă" şi "obligaţiile internaţionale rămîn în vigoare". Cu un Gorbaciov tot mai preocupat de echilibristica puterii, Moscova a făcut deja "prea multe concesii". Invers, dacă noua echipă se va consolida, occidentul se va afla în faţa unor negociatori mult mai dificili. Încît menţinerea celor cîştigate - reunificarea Gemaniei, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, părăsirea militară de către sovietici a estului Europei - ca şi crearea unui nou modus vivendi cu Kremlinul vor obliga occidentul la anumite concesii. Pînă unde vor merge ele? Vom fi şi noi cumva afectaţi direct de asemenea concesii?... Vom trăi şi vom vedea.

Ca ţară vecină, ca ţară implicată oarecum direct în politica internă sovietică - vezi relațiile noastre "speciale" cu Republica Moldova - vom fi în mod cert afectaţi dacă actuala echipă va rămine în şa! Aceasta și pe terenul relațiilor bilaterale cu Moscova, dar și în contextul mai larg al politicii occidentale vizavi de estul Europei. A venit momentul marilor clarificări! Vom afla curînd şi intenţiile Moscovei, dar și limitele politicii occidentale. Şi, în sfirşit, acum avem ocazia de a şti precis care este adevărata faţă a actualilor noştri guvernanţi! Acum vom afla în ce măsură au fost şi sunt ei dedicaţi democraţiei, economiei de piaţă şi integrării în Europa; acum vom afla în ce măsură au fost sinceri cînd au conceput actuala reformă (aşa cum au conceput-o); în ce măsură au fost sinceri cînd au deplîns victimele dictaturii și pe morţii din decembrie; sau atunci cînd şi-au făcut semnul crucii în văzul unei ţări întregi! Căci vremea demagogiei şi a miniciunii a trecut!

Oricum, în asemenea momente, o naţiune conştientă de propriile-i interese, de propriu-i viitor, își strînge rîndurile în vederea marelui examen.

Îl vom trece oare?...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul II, nr. 31 (71), august 1991)

Read more...

Basarabia - la actuala oră europeană

  

Într-o viziune tradiționalistă, ”drepturile noastre asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herţei” sînt incontestabile. Orice bun cunoscător al problemei - că e neamţ, rus sau maghiar - va recunoşte aceasta (fie şi în sinea sa), dacă vrea şi poate să fie obiectiv.

Dar azi, această viziune, oricît de justificată ar fi ea de trecut, nu e cea mai productivă, dacă e să dorim (şi o dorim cu toţii) o refacere a unităţii naţionale. Căci viziunea tradiţionalistă atrage după sine mai vechi reflexe mentale, sau de acţiune, incompatibile cu ora europeană actuală.

Azi revendicările teritoriale, „chiar justificate", sună prost: îți alungă disponibilitatea terţilor pentru a fi ascultat şi înţeles. Și sună prost, pentru că intră în contradicție cu aranjamentele europene și intercontinentale, la care noi nu sîntem decît o fațetă de mozaic. Or, pentru a fi acceptaţi şi sprijiniți trebuie să fim o faţetă de mozaic compatibilă cu ansamblul. Orice stridenţă, chiar și de limbaj, aduce grave prejudicii. Avem noi forţa să schimbăm această realitate?

Cunoscîndu-ne drepturile, avem nevoie de un demers inteligent, suplu și adaptat actualei ore europene, tot aşa cum şi înaintaşii noştri - de la Cuza, la Ionel Brătianu şi Titulescu - s-au adaptat inteligent orei europene a veacului lor.

Or, actuala oră europeană operează cu alte concepte: drepturile omului, dreptul la autodeterminare al popoarelor, democratizare spre economia de piaţă şi securitate europeană în cadrul instituţional existent (recentul Acord de la Paris - noiembrie 1990).

Poziţia tradiționalistă operează însă cu concepte vechi, greu de acceptat - naționalism, revendicări teritoriale etc. - respinse de plano pe orice meridian euro-atlantic. Avem noi oare puterea sau interesul să procedăm în contrasens cu toate acestea?

Evident că nu!

Mai mult, a persista - mai ales cu dreptatea alături - pe atari poziţii ne aduce grave prejudicii. Și în chestiunea Basarabiei, dar și în alte direcţii la fel de majore!

Ora europeană actuală ne obligă să plecăm de la realități, să le analizăm obiectiv: și prin prisma intereselor noastre legitime, dar respectînd și interesele legitime ale celuilalt.

Nu ne îndoim că, dacă Germania s-a unificat, reunificarea la Prut nu va întîrzia prea mult. Această revenire la matcă nu va fi însă rezultatul unui gest punctual în timp, ca la 1918, ci al unui proces de durată. În fapt, acest proces a început în 1985 odată cu renaşterea românească de la [revista] „Literatură şi Artă" din Chişinău. Iar de atunci au trecut şase ani de nebănuite succese! Vor mai fi şi alţii necesari, desigur...

Cadrul acestui proces, sensurile lui, au depins şi depind de patru factori:

1. Statalitatea şi suveranitatea Moldovei (fără de care nimic n-ar fi fost posibil).

2. Mecanismele şi factorii constituţionali din cadrul statului sovietic.

3. Conştiinţa național-cultural românească a basarabenilor.

4. Relațiile umane, culturale, economice şi politice ale Republicii Moldova cu România.

În Republica Moldova, acţiunea politică poate şi trebuie să influenţeze şi să folosească toţi aceşti patru factori, pentru promovarea drepturilor culturale, politice şi economice, dar pe o canava conceptual modernă, europeană. Iar în acest sens, dernocratizarea şi promovarea proprietăţii private şi a pieței trebuie să meargă paralel - pe cît posibil - cu evoluţiile europene. Ţările Baltice să fie modelul pentru Moldova. Dezvoltarea conştiinţei național-culturale româneşti în Basarabia trebuie să aducă însă cu ea și un plus de nivel intelectual, de calificare si competenţă. Şi toate acestea, la concurenţă cu moştenirea „mediului sovietic"! Politica culturală şi măsurile administrative ce pot decurge de aici trebuie să evite arbitrariul şi să nu încalce drepturile legitime ale rusofonilor. Politica culturală românească a Moldovei și a forţelor politice româneşti de acolo nu trebuie îndreptată orbește ”contra ruşilor", ci să însemne totodată promovarea unor condiții normale, europene, de acces la cultură, profesie și posturi pentru toată lumea.

Cooperarea cu România a autorităţilor de la Chişinău este vitală. Schimburile de elevi şi studenţi, de profesori şi specialiști, cooperarea economică trebuie organizate, instituţionalizate și finanţate de cele două guverne. Cadrul acestora nu trebuie să forţeze posibilul, să irite inutil Moscova, sau orgoliul rusofonilor. Trebuie lucrat cu seriozitate şi profesionalism pentru succesul specific al fiecărui domeniu abordat, al fiecărei acţiuni în parte, fără ”politizări" inutile și forţate; fără ostentații. Cei direct implicați în aceste actiuni de cooperare cu România să se simtă mai buni, mai competenţi, mai apreciaţi (inclusiv material) decît anterior. Cetăţenii moldoveni să judece singuri, pe bază de rezultate și efecte, ce poate aduce cooperarea cu România şi, într-un sens mai larg, deschiderea spre Europa. Abia avînd bune rezultate în aceste direcţii, actuala suveranitate (proclamată) a Moldovei va fi treptat validată de viaţă. În ce priveşte suveranitatea Moldovei şi mecanismele constituţionale din cadrul statului sovietic, România nu poate și nu trebuie să acţioneze direct. Este din păcate tocmai eroarea comisă de guvernul Roman şi de dl. Iliescu, care s-au grăbit să „acţioneze”, semnînd recentul Tratat cu Gorbaciov.

S-a spus că acest Tratat era urgent pentru a putea bloca automata prelungire a celui precedent, mult mai nociv. S-a spus că acest Tratat va permite relaţii bilaterale cu Moldova, cu alte republici. Aşa pare să fie, dar art. 20 este ambiguu şi Moscova îl poate oricînd interpreta restrictiv. S-a spus că recunoaşterea actualei frontiere, cuprinsă în Tratat, pică foarte prost. Aşa e! În fond, se putea rămîne la cele stabilite la Tratatul de pace de la Paris (1947) și la Acordul de la Paris (Nov. 1990). De ce să vii cu atari „suplimente", într-o atare conjunctură fluidă, cînd Parlamentul nostru încă nu a găsit cu cale să denunţe - cum a făcut-o Sovietul Suprem - Pactul Molotov-Ribbentrop?!

Ce e de făcut, acum, că acest tratat a fost semnat?

Pentru a fi efectiv, acest tratat ar trebui ratificat de Parlamentul României și de Sovietul Deputaţilor de la Moscova. Mai întîi, Parlamentul nici să nu-l ia în discuţie, pînă cînd Moscova nu-l va fi ratificat ea însăşi. E minimal și de bun-simț!

Să nu uităm, la 1918, când Rusia și Basarabia erau cam în aceeaşi situație, noi am fost siliți (de trădarea Rusiei) să semnăm o pace umilitoare cu germanii la Buftea. Ea însă nici nu a fost validată de Parlament, şi nici contra-semnată de regele Ferdinand! Situaţia de atunci era la fel de fluidă ca cea de astăzi. Puternicii germani din martie 1918 - cînd semnam pacea - capitulau ruşinos opt luni mai tîrziu încît pacea înrobitoare de la Buftea practic nu a funcţionat. Că lunile sau chiar zilele pot aduce multe (și foarte repede) o dovedesc şi aranjamentele recente de la Novoe Ogarevo, de lîngă Moscova. Acolo, Gorbaciov și cele nouă republici dispuse să semneze noul Tratat Unional, recunoscînd dreptul celorlalte şase republici de a se „abţine", au hotărît să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (!), ele urmînd să alcătuiască, deci, un spaţiu economic aparte. Evident, este o presiune economică asupra celor şase „fugari" pentru a-i readuce la matcă. Dar, totodată, este pentru prima oară că se cvasi-oficializează două categorii de republici!

Pentru o abţinere sine die de la discutarea acestui Tratat în Parlament pledează și deteriorarea continuă economică din U.R.S.S., ca şi instabilitatea politică și surprizele ce pot apare pe acest fond.

Apoi să nu uităm că Europa, Germania şi însăşi America sînt foarte prudente vizavi de evoluţiile sovietice. Ele se tem de imprevizibilul unui război civil într-o ţară vastă, dotată cu arme nucleare; de efectul catastrofal pentru ţările est-europene al prăbuşirii economiei sovietice (de unde le vin încă materiile prime) şi (posibil) de reacţiile Chinei la o slăbire excesivă a Moscovei. Nu este însă exclus ca Occidentul să aibă deja în mînă firul de care, trăgîndu-se prudent și abil, să se deşire ochi cu ochi, pe nesimţite, imensul, putredul şi bătucitul ciorap sovietic. Orice mişcare bruscă, neinspirată poate duce însă la ruperea și chiar pierderea acestui fir. Ne-o va spune mîine istoria dacă a fost aşa. Oricum, tot acest proces este un ”război diplomatic" cu mult prea mare pentru resursele noastre. Pînă atunci grija principală a României trebuie să fie democratizarea internă, succesul reformei economice, apropierea de instituțiile europene și, pe această bază, de cîștigat o stabilitate internă și un demaraj spre prosperitate.

A fi mereu cu un pas înaintea Moldovei şi unul-doi paşi înaintea U.R.S.S.-ului în acest proces este cel mai mare ajutor ce se poate acorda cauzei româneşti în Basarabia. Este un obiectiv realizabil pentru care nu ne poata blama sau acuza nimeni, inclusiv Kremlinul!

Cînd în România se va trăi mai bine şi liber ca la Chișinău sau Moscova, se va fi marcat punctul decisiv în procesul reunificării naţionale.

O reunificare care ne va readuce, pe cei de pe ambele maluri ale Prutului, la valențele casei europene actuale.

Să dea Dumnezeu!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Națiunea, anul II, nr. 45, 1991)

Read more...

Despre noi, pe șleau, acum, la parastasul URSS

Se mai îndoieşte cineva că anii 1989-1991 nu au marcat înfrîngerea clară și totală a lagărului socialist în confruntarea lui cu occidentul capitalist? Sperăm că nu! Vreme de decenii comunismul a săpat groapa altuia. Dar, atent la realităţi, proverbul cu pricina şi-a impus implacabilul: săptămîna trecută URSS a încetat să mai existe! Iar Constituţia de la Stalin citire (ce conta cosmetica brejneviană?) a fost abolită! Să fie într-un ceas bun, cu sănătate!

Între '45 și '89, incluși și noi cu forţa în coaliţia sovietică - dar să recunoaştem, acomodaţi ulterior cu sistemul - am participat la confruntare, dar şi la înfrîngere, cu "drepturi depline". Şi ca indivizi, dar mai ales ca naţiune!

A fost o confruntare totală, incluzînd şi planul militar: prin politica de blocuri, prin cursa înarmărilor, prin fel și fel de războaie duse ani şi ani prin interpuşi. Și finalmente occidentul a cîştigat clar şi detaşat! De ce? Pentru că a avut ”arme” mai bune! Pe toate planurile! În aceste realități, credem, ar trebui să se afle premisa oricărei politici româneşti pentru anii ce vin. Aşadar, să vedem ce "arme" a avut occidentul și ce i-am opus "noi", cei din sucombatul lagăr.

Pe plan economic, Vestul s-a bazat pe proprietatea privată şi a pus accentul pe întreprinderile particulare, pe mecanismele pieții, pe concurenţă. Kremlinul (şi noi cu el) a mizat pe proprietatea de stat, pe colhozuri, pe planul central; pe dogme idioate.

Pe plan tehnologic, concurenţa, iniţiativa privată, stimulentul material real care este profitul au făcut din indivizi nu funcţionari, ci veritabili profesionişti, adesea creatori de geniu. Lumea socialistă nici cópii ca lumea n-a putut produce!

Pe plan financiar, politica economică realistă, bazată pe piaţă, pe capacitatea tehnologică, pe promptitudine, calitate şi flexibilitate a sfârşit prin a pune pe producător la dispoziţia consumatorului (și nu invers, cum am trăit-o noi!). De unde pieţe interne superabundente; de unde o enormă capacitate de export. Iar pe această bază, monedele occidentale sunt puternice și extrem de căutate. De unde, un sistem financiar-bancar şi pieţe de valori ultramoderne, eficienţă, profit. Lumea socialistă, în afară de izolare economică şi foame de dolari (niciodată potolită), n-a putut opune absolut nimic!

În plan politic, libertăţile individuale, pluralismul, democraţia şi statul de drept au permis Occidentului o evoluţie pozitivă bazată pe instituţii şi pe perfectibilitatea lor; pe armonizarea intereselor liber exprimate şi nu pe sufocarea lor. Kremlinul (şi noi cu el) a mizat pe dictatură, pe reprimare, pe indoctrinare idioată, pe adeziune unanimă.

În plan ideologic, libertatea expresiei, respectul adevărului şi superioritatea economică şi tehnologică a Vestului au subminat în permanenţă "adeziunea" maselor socialiste de dincolo de cortina de fier, au generat dizidenţa şi au pregătit explozia socială.

Morala - ca în toate războaiele - cei cu arme mai bune au cîştigat. Înfrînților (deci şi României) nu le rămîne decît asimilarea corectă a acestui catastrofic eşec şi, prin urmare, abandonarea armelor care au generat înfrîngerea şi adoptarea rapidă şi deasă a armelor adversarului de pînă ieri.

Cam aceasta este şi tema actualei tranziţii. Care, pe şleau vorbind, este o trecere de la socialism la capitalism! Cui nu-i place, înainte de a respinge această realitate, să mai privească odată în jur de la Lisabona la Vladivostok şi să ne spună și nouă ce vede!

Din păcate, climatul de concurenţă internaţională continuă. Nici nu-i posibil altfel! Iar pentru România şi foştii parteneri din lagăr, această concurenţă se face în condiţii foarte grele. Pe plan intern, în condiţiile unei crize morale, politice, economice sociale fără precedent. Iar pe plan extern, în condiţiile recesiunii economice mondiale: de unde o concurenţă acerbă pe piețe şi credite rare şi scumpe. În plus, concurenţa se manifestă și între foştii parteneri: pentru bunăvoința Vestului, pentru investiţii, pentru credite, garanții și ajutoare.

Pentru societatea românească mai există însă un grav handicap: confuzia politică nerisipită încă, iluzia că ”s-ar putea și altfel”! Puterea, unele partide, sindicatele (şi mult prea mulţi români) ar trebui să reuşească odată să priceapă că ceea ce s-a întîmplat în 1989 a fost - înainte de toate - o înfrîngere! Și a dictaturii lui Ceauşescu (lucru priceput, desigur), dar mai ales a sistemului comunist care-l generase! Desigur, comunismul ne-a fost impus de ruși în 1945. Dar nu trebuie să uităm că majoritatea populaţiei sfîrşise - cum e şi normal pe o durată de decenii - prin a se acomoda cu comunismul. Încît înfringerea comunismului în 1989 a fost greu de sesizat pentru foarte mulţi români. Iar pentru alții - bine plasaţi de ”soartă" - și greu de acceptat. De unde în mare măsură confuzia de azi. Căci cele petrecute în ′89, percepute atunci ca o eliberare şi nicidecum ca o înfrîngere, au generat speranţe şi iluzii nejustificate pentru imediat. Captivaţi de singură faţă a medaliei - cea a eliberării de sub dictatură (de altfel reală) - masele, ca și mulţi din generaţia spontană de lideri de atunci, au ignorat reversul acestei medalii - înfrîngerea fără drept de apel a sistemului comunist inclusiv ca sistem mondial! 

Mai mult! După festivismul victoriei asupra dictaturii a urmat festivismul mult mai păgubos al primăverii feseniste. Un festivism hrănit de speranţele renăscute ale celor ce încadraseră vechiul regim și-și reveniseră rapid din spaima iniţială şi făcut posibil de iluziile şi speranţele deşarte ale celor mulți, manevraţi de mitul Iliescu. Viaţa însă a mers mai departe. Victorioasă cu 85% din voturi - conservatoare toate, însă! - sub conducerea echipei Iliescu-Roman România s-a trezit că navighează în contra curentului. În zadar a imaginat guvernul Roman reforma! Lipsindu-i orice credibilitate externă, avînd legate de picioare o întreagă clientelă de foşti şi 12 milioane de voturi neocomuniste, guvernul Roman a navigat un an între Scylla sabotajului făcut de foşti şi Carybda unui refuz occidental de facto. La aceasta adăugîndu-se şi demagogia sindicală salarială (stimulată de iluziile primăverii feseniste) eşecul a venit la recenta mineriadă. Încât guvernul Roman a căzut pe limba lui!

Guvernul Stolojan, sprijinit concret de liberali, continuă reforma. Dar în condiţii economice mult mai grele în ţară; deşi, poate, cu un plus de credit şi şanse vizavi de occident. În fond, reforma în concepţia acestui guvern nu e altceva decît recunoaşterea clară a înfrîngerii sistemului anchilozat și hotărîrea fermă pentru a adopta ”armele” occidentale. Cît să mai fi ezitat, cînd foştii noştri aliaţi o fac deja cu mai mult curaj şi reuşită? Și pentru ce? Cînd pînă și Kremlinul o face la rîndu-i?

Sigur, recenta unificare de cursuri, implacabil necesară, a declanşat o nouă creştere de preţuri, numai parţial acoperită de creșteri de salarii şi pensii. Și la acest nou preţ dur al reformelor se va adăuga în curând un şomaj în ritmuri foarte alerte. Îngrijorarea, deja generală, poate evolua rapid spre nemulţumiri exprimate exploziv. Este un risc de care, credem, guvernul este conștient. După cum și occidentul pare a fi mai sensibil - poate tocmai de aceea - la ideea unui ajutor mai prompt, mai substanţial, mai eficace, pentru România. Desigur, sprijinul occidentului este important, indispensabil. Dacă el va veni la timp, vom avea o iarnă ceva mai uşoară decît preliminăm acum. Vom trăi și vom vedea. Este însă capital să înţelegem cu toţii că, în asemenea momente, binele sau răul depinde de noi mai întîi! Răul, mai ales! Că oricît de justificată ar fi nemulţumirea, exprimarea ei prin greve salariale, mitinguri şi mineriade, departe de a rezolva ceva, ar accentua dezastrul şi ar fi un refuz net pentru ideea de reformă în această ţară! Am avea ceva de cîştigat, noi, cei de pe stradă de pe urma unui astfel de semnal extrem de negativ trimis spre occident, acum?

Și asta, cînd? Cînd ”trilaterala” are succese şi ceva prestigiu; când Bulgaria acceptă scăderi de nivel de trai cu mult mai mari ca noi, în România, votând decis la centru-dreapta; când URSS dispare, iar Elţîn impune reforma prin ucazuri; când Iugoslavia sîngerează într-un război declanşat de prostia de a se fi votat masiv cu comuniştii în urmă cu un an! Măcar din acest ultim exemplu tragic să pricepem că în astfel de vremuri este loc mereu și de mai rău...

Dacă în primăvara lui ′90 se putea vota masiv, neinspirat, cu un trecut atît de compromis; dacă în primăvara lui ′91 se putea semna un Tratat cu URSS, ca cel semnat de domnul Iliescu, să nu uităm că acum - după parastasul URSS - prostiile nu se mai iartă! Ci pur și simplu se răzbună! Pe noi, ca români, pe biata ţară!

Vorbind pe şleau, mai avem o singură şansă - să acceptăm această reformă, această schimbare radicală. Și preţul ei, de bună seamă. Vorbind pe şleau - acum mai mult ca oricând - proverbul cu mintea de pe urmă a românului să ne fie călăuză! Altfel...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul II, nr. 43(83), nov. 1991)

Read more...

Turneul Roman: Afacerile din Golf și ”afacerea” de acasă

Anul 1980 a fost un an fast pentru Europa răsăriteană. Pe fondul unor grave carenţe de substanţă ale socialismului, forţele politice ne- sau anticomuniste, după o luptă tenace şi multă vreme inegală, profitind de apropierea sovieto-americană, au reuşit să fructifice atît conjunctura internă, cît pe cea mondială. De unde şi prestigiul lui Gorbaciov, fără de care - nu-i așa- „nimic nu ar fi fost posibil”.

După prăbuşirea regimurilor totalitare, într-o adevărată cascadă a dominourilor, refluxul comunismului a devenit mai pretutindeni evident. În Polonia şi Cehoslovacia el a fost marginalizat; în Ungaria şi Bulgaria el s-a travestit în culori „socialiste"; la noi - ca la nimeni - a „dispărut în neant", de unde o cvasi-generalizată părere că acesta - comunismul - nu ar mai fi decît un jalnic cadavru. Iar aceasta a fost odată mai mult posibil, căci calculul hârtiei, aici în est, i-a dat cîştigători mereu pe „ceilalţi".

Aşa să fie oare?

Mai întîi, calculul hârtiei, chiar şi confirmat la urne, îşi are limitele lui: el nu e totuna cu schimbarea de substanţă a întregii societăţi. Căci votul este, de fapt, un fel de „la donna e mobile" a politicii: nimic mai schimbător ca votul. Căci în faţa uriaşelor probleme economice, financiare sau sociale, prestigiul şi credibilitatea noilor guverne est-europene se erodează rapid. Vezi Solidaritatea (scindată); vezi criza benzinei în Ungaria; vezi Cehoslovacia (unde lucrurile cam trenează), vezi F.S.N.-ul. nostru, aflat în plină derută, după o zisă liberalizare, pripit lansată, total nepregătită pentru aderenţa populară.

Și dacă toate aceste forţe de centru sau de dreapta (sau numai afişate aşa, cum e cazul nostru) își văd prestigiul erodat, ce alternativă politică sau economică li s-ar putea opune? Evident - ceva situat la stînga: cu tot ce poate presupune aceasta în ţări unde stînga a fost întotdeauna comunismul.

Mai apoi, conjunctura mondială.

Favorabilă în 1989, cum este ea la sfîrşitul lui '90, cum se anunţă pentru '91?

Ne temem, şi cu destul temei, că în plan mondial conjunctura actuală şi cea de perspectivă imediată este de-a dreptul adversă actualului curs de reformă, mai pretutindeni în est.

Căci, să nu uităm, oricât de importantă este problematica internă, conjunctura mondială este capitală. Oricîte sacrificii au făcut ungurii în '56 sau cehii în '68, conjunctura mondială, pe atunci profund adversă, le-a spulberat şi şanse, şi speranţă.

Încă două exemple, de succese notorii de-astă dată: Spania şi R.F.G. Ar fi reuşit Germania, în jumătatea ei occidentală, democratizarea miracolul economic din '49-'60, fără scutul armatei S.U.A. şi al remizei semnată la Yalta de Moscova şi Washington? Sau Spania, în '76-'79, ar fi reuşit democratizarea şi integrarea în Europa, fără pacea şi stabilitatea continentului, pe atunci fără cusur?

Revenind, acum: dispune estul european, azi, de un asemenea scut - ca Germania în '49-'60 ? Sau de o pace şi stabilitate europeană, ca Spania lui Juan Carlos, după Franco?

Evident că nu. Căci procesele de democratizare și trecere la economia de piaţă din estul Europei, la sfirşitul lui '90, se realizează în condiţiile nefaste ale crizei Kremlinului şi ale crizei din Golf.

CRIZA KREMLINULUI

În cinci ani perestroika nu a reuşit nimic constructiv. Ea a demolat; atît. În exterior, Europa de Est moştenită de la Stalin este pierdută (?), C.A.E.R.-ul Tratatul de la Varşovia sînt muribunde. În interior, P.C.U.S. este în degringoladă, iar Uniunea Sovietică este în pragul dezmembrării. La aceasta se adaugă un puternic recul economic, agravarea tensiunilor sociale şi interetnice, încît poziţia lui Gorbaciov, în ciuda „nobelizării" sale, este mai şubredă ca oricând. O primă întrebare: ce va fi după el? Spre ce va evolua Uniunea Sovietică?

Spre o democratizare reală? Spre o restrîngere a ei, cum o propune Soljenițîn, numai la cele trei republici slave? Altfel spus, se va re-fe-ge-iza actuala Uniune, recunoscîndu-şi înfrîngerea economică, financiară, tehnologică și morală? Va renunţa Kremlinul la vechea ideologie și îşi va propune, ca R.F.G. în '49, o revanşă prin democratizare și miracol economic? Dacă da, atunci Europa Răsăriteană va profita şi ea enorm. Sigur, o atare re-fe-ge-izare a Rusiei ar presupune nu numai multă înţelepciune şi abilitate la Kremlin, dar și multă bună-credinţă la vecinii săi, şi mai ales din partea Chinei.

În caz contrar, revenirea la vechile formule (o lovitură militară de stat) ar fi un dezastru de proporţii planetare. Estul Europei, unde Armata Roşie este încă prezentă în 4 foste state satelit, s-ar găsi în postura de victimă sigură. Căci, la simpla prezenţă militară, Kremlinul mai are un atu major: dependenţa estului european de petrolul, gazele şi materia primă din Uniune. Cum s-ar putea combina o asemenea revenire la Kremlin cu actualele tensiuni sociale grave din Est, nu e greu de conceput. Abia atunci am putea descoperi că, departe de a fi mort, comunismul este numai „URIAŞUL ADORMIT". A treia variantă de soluţionare a crizei de la Kremlin ar fi alunecarea spre un război civil: alt dezastru. Acesta ar putea fi „un răspuns" la o lovitură militară de stat, sau urmarea exacerbărilor conflictelor interetnice. Şi într-o asemenea variantă, robinetele de energie şi materii prime din Uniune se vor închide pentru multă vreme. Cu tot ce înseamnă aceasta pentru zona noastră.

CRIZA DIN GOLF

Apărută din senin, fără vreo justificare cît de cît, criza din Golf loveşte puternic ţările din estul Europei. Mai întîi, prin scumpirea țițeiului. Mai apoi, prin efectele dezastruoase ale blocadei Irakului. Căci ţări ca România, Bulgaria, Polonia etc. aveau acolo afaceri de multe miliarde de dolari. Să fi fost o pură întîmplare criza din Golf? Să fie de vină numai „nebunia" lui Saddam? Ne îndoim. Saddam a calculat destul de bine riscul unui consens Bush-Gorbaciov la O.N.U.. Apoi, naţionalismul arab, preponderent pretutindeni în zonă, îl recunoate astăzi pe Saddam drept erou şi lider. Bush, prin însăși trenarea crizei, riscă să-şi „carterizeze" mandatul (NewsWeek). Iar Gorbaciov, indiferent de dezlegarea crizei din Golf, punîndu-se la remorca Washington-ului, apare drept perdantul principal. Şi aşa scăzut acasă, prestigiul său este foarte scăzut în armată. O evoluţie nenorocită în Golf ar putea fi semnalul schimbării drastice la Kremlin.

La toate aceste zodii adverse ale conjuncturii mondiale se adaugă şi alte consecinţe ale ei. Lumea occidentală merge înspre recesiune (vezi prăbuirea valorilor la Bursa din Tokio). Pentru fiecare 8 dolari cu care creşte preţul barilului, economia occidentală pierde un procent de expansiune economică. Creditele sînt mai rare şi mai scumpe (cresc dobînzile). Capitalurile vestice, conştiente de riscurile din Estul Europei, vor fi prudente o vreme, preferînd pieţe mai sigure, mai profitabile. În sfirșit, în cadrul zonei est-europene se manifestă fenomene profund negative: conflicte interetnice, revendicări teritoriale, o anumită neglijare a tradiţionalelor legături economice din cadrul zonei. Toate acestea grevează şansele reformei şi retrezesc, odată mai mult, nostalgia liniştii de odinioară.

Pe scurt - şi nu numai din rațiuni interne - festivismul revoluţionar din '89 a luat sfîrșit. Abia acum încep problemele.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 32, 8-15 nov. 1990)

Read more...