Euro-scepticismul din România

Jumătate dintre europeni sunt pesimiști în privința viitorului Uniunii și circa 40% sunt optimiști. Polarizarea opiniilor împiedică dezbaterea despre viitorul Europei. Scepticismul nu reflectă conflictul dintre Bruxelles și statele membre, ci pe cel dintre cetățeni și elite, dintre Nordul creditor și Sudul debitor, dintre Vest și Est (euroland și periferie) și dintre Germania și restul Europei. Încrederea românilor în Uniune scade constant, în timp ce elitele lor sunt la fel de optimiste ca acum câțiva ani.

Este una dintre ideile discutate în a doua zi a dezbaterii Euroscepticism și europopulism în alegerile pentru P.E. 2014, moderată de Alina Bârgăoanu, rector SNSPA, și Dan Luca, directorul Euractiv.

Dacă în 2007 mai mult de 68% dintre români aveau încredere în UE (cu 20 de puncte peste media europeană), în 2013 cifra este de 45% (totuși cu 13 puncte peste medie). Euro-entuziasmul elitelor românești nu este emoțional, ci pragmatic, iar scepticismul cetățenilor este și o reacție la neîncrederea pe care o au în oamenii lor politici și în instituțiile naționale. Românii nu au opinii la Bruxelles; România nu are încă mentalitate de stat membru, ci de stat candidat. Dacă mult timp Uniunea a fost văzută ca o salvare, tendința este de a fi privită ca o dirigintă care penalizează.

Euroscepticii din Europa nu au o singură voce. Așteptările oamenilor nu au fost confirmate după extinderea UE și nu se întrezărește o alternativă geopolitică; soluția presupune mai multă integrare și pentru România asta înseamnă aderarea la zona euro și intrarea în spațiul Schengen. 

Nu mai există o Europă care să te facă să visezi. Viitorul Europei este neclar și orice proiect politic are nevoie de încrederea cetățenilor. Nordul nu mai vrea să plătească, iar Sudul nu-și mai poate plăti datoriile, ceea ce conduce la ideea de Europă cu două periferii: Sudul, periferia zonei euro, și Estul - periferia Uniunii; este prognoza pentru următorii zece ani. Europa rămâne o organizație regională pentru că nu a dus la rezultatul scontat: „prosperitatea pentru toți” a fost serios zguduită de criza din 2008-2009, iar „solidaritatea pentru toți” există doar la nivel național, nu și comunitar. Acest lucru se vede mai ușor după apariția zonei euro, care nu are o politică unică; este unul dintre motivele care necesită regândirea proiectului european.

Criza din Ucraina ne face să înțelegem de ce România e în NATO și în UE. Dacă trupele rusești intră în estul Ucrainei, riposta NATO pleacă de pe aeroportul Kogălniceanu. Ce se întâmplă însă dacă Rusia răspunde? Deja a apărut o nouă lume bipolară, NATO-Rusia. În problema Ucrainei America este portavocea lumii. UE nu are un răspuns și se teme de unda de șoc produsă de o autonomie pe teritoriul Ucrainei; în sept. 2014 are loc referendumul din Scoția, tocmai despre autonomie. Ridicarea vizelor pentru Rep. Moldova a fost grăbită de criza ucrainieană; acum există o fereastră de oportunitate pentru integrarea acestui stat.

În luna mai au loc alegeri în cele 28 țări ale Uniunii. În România, strategia partidelor mari, toate euro-federaliste, este să fie discrete în campanie pentru a păstra aceeași prezență la vot ca în 2009, sub 30%. La aceeași prezență vor fi realeși aceiași deputați; de altfel, turn over-ul pentru membrii P.E. a fost de sub 50% în 2009. Partidele noi și independenții au o șansă dacă vor oferi un mesaj care să mobileze electoratul sceptic. 

Read more...

Aligatori şi coreeni

În anii 1970, unchiul meu, profesor la un capăt de ţară, se vedea volens-nolens şef de circumscripţie electorală, tot la patru ani. Pe buletinul de vot apărea o singură formaţiune, frontul democraţiei socialiste, dar cu mai mulţi candidaţi, doar era un vot pe listă. Pe atunci aveai libertatea de a da din gură, măcar într-un grup restrâns şi mai uşor dacă erai „cineva”. Când deschidea şcoala în zi de vot, unchiul spunea „acum aşteptăm să vină aligatorii”; puţini din comisie observau greşeala profesorului de română, iar sătenii care foloseau expresii ca sete de apă şi mamele pentru pescuit nu aveau de ce să se simtă jigniţi.

În Europa alegerile sunt libere nu doar pentru cei care propun un proiect politic, ci şi pentru cei care aleg; cu excepţia Belgiei, stat care încă de la înfiinţare a impus votul obligatoriu, eşti liber să te prezinţi sau nu la urne.

Spre deosebire de Occident, absenteismul devine un fenomen de masă în România după doar 15 ani de democraţie. Oamenii au fost dezamăgiţi că nu au ajuns la bunăstarea dorită doar cu alegeri libere, iar cei aleşi rareori au avut politici eficiente la problemele cu care se confruntă ţara.

Participarea la vot are şi un aspect aritmetic. În condiţii de absenteism masiv în parlament ajung oameni cărora nu le-ai da şanse sau consideraţi nepotriviţi de cei deştepţi. Am să dau un singur exemplu, din Europa noastră. La alegerile pentru PE din 2009, România Mare, partid extraparlamentar, fără resurse financiare şi ostracizat de presă prin tradiţie, a trimis 3 deputaţi. Absenteismul a fost de 70%, dar cei puţini (şi proşti) care au votat au trimis oameni în parlament. 4,84 mil. voturi au fost împărţite aritmetic. PDL a trimis 10 deputaţi, iar PSD 11. UDMR a trimis 3 deputaţi cu 431 mii voturi, printre ei şi secesionistul Laszlo Tokes. România Mare a obţinut 419 mii voturi. EBA a intrat în PE cu 200 mii voturi; ea a fost „ajutată” de PDL, dar cine ar fi putut s-o mai ajute la o prezenţă la vot de 15 mil., de exemplu? Pe ea sau pe Tokes sau pe alţii? (Din observaţiile mele de aligator - nimeni - fiindcă artimetica e obiectivă şi nu există un monopol al măsluirii la urne.)

Într-o haită de lupi Becali a fost privit ca o oaie neagră; după alegeri ciobanul şi-a angajat un consilier, fost europarlamentar, dar asta nu a contat pentru deştepţii care lipsesc de la vot, dar pe urmă se indignează.

Deştepţii au fost dezamăgiţi de oamenii politici, la fel ca oamenii obişnuiţi. Dezamăgirea este cauza absenteismului; nu mai aşteptăm nimic bun de la oamenii politici. Pentru partide acum problema e să-i scoată pe aligatori din case. La vot se duc alegătorii profesionişti, cei care mai au putere să vadă o speranţă în „vedete” sau cei care ştiu legătura dintre locul de muncă şi contractul cu primăria – şi ei puţini, când investiţiile de la buget se tot micşorează.

La alegătorii profesionişti din România se adaugă cei din diaspora, emigraţi la începutul anilor 2000, care duc dorul ţării. Ei urmăresc fenomenul politic în spaţiul virtual, mai divers şi mai puţin dogmatic decât presa din ţară, şi au demonstrat deja la urne că aritmetica contează (de exemplu în 2009, când deştepţii care au absentat iar s-au indignat). De aceea oameni de bună-credinţă, grupuri de interese şi doritori de slujbe la stat s-au axat pe organizarea lor politică şi obţinerea de voturi de la românii de pretutindeni; în condiţii de absenteism masiv partidele mici, outsider-ii şi independenţii au cele mai multe şanse.

Faptul că ştiu matematică nu-i face pe deştepţi să fie mai responsabili. Ei vor schimbarea legii electorale şi a sistemului politic, dar aşteaptă ca ele să se producă fără votul lor, poate de la sine, poate prin vreun miracol. Se împiedică de „tehnicalităţi” cum sunt: redistribuirea voturilor, care îi aduce în parlament pe cei care au obţinut cel mai puţin, votul uninominal, care în România e mai mult un vot pe liste, şi identitatea celui care numără. Nu doar legea electorală din România lasă de dorit, dar ea poate fi schimbată uşor în condiţiile de libertate de acum, de care ne bucurăm după 1989.

Participarea la vot are şi un aspect metafizic.

Recunoaştem că „tinerii morţi în 1989 s-au jertfit pentru libertate.” Moartea şi jertfa sunt firul care termină fraza. „Dumnezeu a primit jertfa lor şi ne-a dăruit libertatea.” Aşa cum poate fi trăită ea pe acest pământ, unde societăţile sunt organizate ca democraţii sau ca tiranii. Dumnezeu conlucrează cu omul, dar fără să-l oblige la nimic. Una dintre libertăţile primite, odată scăpaţi de tiranie, este cea de a ne alege conducători. Creştinii deştepţi, care lipsesc la vot, cu toate că au studii care le-ar permite să perceapă mai bine realitatea decât un aligator, sunt orbiţi de patima mândriei. Ei se simt prea buni pentru a fi reprezentaţi de cineva, chiar dacă e un om de bună-credinţă, o floare rară printre oamenii noştri politici. Şi cine va proteja florile aflate pe cale de dispariţie?

Dacă nu ştim să primim darul libertăţii, s-ar putea să ne fie luat înapoi. Dumnezeu nu bate cu băţul, şi pe lume încă există ţări cum este Coreea de Nord. La începutul anilor 1950 în România comunistă s-au confiscat radiouri. Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu şi, cu voia Lui, mâniat pe păcătoşi, am putea trece printr-o tiranie care să ne smerească.

Gândul la fosta URSS şi la Coreea de Nord îmi este suficient pentru a vota cu speranţa că sistemul politic va fi mai bun peste patru ani.

Read more...