România între alianțe și izolare totală. 125 de ani de istorie în date

125 de ani de istorie în date

1877 Alianţa cu Rusia (Livadia). Independenţa. Victorioşi în războiul ruso/româno-turc.

1878 Congresul din Berlin: izolare externă. Pierdem Basarabia de Sud. Ni se recunoaşte totuşi Dobrogea.

1879-1883 - Apropierea de Germania. Se proclamă Regatul (1881).

1883-1914 - Alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria. Protecţia externă faţă de Rusia. Progres intern economic, social, cultural.

1913 - Protejaţi încă de alianţa cu Centralii, arbitrăm al doilea război balcanic şi, la Pacea de la Bucureşti, obţinem, neinspirat, Cadrilaterul.

1914-1916 - Începe primul război mondial. Proclamăm neutralitatea.

1916-1918 - Alianţă cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. Acestea ne recunosc dreptul etnic şi istoric asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi ni le promit, în caz de victorie. Înfrângerea în campania din 1916. Victorie la Mărăşeşti şi la Oituz (1917). Trădarea ruşilor, intraţi în revoluţie şi război civil (1917). Izolare externă totală - occidentul nu ne poate ajuta. Pacea de la Buftea - pierdem Dobrogea şi crestele munţilor (mai 1918). Reluăm alianța şi lupta alături de Antantă (noiembrie 1918). Suntem în tabăra învingătorilor.

1919 - Puterile Aliate nu mai recunosc promisiunile teritoriale. Tratatul de la Bucureşti (1916). Izolare totală, la Versailles (iunie 1919). Atacaţi de Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn. Ocupăm Budapesta (august 1919).

1920 - Somaţi de Aliaţi, revenim la Tratative şi, cu condiţii care cenzurau grav independenţa naţională, ni se recunoaşte Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul. Se naşte România Mare!

1920 - 1939 Alianţă de facto cu Parisul şi Londra. Moare Ferdinand; moare Ionel Brătianu (1927). În special după 1933, independenţă cenzurată de legăturile „speciale" cu Parisul şi Londra. Guvernul Duca aranjat la Paris, iar după ”pactul" politic al alegerilor din decembrie 1937, Jean Pangal aduce de la Paris (!) soluţia - un guvern Goga-Cuza (!). Iar ambasadorul englez R. Hoare, în ianuarie 1938: „este preferabilă o dictatură (a lui Carol al II-lea — n.n.) unei guvernări legionare" (care nu putea veni decât prin alegeri libere! — n.n.).

1939 - Începe al doilea război mondial. România proclamă neutralitatea.

1939- 1940 Neutralitate formală, dar fără a se fi respins garanţiile anglo-franceze. Neutralitate caducă după prevederile pactului Molotov-Ribentropp (august 1939).

1940 - Prăbuşirea militară a Franţei. Dezastrul britanic de la Dunquerque. Urmarea - izolarea totală a României. În două luni pierdem Basarabia şi Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord. Carol al II-lea silit să abdice. Guvern Antonescu-Sima (septembrie 1940).

1940 - 1944 - Alianţă cu Germania, Italia şi Japonia.

1941 - Începe războiul de la răsărit. Recuperăm Basarabia şi Bucovina. Administraţie nominal-românească în Transnistria. 

1944 - Germania în degringoladă militară. Lovitura de stat de la 23 august. Întoarcerea armelor contra germanilor. Alianţă formală cu Naţiunile Unite. În fapt - ocupaţie sovietică.

1944 - 1947 Ocupaţie sovietică, instalarea regimului comunist, izolare externă totală.

Pacea de la Paris (februarie 1947) - pierdem Basarabia, şi Bucovina de Nord plus Herţa. Pierdem cobeligeranţa. Ni se impune respingerea planului Marshall (iulie 1947). 

1948 - 1989 Alianta cu Moscova (CAER-1949; Tratatul de Varşovia-1955). Satelizare totală (1948 - 1962). 

1958 - Trupele sovietice părăsesc România. 

1963 - Scandalul Valev, planurile de dezmembrare a României cad.

1964 - 1989 - Independenţă cenzurată de Moscova. Declaraţia din aprilie 1964. Reromânizarea PMR(PCR).

1967 - relaţii diplomatice cu RFG, vizita lui Maurer în SUA. 

1968 - respingerea invadării Cehoslovaciei. Joc de basculă diplomatică între Moscova și Washington şi între Moscova şi Peking.

1971 sfârşitul „liberalizării" interne.

1973 - demisia lui Maurer. Drum liber dictaturii lui Ceauşescu.

1978 - Fuga lui Pacepa.

1985 - Vine Gorbaciov la putere. Perestroika şi glasnost.

1987 - Gorbaciov la Bucureşti. Ceauşescu respinge definitiv perestroika. Evenimentele de la Braşov pecetluiesc izolarea totală a României.

1987 - 1989 - Izolarea externă totală.

1988 Ceauşescu respinge clauza.

1989 februarie - Ceauşescu îl reconsideră pozitiv pe Stalin (interviu Time). Scrisoarea celor şase.

1989 - Prăbuşirea regimului comunist. Amploarea demonstraţiilor, cei peste 1.000 de morţi şi miile de răniți, televizarea în direct salvează - după unii - România de la dezmembrarea prevăzută de scenariul extern. După televizarea „procesului" Ceauşescu şi bâlbâielile tot mai penibile ale FSN, se pierde simpatia Vestului şi se revine la izolarea externă.

1990 - 1991 - Suntem oaia neagră a Estului. Apropierea de Moscova este ratată (avortarea pactului Iliescu-Gorbaciov). Criza din Golf (august 1990-martie 1991) şi criza din Iugoslavia (declanşată în iunie 1991) scot România de pe agenda prioritară a Vestului. Izolarea externă totală continuă. 

1992 Guvern FSN - liberali. Consens putere/opoziţie privitor la „integrarea în Europa".

1993 - Semnarea Acordurilor de Asociere a României la Comunitatea Europeană. Primirea în Consiliul Europei. Reacordarea clauzei. Apropiere de Occident, dar România este în continuare izolată, fără alianţe şi în plină criză economică, socială, morală şi - potenţial - politică. Curte asiduă către NATO.

RELAȚIILE EXTERNE

De-a lungul a 125 de ani de independenţă de stat, România a cunoscut, sub raportul relaţiilor externe, patru stări: 

I. Alianţe. 

a) În vreme de pace: ele au asigurat o anume protecţie externă şi implicit o anumită stabilitate internă, la adăpostul căreia s-au realizat progrese economice, sociale şi culturale. Tipică în acest sens a fost alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria (1883 - 1914). Acelaşi lucru s-a sperat şi din partea sistemului post-Versailles. Condiţionările din Tratatul de Pace (1920) şi anumite ingerinţe economico-financiare, dar şi politice, ale Parisului, au avut drept urmare o independenţă cenzurată (de la Paris şi Londra) şi o tot mai dramatică divizare internă, mai ales după 1930. 

b) În vreme de război: alianţele au avut un caracter conjunctural şi au fost impuse de un calcul de riscuri şi şanse, subsumate obiectivelor naţionale tradiţionale: independenţă şi unitate naţională. 

În general, alianţele României au privit preponderent spre apusul Europei. Blocul anglo-francez, cel mai stabil în ultimul secol, a fost şi cel mai agreat de opinia publică internă, dar şi de clasa politică până în 1947. Alternativa apuseană a acestei alianţe a fost Germania. Preferată de o minoritate la 1916, Germania ne-a devenit aliat efectiv abia în condiţiile izolării totale din 1940. 

Alianţele cu Rusia au fost impuse totdeauna de situaţii fără ieșire. La 1877 alternativa Livadiei era ocuparea militară de către Rusia şi distrugerea țării, ce ar fi devenit teatru de război pentru ruşi și turci. 

La 1916, alianţa cu Rusia era un efect inevitabil al orientării noastre către Paris şi Londra, care erau aliate cu Petrogradul de atunci. 

După 1944, alianţa cu Moscova a fost rezultatul unei strategii globale a Occidentului, dispus, pe atunci, de a plăti contribuţia URSS la distrugerea Germaniei hitleriste cu soarta a 120 de milioane est-europeni.

Rusofobia românilor are ca sursă imperialismul rus, cele 13 invazii ruse şi chestiunea Basarabiei şi Bucovinei, ocupate şi astăzi. 

Până la satelizarea ţării, alianţele României erau gândite preponderent în complicatele ecuaţii ale relațiilor interstatale, în care - desigur - rolul principal îl jucau marile puteri din Europa: Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Italia. După procesele integratoare din vestul Europei şi dezmembrarea URSS, un rol din ce în ce mai mare îl au diversele entităţi de gen: Comunitatea Europeană (în plan economic şi politic), Consiliul Europei (în plan politic şi juridic), NATO (în plan militar) şi AELS (în plan economic), UEO (în plan militar) şi CSI (în plan politic, economic şi militar, cu o conotaţie aparte pentru chestiunea Basarabiei, practic şi azi în orbita Kremlinului). 

II. Neutralitatea. 

Nu am avut niciodată vocaţia neutralităţii, pentru că ne-am aflat la un triplex confinium - între spaţiul germanic, rusesc şi otoman - unde am fost pândiţi „tradiţional" de toate poftele. După apunerea definitivă a Turciei imperiale ecuaţia s-a simplificat şi România s-a aflat în spapul inter-ruso-german, situaţia externă a României depinzând în cel mai mare grad de echilibrul şi relațiile ruso-germane. Acestă tri-polaritate, devenită mai apoi bipolaritate, a făcut ca România să se orienteze tradiţional spre un joc de basculă diplomatică între Germania și Rusia şi în care rolul fundamental l-a jucat, până în 1947, factorul anglo-francez. 

După 1964, într-o măsură mai mică, rolul de ax al basculei a fost preluat de contradicţia ruso-chineză şi ruso-americană. 

Neutralitatea, în aceste condiții, a fost adoptată de fiecare dată când în Europa a început războiul mondial. Ea a fost deci, conjuncturală, şi de fapt de scurtă durată.

- Bine cumpănită, bine utilizată la 1916, ea a permis o schimbare radicală de alianţă, o pregătire diplomatică excelentă a războiului şi - în limitele posibilului - şi o pregătire economică şi militară pentru Întregirea Naţională.

- Cea din 1939, proclamată de Carol al II-lea era într-adevăr dorită de mai tot românul. Din păcate, ea nu era posibil de păstrat şi nici credibilă în condiţiile în care alianţele tradiţionale cu Londra şi Parisul continuau să iluzioneze clasa politică a vremii, iar garanţiile anglo-franceze nu erau respinse explicit. Apoi, pactul Molotov-Ribentropp din august 1939 o făcea ca și caducă. În sfârşit, ameninţată de revizionismul maghiar şi sovietic şi având o politică net anti-germană, faptic România era izolată, căci „Dumnezeu era prea sus iar Franţa prea departe".

III. Independenţa cenzurată. 

Evident, acestă cenzură au făcut-o protectorii noştri de facto, în cadrul diverselor alianţe. În perioada interbelică, fără să a fi avut un Tratat clar cu Londra şi Parisul, orientarea şi anume acorduri ne plasau ferm în tăbăra „aliată". La bază era ideea că numai cei ce ne ajutaseră să facem România Mare erau interesaţi să ne ajute s-o menţinem. 

Se uita că întregirea România până la Nistru devenise posibilă tocmai datorită prăbuşirii Rusiei în revoluţie şi război civil. După cum se uita şi faptul că, după ce Rusia ne abandonase în mâna nemţilor după trădarea rusească, la 1917, Occidentul nu fusese în măsură să ne ajute efectiv şi ne mai şi reproşase dramatic pacea separată de la Buftea, niciodată ratificată de Parlament sau contrasemnată de Ferdinand. 

Apoi, URSS devenise o mare putere economică, politică şi militară încă de la sfirşitul anilor `20. Iar când, în 1934, reluam relațiile diplomatice cu Moscova, URSS refuză recunoaşterea clară şi publică a apartenenţei Basarabiei la România. Nici o mirare că, în aceste condiții, dreapta - legionarii, în special - considerau că principalul pericol pentru România era URSS. Iar aceasta, într-o dublă ipostază: cea revizionistă, dar şi cea a pericolului bolşevic, care ar fi însemnat o catastrofă naţională. Cum ingerinţele şi condiţionările economice, financiare, dar şi politice deveneau tot mai frecvente din partea Parisului și Londrei şi cum revizionismul devenea tot mai presant, dreapta - un Codreanu, un Goga - vedeau în alianţa cu Roma şi Berlinul unica contrapondere reală şi efectivă la pericolul ruso-bolşevic. Ca rezultat al acestor orientări fundamental ireconciliabile, divizarea politică internă creşte, statul de drept încetează efectiv să mai existe şi instrumentele represive, discreţionar la îndemâna Regelui Carol, declanşează în două rânduri (1933-34 şi 1938-39) vaste campanii sângeroase anti-legionare. Statul de drept, parlamentarismul, democraţia şi însăşi monarhia îşi pierd enorm din credibilitate în țară, şi România alunecă inevitabil spre totalitarism (inițial carlist) şi izolare externă totală efectivă.

După abolirea monarhiei (1947), regimul comunist devine atoputernic, iar satelizarea ţării - deplină. Cât priveşte independenţa cenzurată (de Moscova, desigur) instalată după 1964, evenimentele sunt prea recente pentru a avea date suficiente. 

Totuşi! În condițiile „destalinizării" proclamate de Hruşciov (1956), Dej şi echipa lui îşi văd salvarea în eliminarea elementelor kominterniste, alcătuite preponderent din alogeni, după care proclamă că „la noi nu au fost abuzuri staliniste”! Şi tot în 1956, Revoluţia maghiară îl va convinge pe Dej de necesitatea unei alte politici faţă de ruşi. După o exemplară colaborare cu Hruşciov la înăbuşirea revoluţiei din Ungaria, Dej obţine în 1957-58 repatrierea trupelor sovietice din România. Jucase aici un rol Tratatul de Pace cu Austria (1955), care, prin plecarea ruşilor de acolo, înlătura motivaţia prezenţei ruseşti în România - paza liniilor de comunicaţie spre Viena. 

Acelaşi efect favorizator l-a avut şi planul septenal sovietic (1958-1965), care necesita şi economii, dar şi mână de lucru. Or, ambele le puteau oferi tocmai plecarea rușilor din România. Încetând ocupaţia militară și "reromânizând" PMR (PCR), Dej aplică tot mai mult o politică zisă naţională. Respinge planurile Valev, deschide ţara creditelor şi licenţelor din vest, ia o poziţie echilibrată între Moscova şi Peking. În paralel se face o „liberalizare" internă, eliberând pe toţi deţinuţii politici şi demarând recuperarea moştenirii culturale naţionale. Ceauşescu continuă şi amplifică această linie, care culminează cu momentul 1968. Începând cu 1971, „liberalizarea” internă intră în umbră. Iar după 1973 se deschide drum liber spre dictatura personală a lui Ceauşescu. 

Intrată sub controlul ruşilor - Tratatul de la Varşovia, CAER şi sistemul economic comunist intern - independenţa, chiar şi cenzurată, îi permite României un joc de basculă între Moscova şi Washington şi între Moscova şi Peking. După fuga lui Pacepa (1978) şi după declanşarea crizei economice interne (1981) acest curs se epuizează şi România - după 1985 - evoluează spre o izolare externă efectivă. 

Ambele momente de independenţă cenzurată - 1920-1939 şi 1964-1989 - sunt rezultatul unor alianţe pe baze inegale. Cenzura anglo-franceză, în special după moartea lui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), reprezenta o abdicare de la linia fermă a Brătienilor.

Politica de independenţă iniţiată de Dej între 1958-1964 era în schimb un net progres, o încercare  meritorie în nişte condiţii cvasi-imposibile; o recunoaştere venită din însuşi sânul PCR că ideea naţională era departe de a fi epuizată istoric; mai mult, că ea putea deveni un reazem intern de nădejde chiar şi pentru regimul comunist. 

Eşecul acestei politici era inevitabil din două motive, credem: motoarele comuniste interne, intacte, nu aveau suficientă voinţă şi nici suficientă putere pentru scoaterea ţării din orbita sovieto-bolşevică, iar politica lui Ceauşescu de după 1971-73 a dus la izolarea externă a ţării.

IV. Izolarea externă. 

Dacă lăsăm la o parte perioadele de ocupaţie militară - 1916-1918 (germanii) şi de după 1944 (ruşii) -, izolarea externă a fost cea mai nefastă. La Congresul de la Berlin (1878) am pierdut Basarabia de Sud. Izolarea de după Pacea de la Buftea (mai 1918) a dus la pierderea Dobrogei şi a crestelor munţilor Carpaţi. Izolarea de la Congresul de la Versailles a fost plătită cu agresiunea Ungariei lui Bela Kuhn, dar şi cu condiţii lezând independenţa ţării, reţinute în Tratatul de la 1920. Izolarea din 1940 a dus la dezmembrarea României Mari, iar izolarea totală de după 1944 - la pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herţei, a cobeligeranţei şi la satelizarea şi bolşevizarea ţării. În sfârşit, izolarea de după 1985-1987 a făcut posibile evenimentele din 1989, în care însă scenariul extern prevedea şi dezmembrarea României...

Actualul consens Putere-Opoziţie, privitor la integrarea europeană a României, pare a fi singura alternativă la izolarea în care România a alunecat la sfârşitul „erei" Ceauşescu. Se speră şi sunt premise ca această integrare să însemne însănătoşire economică, modernizare, creşterea nivelului de trai, sistem democratic autentic şi stat de drept. Dar care va fi preţul? Este sincer Occidentul când examinează dosarul integrării României? Sau măcar decis? Şi în ce formă? Se va putea acomoda Comunitatea Europeană cu o Românie unitară ce aspiră (alt consens Putere-Opoziţie) să refacă unitatea naţională la Nistru? Sau: se va putea acomoda România cu exigenţele integrării sau cu exigenţele, mai puţin publice acestea, ale corifeilor integrării de la Bonn, Paris, Londra, Bruxelles şi Strassbourg? 

Apoi, proiectul integrării este cu mult mai mult decât o simplă alianţă. El este, pe deasupra, un proces îndelungat, pe puţin două decenii. Şi cum vor evolua până atunci însăşi nucleele integratoare de azi? Cum va evolua Comunitatea Europeană până la şi după Maastricht? Cum va evolua NATO? Cum va evolua lumea de la Răsărit - CSI, spaţiul musulman, China şi Asia extrem orientală? 

Şi mai e ceva. Tradiţional, România a avut întotdeauna politici alternative la politica adoptată oficial. Azi avem aşa ceva? Sau, în locul alternativelor, rămânem mulţumiţi cu celebrul, de-acum,„consens" naţional? Sigur, crearea unei alternative serioase şi viabile la actuala orientare cvasi-generală spre vest presupune informaţii şi mijloace pe care nu presa, cu inerentele-i limite, e chemată să o făurească. Dar presa poate (şi trebuie) să facă analize (când e vorba de trecut) şi desigur să ridice semne de întrebare, fie ele şi utopice, atunci când unanimitatea e pe cale din nou să ne cuprindă și - poate - chiar să ne amăgească...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)

Read more...

Mentalitatea României Mari

După 1918, exceptând numele țării, capitala şi Monarhia, totul s-a schimbat. Inclusiv sistemul politic! Cum observa Nichifor Crainic: "să fim lucizi, am trăit o revoluție". Ţara şi populația s-au mărit, mai mult decât dublat; pentru prima oară românii trăiesc cu toţii între aceleaşi frontiere, dar minorităţile trec de la 4% la 24%. Întreaga societate a suferit schimbări profunde, trecute şi-n mentalităţi. Naşterea României Mari a fost mult mai complicată decât o "arată" clişeele vehiculate la ocazii. Cum observă Eminescu, uneori "contează mai puţin ce anume se face şi mult mai mult cum anume se face". 

România Mare, azi un concept - speranţă şi icoană, - ne domină încă. Dar cum anume s-a făcut şi preţul plătit atunci nu trebuie uitate. Proclamaţiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia exprimau năzuinţe de veacuri. Dar în imediat ele deveniseră posibile ca urmare a războiului mondial, la care participasem total. 800 de mii de morţi, sute de mii de răniţi, 20 de mii de mari mutilaţi, un milion de refugiaţi, o ţară distrusă, ocupată, jefuită; un doliu fără precedent, ce practic nu iertase nici o familie de români de-atunci! Suficient să schimbi o lume! Şi lumea românească s-a schimbat profund.

Ca şi cum războiul nu fusese de ajuns, au venit şi altele rapid: "generaţille viitoare, îi scria lonel Brătianu fiului său, vor crede că nicicând nu au fost oameni mai fericiţi a doua zi după victorie, pe când niciodată n-au fost mai mari greutăţile, mai covârşitoare răspunderile." Și nu se referea la dezastrul adus de război pe solul naţional, ci la condiţiile de şantaj şi umilire ale păcii. Pentru pacea separată cu germanii (Buftea, 1918) ni se refuzau teritoriile locuite de români din fostul imperiu habsburgic, recunoscute solemn ca româneşti în Tratatul de la Bucureşti (1916)! Despăgubiri - zero! "Suntem puşi alături de Hedjaz şi Nicaragua", scria Brătianu de la Conferinţa păcii. Pentru Wilson, preşedintele SUA, "războiul fusese o cruciadă, iar pacea - Judecata de Apoi”. Pentru Brătianu, ”pacea nu trebuia să fie doar un tratat revizuit şi revizuibil, ci o consfinţire de aspiraţii de veacuri”. Nici o mirare că Ionel Brătianu a ales atunci "politica rezistenţei”. Maniu îl aproba, propunând un guvern de Uniune Naţională cu prim-ministru regățean, semn că Unirea funcţiona. Când diplomaţi americani scriau: "în ciuda antipatiei pentru aliatul român, şi în ciuda simpatiei pentru inamicul maghiar" altă cale nici nu incăpea! Miracolul a fost că atunci, în mare, am învins adversităţile păcii!

A doua ciudăţenie a acelei păci este că, pe când Brătianu trata la Paris, noi duceam un greu război pe două fronturi: la vest cu comuniştii lui Bela Kuhn, la Nistru cu cei ai lui Lenin. Ni se concedaseră cele înscrise în Tratatul cu marile puteri la 1916, dar se venea cu grave condiții: ”nu treceți Tisa!" - citeşte cruţaţi-l pe comunistul Bela Kuhn. Iar aceasta, într-o vreme când spațiul germanic era cuprins de anarhia spartakistă, iar Rusia bolşevică se consolida văzând cu ochii! Greu de priceput pentru "aliatul de clasă" ce era pe-atunci Brătianu, dar uşor de explicat dacă vom şti că proprietarul lui Union Pacific, viitorul ambasador al lui Roosevelt la Moscova (1941-45), plătise un vapor întreg pentru Troţki şi cei 243 de oameni ai săi ca să vină de la New York la Petrograd (mai 1917), iar în 1918 acelaşi magnat american "cumpărase cu zeci de milioane de dolari trimişi în cont Sovietelor la Stockholm un minereu de mangan siberian ce nu va părăsi vreodată Rusia..." Iată ce va nota Setton Watson: "Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici e una din trebile nelămurite ale Conferinţei. Nicăieri ea nu apare mai limpede ca în cazul României. E de adăugat încercarea de a smulge României foarte importante concesii în domenii industriale în folosul unor financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă". Interesantă "judecată de apoi”! 

Marile puteri îşi arogau prin Tratat dreptul de "a proteja minorităţile rasiale şi religioase”, dar și pe acela de a "garanta libertatea comerţului și tranzitului prin România". Ni se cenzura drastic, astfel, independenţa şi suveranitatea, fapt pe care Brătianu nu înţelegea să-l accepte "nici măcar atunci când este vorba de Unire". Dispus să garanteze drepturi egale tuturor în România, cum s-a făcut în Constituţia din 1923, Brătianu îi scria lui Wilson: "dar această chestiune nu există, e moartă (chestiunea evreiască). A o dezgropa acum n-ar folosi nimănui, în schimb ar otrăvi atmosfera ţării, în paguba tuturor".

După demisia lui Brătianu (12 sept. 1919), în 1920, guvernul Vaida va accepta în forme atenuate ingerinţa marilor puteri. În vara lui 1919, pe când presa liberală tuna contra "rechinilor Baruch şi Sadier", ambii consilieri financiari la Conferinţă, Brătianu ordona ofensiva dincolo de Tisa. La 3 august gen. Rusescu ia Budapesta cu "numai 2 tunuri şi trei escadroane", plătind apoi 100 de franci camera la Dunapolota Hotel: "căci ocupaţia începe de mâine la 09,00"...

Prevăzând furia Conferinţei, Brătianu pleacă şapte zile pe front. Zadarnic îl vor căuta disperate radiogramele Parisului: "dl. prim-ministru e fără adresă pe front"! "Au fost cele mai bune zile ale mele, nota el din Timişoara. M-am răcorit!"... Dar politica rezistenţei a avut limitele ei. La Trianon ni se recunoşteau frontierele, însă în chestiunile minorităţilor se prevedea o protecţie care, cum o prevăzuse Brătianu, împărţea cetăţenii în două. Unii care se simt ai Statului, iar "ceilalţi, îndemnaţi de a-i fi potrivnici și a căuta protecţie în afară de graniţe". Amnistia, cerută expres de aliaţi pentru dezertori şi trădători, atingea vreo 30 de mii de persoane. Printre ei, însă, figurau implicit ziariştii, patronii de ziare şi de tipografii, care în Bucureştii ocupaţiei insultaseră Ţara, Armata, Monarhia şi Guvernul. Formula "Ţigănia Mare", lansată-n Sărindar, se cerea acum iertată! 

Odată scăpaţi, toţi aceştia vor îngroşa rândurile "democraţilor", "republicanilor”, ale stângii, câtă am avut pe-atunci. Avertizată de tribulaţille Conferinţei după semnarea Păcii, ţara avea să se afle pe mai departe, cum scrie Gh. Brătianu, "între marile trusturi şi bolşevism". Pe temeiul acestor realităţi, Brătienii vor iniţia "naţionalismul economic", cu bune rezultate numai până prin 1930...

La şantajul Aliaţilor, la războiul pe două fronturi, se adăugau catastrofa economică, tensiunile sociale şi tendința comunizantă dinlăuntru sprijinită dinafară. În 1917, la Iaşi, puţin a lipsit ca Regele şi Guvernul să fie arestaţi de soldaţii ruşi bolşevizaţi conduşi de Rochal. La Galați, armata a dus un război veritabil contra aceloraşi ruşi: la fel în toată Moldova (1917-18). Iar în spatele tragicei reprimări a tipografilor (dec. 1918), după unii, ar fi stat şi interesele patronilor de ziare şi tipografii, care, ameninţaţi cu Legea Marţială pentru trădare, au închis tipografiile, lăsând oamenii pe drumuri.

Trei lucruri ne-au salvat atunci: conştiinţa naţională, ce simțea Unirea ca şi realizată, coeziunea fără cusur a Armatei române şi conjunctura geo-politică fără precedent: de la Marea Neagră la Rin cele patru armate care făcuseră legea de veacuri în spaţiul românesc - cea rusă, cea germană, cea austro-ungară şi cea turcă - erau înfrânte, anihilate de anarhie sau de războiul civil. De unde, însă, coeziunea Armatei române? Din însăşi icoana Unirii, dar şi din promisiunea înţeleaptă făcută la vreme (apr. 1917) de Rege, Parlament şi Guvern, că ţăranii vor primi pământ. Lecţia lui 1907 fusese învăţată! Încât subţirile pături proletare din oraşe, deşi pradă disperării şi abil agitate din afară, nu au reuşit să dezlănţuie revoluţia socială. A fost un "eşec" fericit, dar şi o primă dovadă că nu orice "sincronizare cu Europa" e o fericire. A fost un compliment instinctiv adus sfintei evoluţii!

Reforma agrară (1921) şi Constituţia (1923) consfinţeau dreptul ţăranului asupra pământului, dar ambele aveau la bază o primă victorie a clasei politice asupra propriilor mentalităţi. De la "proprietatea e sacră şi inviolabilă" de la 1866, la 1923 se recunoştea "funcţia socială a proprietăţii”, admiţându-se principiul ”exproprierii cu despăgubiri". Era şi o victorie a socialului asupra vechilor principii clasic liberale.

Încât, mentalitatea românilor de la 1916 la 1923 a fost energic zdruncinată de ororile şi doliul fără precedent al războiului, de dezastrul economic, de dubla ameninţare bolşevică, de şantajul Conferinţei, de rapacitatea finanţei internaţionale. Dar şi de lupta contra tuturor acestor rele şi dezastre. Anii aceia şi zbaterile lor nu vor fi avut nimic idilic, ba dimpotrivă. ”Imuabila" stratificare socială şi eficienta rotativă guvernamentală vor face loc unor noi aşezări. După ororile războiului ce-i vor fi marcat pe toţi, societatea avea să experimenteze grevele de masă, ocuparea uzinelor, retragerea senegalezilor urmăriţi de bolşevici la Tighina, debarcarea trupelor coloniale engleze şi franceze la Constanţa, atrocităţile bolşevico-maghiare la Beiuș, trupele franceze "arbitrând" la Timişoara pretenţiile (!) sârbeşti, zborul colonelului Antonescu de la Salonic la Iaşi, ce confirma victoria aliată, manifestul defetist-antiromânesc, împrăştiat de nemţi la Mărăşeşti şi semnat de mitropolitul Conon rămas în Bucureşti, tipografii ucişi - de ce? - la Bucureşti, ultimatumurile lui Racovski, fost lider socialist "român” şi comisar mai apoi la Odessa, readucerea capului lui Mihai Viteazul din acelaşi oraş, pierderea Tezaurului la Moscova, arestarea ambasadorului nostru, Diamandy, în aceeaşi Capitală, moartea lui Delavrancea înainte de soroc, fuga la Odessa a Prinţului Carol cu actriţa Zizi Lambrino, odiseea ardelenilor, foşti prizonieri la ruşi, în Siberia, trădarea colonelului Sturza, propaganda românească a părintelui Moţa în America, Iorga prezidînd Parlamentul României Mari, tânărul student naţionalist Codreanu, care înlocuia drapelul roşu cu cel tricolor deasupra Nicolinei răzvrătite, atentatul cu bombe al comunistului Max Goldstein la Senat, afilierea PCR la Komintern, "democratica” renunţare la tradiţionala sfeştanie la început de an la Universitatea din laşi şi greva studențească naţionalist-creştină, vreme de un an, ce i-a urmat...

La mulţimile de sărăciţi fac pandant toţi ambuscaţii şi îmbogăţiţii de război. Începe o eră a loviturilor, a crahurilor, a unui care-pe-care pentru posturi sau cariere, în afaceri, în politică. Bucureştii, ca şi odinioară, îşi menţin cu nedezminţită frivolitate pasul cu Parisul; de-ar fi fost la cele bune, numai! Unei lumi caragialeşti, nedezminţită în esenţe, i se adaugă tupeul, lipsa de scrupul şi încrâncenarea şantajelor şi loviturilor de tot soiul. Înainte de a fi fost un titlu de carte, "Bucureşti, oraşul prăbuşirilor" era un memento pentru un centripetism ce golea de-a valma provincia de valori şi secături. Pe matricea unei mai vechi metehne a României Mici, conform căreia "cine are gimnaziul pleacă la grefă la Ploieşti, cine are liceul merge la Tribunal în Bucureşti”, mii de români din noile provincii iau calea Capitalei. Dincolo de munţi, sub unguri, românii, pentru a avea cariere solide la Cluj, Oradea, Arad sau Budapesta, trebuiseră să rişte maghiarizarea până la război. Refuzând-o însă, cei mai mulţi reveneau în micile lor localităţi de baştină. Astfel, avocaţi, profesori, medici, preoţi rămân în Ardeal lângă popor. Invers decât se întâmplase în "Piemontul românesc" al României Mici. Aşa apăruseră Blajul, Orăştie, Haţeg, Sălişte, Lugoj sau Beiuş, modeste, dar active centre naţionale. Seriozitatea, competenţa, disciplina şi devoţiunea naţională a ardelenilor vor aduce valoroase infuzii Capitalei României Mari, dar pe termen mai lung brasajul de oameni şi mentalităţi îşi va spune cuvântul şi invers. Treptat, moravurile regăţene dar şi cele nu totdeauna bune ale unei administraţii centralizate cuprind întreaga ţară. Dacă în România Mică Dobrogea fusese locul de surghiun al tuturor pedepsiţilor unei administraţii destul de laxe şi corupte, în România Mare, din păcate, Basarabia va lua locul Dobrogei cu grave efecte, vizibile și azi...

După instaurarea păcii efective (1920) şi eliminarea ameninţării comuniste directe (1917 -21) crizele s-au succedat în plan politic, economic și dinastic. Ameninţarea bolşevică și revizionismul, însă, vor căpăta cu timpul o pondere crescândă, iar problema semită va diviza profund societatea. Votul universal venea, obiectiv, cam devreme. Era şi tendinţa epocii la mijloc, dar erau şi alte argumente, păstrate în subsol. Într-o ţară cu 24% minorităţi, care deţineau în multe domenii principalele pârghii economice, votul cenzitar ar fi fost suicidar, naţional privind problema. Din 733 de bănci, numai 264 erau româneşti. Restul aparţineau minoritarilor: 188 evreieşti, 123 germane, 78 maghiare, 23 alţii. Iar în comerţ, din 280 de mii de firme 173 de mii erau evreieşti. La ţară reforma agrară, unitară pe întreg teritoriul, crease o clasă de mijloc însemnată: 24% din gospodării și 40% din suprafaţă. Latifundiiie şi arendaşii îşi pierdeau influenţa, dar despăgubirile le-o redistribuiau în alte sectoare. 

Cultura şi proprietatea, care capilarizau odinioară influenţa şi puterea politică, acum, graţie votului universal, lasă loc tot mai mult maselor de manevră şi demagogiei. Liberalii vor continua să domine viaţa politică a tării. Locul conservatorilor va fi luat treptat de naţional-țărănişti după fuziune (1926). Vechea rotativă dispăruse, locul ei fiind lăsat însă unei anumite fărâmiţări şi instabilităţi politice. Constituţia din 1923 totuși a ştiut să pareze efectele nefaste ale votului universal, venit precoce "precum universitatea după clasele primare". Căci la urne alegătorul nu făcea decât să confirme alegerea făcută de Rege. El numea guvernul, care în 60 de zile organiza alegerile, de regulă uşor de câştigat. Această preeminenţă regală, cât timp au trăit Brătienii (Ionel Brătianu moare în 1927, iar Vintilă în 1930), a funcţionat cu bune rezultate. Autoritatea lui Ionel Brătianu era enormă. Gen. Coandă, prim-ministru fiind, când venea la Brătianu întreba: "domnul prim-ministru e acasă?"... "Oculta" liberală, a cărei axă la Palat era Barbu Ştirbey, venea când vroia la guvernare, alegându-şi conjunctura pe potrivă. Partea bună a acestui sistem era eficienţa nedezminţită a Brătienilor şi naţionalismul lor economic, ce nu fusese vorbă goală. Presa stângii, legată şi de Parisul financiar, dar şi de oculta socialistă (!) avea duble motive deci să vitupereze contra "şobolanilor Brătieni". Sub liberali, în anii '20, producția aglicolă şi industrială creşte de 2,5 ori, bugetul are constant excedente, iar balanţa comercială este pozitivă. În petrol, capitalul românesc trece de la 1% în 1913 la 60% în 1928.

Moartea Brătienilor, a lui Ferdinand (1927) şi criza economică din 1929-'33 vor zdruncina ţara din nou. Dezmoştenirea lui Carol (1926) pentru repetate scandaluri, ultimul fiind părăsirea soţiei pentru amanta sa, ineficienţa Regenţei (1927-30) şi Restauraţia au luat din lustrul Dinastiei. Dar mentalitatea comună monarhistă şi consensul partidelor excludeau complicaţii de tip republican. Totuşi, în primele luni ale Regenţei, Ionel Brătianu o avertiza pe Regina Maria: "faceţi ordine în familie, Majestate, altfel vom înfăptui şi ultimul deziderat de la 1848". Iar când Carol II revine pe Tron (8 iunie 1930) Vintilă Brătianu ar fi exclamat: "Ce urmează acum? Republica!”... Duca, la rându-i, ”mai bine mi-aş tăia mâna decât s-o dau cu Carol.” Acesta, însă, dorind întreaga putere pentru sine, îşi va subordona curând partidele.

Criza liberală de după moartea Brătienilor va fi marcată de dizidenţa lui Gh. Brătianu, rămas pe poziţii naţionale (1930), de venirea la cârmă a ”triadei fanariote Duca(s), Iamandi(s), Mavrodi(s)” şi de masiva penetrare a influenţei Parisului financiar în partid. Cum naţional-ţărănişiii erau slabi, ineficienţi sau divizaţi, la începutul anilor 1930 se crea un tot mai periculos vid de autoritate politică în condițiile unei crize economice fără precedent. Cum critica de la stânga era sterilă și minată de propriile legături la Komintern, dar şi cu Parisul financiar, agitaţiile de la dreapta vor lua o mare amploare. Cu antecedente de presă sau "salon", antisemitismul din România va căpăta după 1917 o pondere crescândă, ajungând în primul deceniu al României Mari criteriu și falie în politica țării.

Dupa adoptarea Constituţiei de la 1923, la care ţărăniștii au protestat prin absenţă, Ionel Brătianu constata "Statul nostru are nevoie de o jumătate de veac liniștită, de consolidare pe temeiul acestei Constituții”. N-am avut nici măcar două decenii!

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 3(8), martie 1993)

Read more...

Sfidarea cecenă: criza rusă intră într-o fază nouă

Perestroika a deschis în mod explicit criza majoră a ultimului imperiu de tip colonial - cel rus. Reformat cândva de Lenin şi ridicat de Stalin, cu complicitatea anglo-americanilor, la rangul de super-putere, imperiul ţarilor roşii a fost pus pe butuci în numai patru ani de perestroika.

Începându-şi reforma în domeniul politic, urmând ca abia într-o fază ulterioară să facă şi reforma economică, Gorbaciov a procedat invers decât celălalt mare reformator comunist, Deng Xiao Ping. În acest fel, Kremlinul şi-a distrus instrumentul politic - PCUS şi sistemul totalitar - cu care ar fi putut să facă reforma economică în deplină siguranţă. China şi-a conservat acest instrument şi reforma ei economică funcţionează excelent. Abia roadele vizibile pentru toată lumea ale acestei politici economice - în materie de productivitate, calitate, nivel de tral, siguranţă socială și mentalităţi subsecvente în schimbare - vor permite Chinei să evolueze şi politic. Iar la nevoie, aceste succese o vor obliga!...

Rău sfătuit de Occident, Gorbaciov a reuşit ce nici nu visase probabil: în 1989 regimurile din Europa de Est s-au prăbuşit; CAER s-a desfiinţat; la fel Tratatul de la Varşovia. Armata Roșie a părăsit umilită Europa de Est şi Germania, care s-a reunificat! Cu aceasta, prima fază a crizei ruse se consumase. Într-o a doua fază, în câteva luni, după puciul ratat din august 1991, se produce dernembrarea URSS, nu înainte de a se lansa oferta numită CSI.

Azi, dezmembrarea URSS apare, mai degrabă, ca un pas înapoi - silit, e drept - dar destul de bine asumat. Recunoscând fără fasoane independenţa fostelor republici unionale, Moscova a evitat inteligent o iugoslavizare pe care ar fi adus-o, imparabil, o serie de refuzuri obstinate. În plus, acceptând în 1991 şirul de independenţe (formale, de altfel), Kremlinul a mai dobândit căteva avantaje, azi mult mai uşor de văzut şi priceput.

Primul avantaj: dezmembrarea URSS a extra-teritorializat din vreme şirul previzibil de conflicte politice, etnice, teritoriale şi militare din noile state independente. Unele conflicte erau previzibile pentru că erau obiective: cazul Karabahului sau al Crimeei. Altele erau „previzibile" pentru că erau pregătite deja în laboratoarele KGB-ului: „găgăuzia”, Transnistria şi altele.

Al doilea avantaj: pe această cale, Rusia rămânea oarecum „în afara" răspunderii: „ce vină avem noi?! Aţi vrut independenţa, o aveţi! Spălaţi-vă pe cap cu ea!"... Cel puţin pentru opinia publică rusă şi pentru rusofoni, dezastrele din republici nu sunt nici azi imputabile Kremlinului!

Al treilea avantaj: izolată politic de aceste dezastre militare, Rusia — sensibil mai stabilă prin aceasta — s-a putut ocupa mai în voie de propria-i reformă politică şi economică. Sub acest raport, în trei ani, Rusia a luat un serios avantaj asupra tuturor membrilor CSI. Cu douăzeci și opt de miliarde de dolari excedent comercial, Rusia stă cu mult mai bine decât Ucraina, azi falimentară. De unde, regretul multor ucrainieni pentru separare.

Al patrulea avantaj: toate nenorocirile survenite în republicile foste unionale – inflație, şomaj, criminalitate, prăbuşirea nivelului de trai, conflicte militare - se asociază în sufletul oamenilor simpli cu dezmembrarea Uniunii Sovietice - „Ce bine era sub Brejnev!” - dar şi cu ascensiunea forţelor naţionale şi obţinerea independenţei!

Pe un atare fundal, nu e de mirare că, între 1992-1994, cele mai multe republici au semnat Tratatul şi documentele CSI. Acolo unde această evoluție nu era suficient de bine conturată, ea a fost ”ajutată" cu câte un scenariu de ”cuminţire” prevăzut pentru fiecare caz în parte, din vreme. Schema este cunoscută de-acum: secesionisme și conflicte armate locale.

Lăsând la o parte Ucraina – care ar merita o tratare aparte – într-un singur caz această schemă nu a funcționat: în Țările Baltice. De ce? Pentru că acolo conștiința națională și capacitatea de ripostă politică organizată sunt foarte dezvoltate. Celălalt factor — ajutorul Occidentului — a fost desigur foarte preţos pentru baltici. Dar el nu ar fi venit în absenţa celorlalţi doi factori de mai sus, care ni se par abia ei determinanţi!

Încăt, la trei ani de la dezmembrarea URSS, CSI prinsese contur. Ultimii fugari readuşi în rânduri au fost Moldova şi Gruzia. Consolaţi de pierderea iremediabilă a balticilor, ceva mai optimişti în privinţa Ucrainei după alegerea lui Kuciman, Elțîn şi ai lui mai aveau o singură ,,pietricică" în cizme: Cecenia!

Cu 14 mii de km pătraţi şi 1,3 milioane locuitori, Cecenia era o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse. Locuită de o populaţie musulmană, Cecenia are o lungă tradiţie de independenţă. Ultima ei ridicare contra ruşilor datează din 1942, când cecenii şi-au pus mari speranţe în armata gerrnană, care invadase Caucazul. După o efemeră plasare a steagului nazist pe Elbrus (august 1942), cecenii au plătit scump gestul acesta, fiind expulzaţi cu toţii în Asia Centrală (1944). Abia  sub Hruşciov au revenit acasă (1957), exodul costând viaţa a circa un sfert de milion de ceceni. Cecenia şi-a proclamat independenţa în noiembrie 1991, iar ulterior şi-a întărit-o printr-un referendum. Cam cât Doljul şi Mehedinţiul — luate împreună — Cecenia independentă părea multora ca o ”ciudăţenie”, compatibilă numai cu haosul rus al anilor 1991-'93. Însuşi Dudaiev, în rarele sale apariţii televizate, mic la trup şi lipsit aproape complet de mimică, va fi părut multora un simplu „dictator de operetă”.

În vara lui 1994, totul părea să se termine. Scenariul de cuminţire pentru Cecenia era organizarea unei revolte armate a „opoziţiei” cecene. Au avut loc vreo trei asalturi asupra lui Dudaiev, dar acesta a spulberat de fiecare dată adversarul! Ultimul asalt, cel din noiembrie, a avut în fruntea sa pe Ruslan Hasbulatov, fostul preşedinte al parlamentului rus, cecen el însuşi, şi pucist de frunte în octombrie 1993. Să fi trecut Hasbulatov aşa, ,,dintr-o dată”, de partea lui Elțîn?!...

După înfrângerea „opoziţiei”, armata rusă a intrat direct în luptă!

Înainte de a încerca să discernem şi altceva decât ne prezintă presa şi televiziunea intemaţionale, să ne întrebăm: merita atâta tevatură şi sacrificii mica Cecenie? De ce s-a decis Rusia la un atare pas? Mai intâi, Cecenia este un mare producător de țiţei. Mai mare decât a fost România vreodată! Apoi, prin Cecenia trec importante magistrale de hidrocarburi, venind din Azerbaidjan, un alt mare producător de țiței. În decembrie, presa anunţa reduceri la exportul rus de gaze: cu 15% pentru România, cu 40% pentru Europa occidentală, cu 60% pentru Turcia — toate aceste cifre arătând şi gradul de „simpatie" relativă de care ne bucurăm încă la Moscova. Ele însă anunţau preţul economic indirect al războiului cecen, ce încă nu începuse! Şi, implicit, rolul uriaş al Ceceniei în exportul rusesc de petrol gaze...

Dar cea mai puternică motivaţie a intervenţiei ruse este evitarea unui foarte grav precedent independentist! Rusia are vreo 89 de entităţi teritoriale. În Caucaz sunt incă şase republici musulmane. O eventuală confederaţie a acestora ar izola Gruzia şi Armenia — ambele creştine — de Rusia. Adică exact ca la 1801, când Gruzia atacată de Turcia a cerut ajutorul Rusiei ortodoxe.

Azi, istoria se cam repetă. Iar cauza este raţiunea de stat: menţinerea integrității Rusiei! Aceasta este miza în Cecenia!

Iată de ce războiul nu se poate încheia acolo după o primă înfrângere a Rusiei, ci numai după o deplină zdrobire a cecenilor! Dacă nu au fost suficiente două sute cincizeci de tancuri, se vor trimite cinci sute; şi tot aşa până la rezultatul dorit. Este și motivul pentru care războiul cecen marchează o nouă etapă a crizei ruse. Este etapa în care conflictele nu mai pot fi nici evitate și nici rezolvate cu ”scenarii”. Conflictul cecen se cere grabnic închis printr-o răsunătoare victorie rusă - iată filosofia ce prevalează astăzi la Kremlin! Şi într-un fel - la punctul la care s-a ajuns - aceasta ar fi varianta cea mai ,,blăndă”! Alternativa - respectiv, o victorie politică sau militară cecenă - ar însemna dezmembrarea Rusiei, cu sau fără o iugoslavizare, dar într-un spaţiu bicontinental în care se află 20.000 de focoase nucleare...

A doua caracteristică a acestei etape: în faţa raţiunii de stat - ca şi sub Lenin (vezi NEP-ul) sau sub Stalin (vezi alianţa cu imperialismul anglo-american din 1941) - chestiunile ideologice gen democraţie, drepturile omului etc. — vor fi date la o parte. La limită, în funcţie de evoluții, întreaga construcţie politică făcută de Elţîn poate fi aruncată în aer: de la deschiderea spre economia de piaţă și până la așa-zisul CSI! Jirinovski, de exemplu, pledează clar pentru un imperiu unitar, fără complicaţii de tip federal...

O a treia caracteristică, ce derivă din precedenta, este ascuţirea luptei pentru putere. Dar nu în cadrul democratic existent, ci una de culise, în „buna" tradiţie rusă, de la Țari la Stalin. Însuşi războiul cecen ar putea fi şi episod, dar și instrument al acestei lupte pentru putere la Kremlin. În fond, cum a ajuns armata rusă să lupte direct, în Cecenia? Tocmai prin eşecul militar repetat al așa-zisei „opoziții" cecene! Ce putea dori Hasbulatov când îşi făcea apariţia la Groznîi în noiembrie trecut? O victorie asupra lui Dudaiev, care să-l reabiliteze deplin? Sau o înfrângere a ,,opoziţiei cecene”, care l-ar fi obligat pe Elţin să se vâre în viesparul caucazian? În această din urmă ipoteză, războiul cecen este o cursă pentru actualul stăpân de la Kremlin!...

Deja Elţîn este din ce în ce mai izolat politic: Gaidar îl critică aspru; Iavlinski ii cere demisia; iar 65% din ruşi nu mai au ochi să-l vadă, în sondaj. Întreaga protipendadă politică rusă este cuprinsă de derută. Armata este criticată şi pentru incompetenţă, dar şi pentru ”trădare”! I se reproşează că a trimis acolo tancuri demodate numai bune pentru dotarea precară a cecenilor; că au trimis recruţi; că nu s-au utilizat rachete ghidate cu laseri, cum ar fi fost indicat în operaţii de mare fineţe cerute de protejarea populaţiei civile...

Va fi Elţîn debarcat? Sau el va deveni instrumentul unei prealabile alunecări spre un regim autoritar? Pentru partizanii refacerii imperiului, aceasta ar fi varianta optimă, se pare, iar semnalul că aşa vor evolua lucrurile ar fi o amânare a alegerilor prezidenţiale prevăzute pentru iunie 1996. Motive?! Ce altceva mai bun, decât însuşi războiul cecen?

O primă consecinţă a actualului conflict din Cecenia este răcirea, până la duşmănie deschisă, a raporturilor Rusiei cu lumea musulmană. Iar ca reflex - deloc exclus - ortodoxia ar putea fi folosită ca axă spirituală pentru un alt fel de ”reformă" a vechiului imperiu...

Cât despre Occident, el încă merge pe mai vechiul făgaş: mizează pe Elţîn și înghite naiv orice porcărie, numai să-l mai aibă acolo, la cârmă. Dar până când?!... Şi tot criza cecenă a mai scos odată în relief ipocrizia occidentală. Când Graciov împinsese tancurile pe solul cecen şi anunţase lumea că „totul va dura doar câteva ceasuri", Occidentul declara sus şi tare că „afacerea din Cecenia este o chestiune internă a Rusiei". Chit că acolo se bombardau oraşe, se murea deja, se pregătea un măcel, chit că documentele europene interzic atari acte şi nu recunosc justificarea mai veche a ”neamestecului în treburile interne”! Când însă armata rusă a fost înfrântă la Groznîi de Anul Nou, Franţa şi Germania şi-au amintit - ca să vezi - de CSCE! Iar ”marele" Havel constata „cu indignare" -bineînţeles! – ”încălcarea drepturilor omului”! Unui om cinstit i se face şi greaţă! Va zică, dacă eşti mica Cecenie, și marea Rusie te face terci în propria-ţi capitală, pentru a ți se da dreptate - vorbă să fie! - trebuie ca mai întâi să faci imposibilul şi să-l baţi pe agresor! Şi asta se cheamă, cum? Noua ordine europeană?! Drepturile omului?! Sau bătaie de joc?...

Pentru noi, românii, în aceste vremuri de defetism neruşinat, mica Cecenie ne oferă o lecţie extrem de importantă: în ultimă analiză, ceea ce ridică şi impune o naţiune este tăria braţului său înarmat, dar și hotărârea nestrămutată cu care îl foloseşti în auto-apărare!

(articol scris de Corneliu Dida și publicat în revista Mișcarea, anul IV, nr 1-2 (41-42), ian. 1995)

Read more...

România Mare, o tranzacție riscantă

Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos „joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de „pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!

Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)

Read more...