Avem 5600 firme româneşti şi 31.000 cu capital străin

In functie de ponderea numarului de salariati, majoritatea subgrupurilor de intreprinderi din Romania sunt controlate din Germania, Italia sau Olanda.
Citiţi articolul de pe Hotnews.


Statul rămâne, aşa cum era de aşteptat, cel mai mare angajator din România: 1,2 milioane de oameni lucrează în instituţii bugetare, dintr-un total de 5.548.944 de salariaţi cu acte în regulă câţi se află în evidenţele Inspecţiei Muncii. IMPORTANT: în 17 judeţe, instituţiile de stat sunt cei mai mari angajatori; există judeţe, precum Mehedinţi, în care chiar principalii trei angajatori sunt instituţii de stat. 

România poate fi considerată ţara profesorilor, a vânzătorilor şi a constructorilor, dacă ne raportăm la cele mai râvnite meserii de la nivel naţional.

Capitala s-a transformat în ultimul an în "oraşul bodyguarzilor". Peste 68.000 de bucureşteni lucrează în domeniul protecţiei şi gărzii, ocupând, oarecum surprinzător, locul 1 în topul meseriilor cu cel mai mare număr de salariaţi din Capitală.

"La nivel naţional, 25 la sută (dintre angajaţi n.r.) sunt bugetari. Este o cifră mare. Dacă ne uităm la raportul bugetari – populaţie, nu stăm mai prost decât alte state europene, însă dacă ne uităm la raportul bugetari – contribuabili sau la raportul cu salariaţii din mediul privat sunt mulţi. Avem prea puţini contribuabili la buget şi prea puţini salariaţi în economia privată", a răspuns Ionuţ Dumitru.

Citiţi articolul din Gândul.

Read more...

Conferință: Taxele din perspectiva pieței libere

Centrul de Economie Politică şi Afaceri Murray Rothbard din cadrul Universităţii Româno-Americane vă invită la conferinţa cu tema Economia politică a taxelor din perspectiva pieţei libere (The Political Economy of Taxes from a Free-Market Perspective).

Evenimentul, organizat în parteneriat cu Institutul European din România, va avea loc în data de 8 aprilie 2014, începând cu orele 18.00 în Aula Universităţii Româno-Americane, Bd. Expoziţiei nr. 1B, sector 1, București.

Conferinţa va fi susţinută de domnul Gene Epstein, profesor în economie, Economics Editor al celebrei reviste Barron’s, pentru care scrie din 1993. El are apariții frecvente în presa americană: National Public Radio, CNBC, CNN, BBC TV şi FOX. Este autorul cărții “Econospinning: How to Read Between the Lines When the Media Manipulate the Numbers”, Wiley, 2006. Gene Epstein a fost Senior Economist la New York Stock Exchange și profesor la St. John's University şi City University of New York.

Nu se percepe taxă de participare.
Cei interesați se pot înscrie prin e-mail la adresa office@rotbard.rau.ro.
Termenul limită pentru înscriere este 3 aprilie 2014.

sursa: ier.ro

Read more...

Dreapta în economie

Dacă dreapta și stânga în politică se definesc prin raportarea la Dumnezeu, cultură şi tradiţie, în domeniul economic se pare că nu putem fi decât liberali, capitalişti, adepți ai economiei de piață sau ai economiei sociale de piață, ”sinonime” cu înțelesuri diferite în funcție de timp și de loc doar pentru cunoscători.

În România, statul a fost actorul principal al modernizării țării prin politica liberalilor. Partidul Liberal s-a format în 1875 ca reprezentant al intereselor burgheziei în formare (comercianţi, meseriaşi, bancheri) şi al intelectualităţii, ce aveau în comun dorinţa de a forma capitalul autohton şi de a consolida statul. Cea mai lungă guvernare din istoria Regatului a obţinut Independenţa în 1877 şi a instaurat monarhia constituţională în 1881. Partidul a contribuit diplomatic şi politic la realizarea Unirii din 1918, urmată de mai puțin de două decenii de pace pe plan extern și de instabilitate politică internă. Partidul Liberal a naţionalizat subsolul, a împroprietărit țăranii și a adoptat o legislaţie menită să sporească şi, mai ales, să consolideze ponderea capitalului autohton în economie. Liberalismul românesc a însemnat proprietate de stat puternică, înființarea serviciilor publice (învățământ primar gratuit, servicii sanitare etc.) și intervenționism în economie, pentru că România întregită s-a confruntat cu problema organizării pe plan intern şi a recunoaşterii frontierelor pe plan extern. Rezolvarea problemelor sociale şi economice din ţară, realităţi dureroase cu vechime istorică, se înscria în orizontul de aşteptare al românilor acum, după ce 5% din populaţia activă pierise în Marele Război; practic fiecare familie dăduse jertfa sa de sânge pentru România Mare.

Între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică– peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.

Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%^[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme. Recensământul realizat abia în 1930 arăta că 72% din cetăţeni erau români şi că 46% din populaţie avea sub 20 ani^[2]; majoritatea locuia în mediu rural și era românească. Doar 55% din populaţie ştia carte. La acestea se adăuga şi o insuficientă reprezentativitate a românilor în Parlament, mai ales pentru provinciile istorice alipite în care ei nu avuseseră libertăţi politice depline şi în care sistemul electoral a rămas acelaşi pînă în 1926, cînd a fost uniformizat la nivel naţional.

Instabilitatea politică a fost ”rezolvată” de Carol II în 1938, care a inițiat, fără să știe, șirul de dictaturi încheiat în 1989. Structura proprietății a fost schimbată dramatic prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care România a trecut de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. Practic 90% din economia ţării a fost transferată în proprietatea Statului. Legea stipula în primul rând că erau naţionalizate toate resursele solului şi subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a constituţiei Republicii Populare Române din 1948. A doua componentă o reprezentau întreprinderile individuale, toate tipurile de societăţi, asociaţiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii etc. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra unei mari părţi din locuinţele private.

Șirul de dictaturi s-a încheiat în Decembrie 1989. România era alta acum, cu generații crescute fără Dumnezeu și cu ”elite” fără cunoștințe despre vârfurile intelectualității românești ale anilor 1940, decimate în închisorile comuniste; firul tradiției fusese rupt. Structura proprietății era alta, predominant de stat.

După eliberarea de dictatura comunistă statul a fost văzut ca principal inamic al libertăţii cetăţeanului. Stânga și dreapta în economie au fost definite prin raportarea la proprietatea de stat. Dorința de libertate a dus la demonizarea statului și la politica statului minimal: privatizare oricum, vinderea resurselor naturale, prăbușirea serviciilor publice prin subfinanțare. Politica proastă a locuințelor e principalul motiv al emigrării masive. (Regimul comunist permisese ca o familie să poată deține o singură locuință, pe care putea s-o achiziționeze prin credite de stat. A fost singura proprietate particulară de care te puteai bucura în comunism, văzută ca atribut al libertății. Deocamdată, peste 90% din locuințele din România sunt proprietate particulară, pe primul loc în UE și la mare distanță de celelalte state.)

Structura demografică s-a schimbat, prin renunțarea la modul de viață tradițional, forțată de comunism, și prin emigrarea de după 1990, stimulată de politici făcute în deplină libertate. Populația este îmbătrânită și problemele sociale sunt altele; ”capitalismul” românesc a făcut ca 80% din salarii să fie mai mici decât salariul mediu pe economie și mai puțin de 40% din PIB să fie reprezentat de salarii.

FSN/PSD au încercat să conserve intervenționismul statului în economie, o ”tradiție” continuată de comuniști prin natura lucrurilor. După 23 de ani modelul economic este tot denaturat pentru că pe măsură ce proprietatea publică s-a redus și serviciile publice s-au micșorat ca număr de salariați și răspândire în teritoriu, intervenționismul ajunge să se răsfrângă asupra firmelor particulare.

Dreapta în economie înseamnă servicii publice bine administate, resurse naturale deținute de stat și garantarea proprietății și a inițiativei particulare. Statul nu trebuie să fie nici lăbărțat nici minimal, ci suplu și puternic, un stat asigurator în fața riscurilor sociale.

---

[1] Legea le acorda avantaje industriilor care foloseau materii prime indigene, dar nu făcea deosebire între firme după originea capitalului lor; capitalul străin se bucura de aceleaşi drepturi ca cel românesc.

[2] De remarcat că rata divorţurilor era de 1%.

Read more...

Perspective economice şi fundături politice

La începutul lunii februarie a avut loc o conferinţă despre perspectivele economice ale României în 2012, la care au participat reprezentanţi ai guvernului şi ai oamenilor de afaceri.

Din partea MADR a vorbit secretarul de stat Barna Tanczos.

Perspectivele agriculturii, importantă pentru economia românească, după ponderea în PIB, depind de provocările cu care se confruntă acest sector, dar şi mediul rural, pe plan mondial: sustenabilitatea, volatilitatea preţurilor şi ecocondiţionalitatea.

De la an la an cererea de alimente pe plan mondial e tot mai mare. Odată cu cererea cresc şi preţurile.

Politica Agricolă Comună (PAC) pentru 2014-2020 vrea să răspundă acestor provocări pentru a obţine alimente de calitate superioară pentru cetăţenii UE, a gestiona resursele naturale prin politici durabile şi a dezvolta echilibrat satul şi oraşul. Politicile presează asupra terenului agricol; dacă în trecut agricultura se confrunta cu provocări endogene (creşterea producţiei la hectar prin tehnologizare), acum factorii externi sunt cei care domină. Dacă UE nu acceptă alimentele obţinute din plante modificate genetic, producţia pe hectar nu va putea creşte.

Agricultura românească se confruntă cu fenomenele meteo extreme. Producţia agricolă din 2012 va depinde de seceta din toamna lui 2011; ninsorile ce au căzut abia de curând ne dau slabe speranţe pentru un an profitabil. Recolta de grâu şi de rapiţă va fi afectată. Structura duală a agriculturii româneşti (fermele mici predomină, fermele mari sunt încă puţine) tinde să se modifice în favoarea celor din urmă, încă din 2007, prin politica agricolă, care sprijină comasarea.

Finanţarea agriculturii rămâne acută. Relaţia băncilor cu fermele mici rămâne rudimentară. Deficitul balanţei comerciale pentru produsele agricole a scăzut din 2008 până în 2011 de la 2 mld. Euro la 0,6 mld. Euro; problema rămâne structura balanţei: exportăm predominant produse primare şi importăm produse cu valoare adăugată mare. Mecanizarea agriculturii în acest interval a crescut exporturile la dublu în 2010 faţă de 2009. Zootehnia este un sector mediabil, nu profitabil, pe care alte state îl sprijină mascat, contrar PAC.

MADR negociază de câteva luni cu CE un program de creditare pentru agricultură. Dacă ministerele de resort pot pregăti pachete de creditare respectând regulile concurenţei (astfel încât să nu se considere ajutor de stat), sunt „portiţe” care pot ajuta anumite sectoare economice. Regula ajutorului de stat e foarte preţuită; pachetele de creditare ar trebui să fie  punctuale pentru a fi eficiente.

Din 2007 investitorii au un plus de punctaj în a obţine fonduri europene pentru tehnologiile ce folosesc resurse regenerabile. MADR va susţine financiar fermele ce cultivă plante energetice şi lucrează la un ordin pentru autorizarea producţiei de biomasă.

Preţurile alimentelor în 2012 vor depinde de cererea şi puterea de cumpărare; nu există o presiune asupra preţului pânii, care oricum e mai mic cu 25% decât în UE. Creşteri ale preţurilor se pot înregistra prin atacuri speculative.

Cea mai mare problemă a agriculturii româneşti o reprezintă terminarea cadastrului agricol şi pe proprietate. MADR negociază un proiect de parteneriat public-privat pentru a finaliza cadastrul. Pentru toată România el ar costa 1,5-2 mld. Euro. Măsurătorile din satelit ale parcelelor corespund foarte rar cu ceea ce se află pe titlurile de proprietate. Cu cele 25 mil. euro de la Banca Mondială s-a efectuat cadastrul pentru 70 comune. Cadastrul e foarte uşor de făcut, dar foarte costisitor; cea mai dificilă va fi identificarea juridică a proprietăţii.

Cristian Pârvan, secretarul general al AOAR, a criticat ordinul recent al agenţiei pentru cadastru, prin care, dacă un proprietar îşi intabulează singur proprietatea, el trebuie să accepte că la terminarea cadastrului agenţia îi va putea modifica suprafaţa (şi titlul de proprietate), dacă aceasta nu va corespunde cu măsurătorile ei. 

Din lumea comunităţii bancare a vorbit Radu Gheţea. Prin noul regulament de creditare a persoanelor fizice în valută, este limitat creditul de consum, ceea ce va mări piaţa pentru persoanele juridice. Creditarea pentru companii nu a crescut în ultimii doi ani, cu excepţia sectorului agricol, unde există proiectele din fonduri europene ale administraţiilor publice locale. Băncile cu capital străin (85% din total) sunt reţinute în a-şi asuma riscuri din cauza problemelor lor proprii. Creditarea nu a contribuit la creşterea economică; concurenţă a existat însă la licitaţiile administraţiilor publice, la care s-au prezentat companii mari.

În 2012 evoluţia va fi asemănătoare, cu cele două domenii care se întrepătrund (agricultura şi proiectele din fonduri europene), la care se adaugă interesul pentru parteneriatele public-privat. Ca o părere personală, Radu Gheţea a împărţit băncile în două categorii, în ceea ce priveşte oferta pentru economisire: bănci cu nivel constant redus al dobânzii pentru depozitele atrase şi bănci cu dobânzi mari pentru că au instrucţiuni de la banca-mamă să-şi acopere creditul din resurse proprii. Dânsul apreciază că la mijlocul anului se va ajunge la o apropiere a celor două paliere, spre dobânzile mici, iar dobânzile de creditare vor fi din ce în ce mai atractive pentru clienţi. Sistemul bancar românesc nu va crea probleme în economie şi va ajunge primul finanţator al ei.

Cristian Pârvan a vorbit despre propunerea oamenilor de afaceri români de a se înfiinţa o bancă industrială de stat (pentru care nu se iau decizii din exterior), exclusiv pentru activităţi de producţie. Programul Fermierul, în care s-a implicat CEC-ul a permis finanţarea ţintită. Polonia a ajuns să-şi acopere 80% din cererea internă din producţia internă, graţie politicilor bancare; de aceea a fost şi mai puţin afectată de criză. BNR nu a părut interesată de producţie, fără de care nu poate exista relansare economică, ci de bunul mers al sistemului bancar. Exporturile noastre merg în proporţie de 70% spre UE, depindem de comenzile ei şi avem produse cu valoare adăugată mică. Radu Gheţea a răspuns că băncile specializate, care au existat şi în România până la începutul anilor 2000, nu s-au dovedit eficiente pentru condiţiile economice fluide. Banca comercială universală e cea mai potrivită şi sigură că va supravieţui. Înfiinţarea unei bănci de stat acum ar risca să scadă sprijinul pentru CEC Bank şi Eximbank, fără a se obţine efecte imediate, pentru că devine competitivă abia după 3-4 ani de funcţionare. Mai bine să consolidăm ce avem; statul ar putea prelua bănci existente.

Ionel Blănculescu, preşedintele unei companii financiare, a împărţit criza în două perioade: nucleul dur, de 4 ani (2009-2012), şi 2 ani de criză a datoriilor suverane (2013-2014). În România criza a fost dublă, economică şi de autoritate a statului. Criza sistemului de stat a fost ascunsă şi scuzată de cea economică. La noi criza a lovit economia reală. Criza sistemului de stat a generat planul anticriză din 2009, eşuat, şi politica de austeritate de acum. Planul de austeritate a produs criza naţională. Creşterea TVA cu 5 puncte a avut un impact aproape fatal pentru economie. Alte măsuri grave au fost demotivarea sistemului de stat şi falimentarea sistemului de sănătate. Economia are o ciclitate de 4 ani şi, pentru că ne aflăm în al patrulea an de criză, ne aşteptăm la o înviorare cu condiţia să nu-i „deranjăm” prin politica guvernului. În 2013-2014 va veni scadenţa pentru datoriile făcute în cei 4 ani ai nucleului dur. Am făcut credite artificiale de care nu am fi avut nevoie, o creaţie a finanţei mondiale. Reducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor la 25% de la 40% a fost un împrumut oferit băncilor străine la momentul oportun pentru ele.

AOAR apreciază că România are resurse pentru a înregistra o creştere economică de 2% în 2012. Administraţia trebuie să fie responsabilă pentru proiectele din fonduri europene, care se află în desfăşurare. Firmele străine din România iau mai mult decât ar trebui; productivitatea per salariat e mai mare în România decât în altă parte pentru ele, dar asta nu se reflectă în nivelul salariului, care nu mai acoperă necesităţile unui om. Într-un raport al Băncii Mondiale se arată că firmele cu capital românesc au un avans al productivităţii pe 2003-2008 net superior multinaţionalelor, la valoarea adăugată; acest lucru se datorează investiţiilor pe care le fac. Firmele străine folosesc ca volum munca ieftină. Din 15.000 de grupuri străine de firme doar 33 au centrul de decizie în România. Menţinerea unei fiscalităţi ridicate cu forţa de muncă va descuraja patronii să facă angajări. Cererea FMI de privatizare a unor companii strategice din domeniul energiei este inacceptabilă. AOAR a salutat aprobarea de către Parlament a legii ce interzice exportul de gaze naturale, în condiţiile în care CE nu poate determina ţările membre să se constituie ca un contractor unic de gaze naturale cu Rusia şi există ţări UE care importă la un preţ net inferior faţă de România, graţie unor aranjamente politico-diplomatice. Piaţa concurenţială în domeniul gazelor naturale este departe de fi o realitate atât în UE cât şi în România.

Read more...

Din Jurnalul lui Mickey aflăm cum stau lucrurile cu criza

Revista Bulletin européen a publicat în numărul din ianuarie un articol de Settimio Desideri despre cultura economică aşa cum se vede dintr-o poveste pentru copii. Am tradus articolul şi vi-l recomand.

Economie şi fericire

de Settimio Desideri

Gânduri despre o coincidenţă editorială amuzantă

În timp ce Occidentul este orientat spre productivitate exacerbată şi bunăstare materială şi continuă, fără grijă, să producă „excluşi” şi „câştigători îngrijoraţi” (cine m-ar putea contrazice!), o coincidenţă editorială amuzantă ne oferă ocazia să reflectăm puţin la ceea ce se întâmplă în acest colţ de lume.

În nr. 2913 al revistei Topolino (versiunea italiană a Jurnalului lui Mickey) din 27 sept. 2011 putem citi o poveste în care afacerile unchiului Picsou, proprietarul necruţător şi cinic al supemarketurilor Mac Picsou, sunt concurate de bunica Donald care-şi vinde, cu succes şi spre bucuria tuturor, producţia de fructe şi legume stropite cu „relaţii sociale”, în piaţa din Donaldville.

Această poveste simplă conţine mesaje subliminale. Ea ne vorbeşte de agricultori, în particular de bunica Donald care, pe filieră scurtă, îşi vinde singură produsele la kilometrul 0 şi leagă relaţii dezinteresate cu clienţii şi familia sa, sporovăind despre flori, reţete de gătit şi grădinărit. Pe scurt, datorită pieţelor locale, agricultorii îşi formează relaţii de încredere reciprocă, acea fides pe care economistul napolitan Antonio Genovesi (1754) o numea „aţa care uneşte şi leagă”.

Supermarketurile Picsou, lider al distribuţiei angro, trec printr-o criză gravă, iar unchiul Picsou dă vina pe farmer markets, activitate pe care o consideră arhaică şi străină de activitatea de intermediere pentru alimente, dar foarte dificil de eliminat din cauza regulii concurenţei: doar cel mai puternic supravieţuieşte.

Unchiul Picsou are un sistem de integrare pe verticală şi sisteme de producţie antinaturale; el vinde la preţuri atât de mici încât pune în pericol afacerile relaţionale ale bunicii Donald. Dar Providenţa, sau Gaya pentru cei necredincioşi, este cea care veghează şi face dreptate. Drept pedeapsă pentru profanarea legilor naturii, ea face ca alimentele produse şi vândute de supermaketuri să n-aibă gust şi astfel vânzările scad.

Teza Băncii Centrale Europene

Cam în acelaşi timp cu revista Topolino, BCE publica în Buletinul lunar din oct. 2011 două articole care negau „morala subliminală” din povestea cu bunica Donald.

Primul articol, de la pag. 13, dezvinovăţeşte pieţele financiare. În pofida convingerii generale, nu ele sunt de vină pentru variaţiile bruşte şi frecvente ale materiilor prime (porumb, grâu, soia, bumbac cafea, petrol), neregularităţi care se repercută asupra instrumentelor folosite de bunica Donald şi a unora dintre produsele sale.

În ciuda faptului că graficele se suprapun în mod clar, BCE pretinde că legătura evidentă dintre preţurile materiilor prime şi ale acţiunilor este cauzată de „determinanţi comuni ai ciclului economic mondial, care implică în mod natural tendinţele pieţei de acţiuni”. Deci nu e vina nimănui. Este evident efectul legilor comeţului; preţul corect, încasat ca echivalent de cel care îşi asumă riscul financiar, deresponsabilizează şi face ca orice să devină bun în sine, inclusiv ceea ce nu este.

În al doilea articol, de la pag. 87, BCE, preocupată de eventuale repercusiuni inflaţioniste, analizează şi ilustrează structura distribuţiei de mărfuri din zona euro, în principal cea a produselor alimentare, printre care se află numeroşi producători locali asemănători bunicii Donald. În dorinţa ca politica aleasă de UE să fie aplicată în sectorul distribuţiei, BCE sugerează că ţările din sudul Europei ar trebui să dereglementeze puternic domeniul, astfel încât să se poată forma un nou sistem, modern şi eficace.

Analizele, consideraţiile şi dorinţele formulate de BCE sunt, dimpotrivă, nişte ameninţări potenţiale. Totul depinde, bineînţeles, de unghiul din care privim problema. Articolul analizează principalele caracteristici ale distribuţiei de mărfuri, subliniind că zona euro se distinge prin gradul mare de fragmentare (domină întreprinderile mici şi mijlocii), deşi se întrevăd şi semne ale uniformizării (distribuitorii mari ocupă tot mai mult din piaţă).

Problema în statele din sudul Europei este că legislaţia pentru comerţul cu amănuntul e mai restrictivă (concurenţa e mai mică).

În Italia distribuţia de alimente este dominată de supermarketuri şi de mici comercianţi (cei care îi rezistă unchiului Picsou!), apoi vin hipermarketurile şi reţelele cu discount (distribuitori care au cele mai mici preţuri), care sunt prezenţi în regiunile în care taxele locale nu le permit supermarketurilor şi hipermarketurilor să pătrundă.

Situaţia e complet diferită în Franţa, unde domină hipermarketurile, în Germania, unde reţelele de discount sunt în creştere, şi în Spania, unde supermarketurile domină cu excepţia pieţei de alimente, deţinută de micii comercianţi. Mărcile aparţinând distribuitorilor mari, care le fac concurenţă celor mai puţin cunoscute, câştigă teren. Pentru sectorul alimentar costurile distribuţiei prin micii comercianţi par să-i avantajeze pe micii producători, pentru că preţul de vânzare al produselor este mare (75%) raportat la celelalte sectoare ce depind de intermediari.

Cine face politica economică

În această situaţie este util să înţelegem ce îi îngrijorează sau i-ar putea îngrijora pe responsabilii cu politica economică, pe decidenţii politicii din domeniul protecţiei consumatorului, care au stabilit deja regulile jocului, reglemenatarea economică a  proprietăţii, a societăţilor comerciale şi, mai ales, a concurenţei (decretul 146/2007).

Dimpotrivă, ei nu par preocupaţi de aspectul financiar pe motiv că variaţiile preţului materiilor prime nu sunt legate de activităţile financiare ale fondurilor de investiţii/ speculative, care au o limită de eficienţă ridicată.

În ceea ce priveşte distribuţia, policy market pare interesată de cei care rămân în afară, de cei care au înţeles că a te război cu reţeaua supermarketurilor Mac Picsou e foarte dificil pentru că sistemul lor e deja puternic şi că Autoritatea din domeniul comerţului, datorită autonomiei depline căştigată prin decretul 146/2007, caută, în primul rând şi în mod constant, fericirea consumatorului şi va penaliza beneficiul producătorului ori de câte ori va constata „ineficacităţi” în detrimentul primului. Aşteptăm raportul anchetei din domeniul distribuţiei angro, căreia Autoritatea i-a dat lovitura pe 27 oct. 2010.

Cultura financiară dominantă

Pentru cultura financiară dominantă, şi probabil şi pentru policy market, termenii „distinct”, „origine” şi „subiectiv”, în general valori identitare ale persoanelor, popoarelor şi naţiunilor, reprezintă specificităţi ineficace, care nu produc mărfuri cerute pe piaţă (commodities), mai ales pe cea financiară.

Sunt considerate valori „personale non financiare” încărcături axiologice incompatibile cu valorile „echitabile”, omogene şi sterile din care este formată piaţa liberă (faimoasele fair values, ale căror artizani sunt contabilii IAS/IFRS). Specificităţile ar putea fi deci considerate ca ineficienţe ce trebuie reduse, bineînţeles dacă şi atunci când încep să deranjeze.

Fără a intra în detalii putem spune că economia este în principiu tributară şi raporturilor sociale, nu numai pieţei şi statului. Omul încearcă să-şi protejeze mai mult poziţia socială decât bunurile materiale. Aceste valori nu sunt accesibile decidenţilor politici, care ar trebui deci să conserve legăturile sociale şi să nu uite că pasiunile omeneşti moderate (valori) influenţează şi orientează şi obiectivele non-economice. Aşa cum a arătat antropologul şi economistul Karl Polanyi în cartea Marea transformare, cea mai imprtantă lucrare a sa, piaţa locală tradiţională, de unde familiile îşi procură o parte din necesităţile cotidiene şi unde cultivatorii de grâu şi legume şi meşteşugarii locali îşi vând produsele, este o constantă în societăţile omeneşti, indiferent de loc sau de epocă, ceea ce ne surprinde. Niciunul dintre cei enumeraţi mai sus nu reprezintă punctul de plecare al comerţului naţional sau internaţional, fruct al intervenţiei statului şi al politicii economice. Ei sunt un complemet al vieţii locale, sunt străini de lumea supermarketurilor Mac Picsou şi în afara influenţei ei (cel puţin aşa afirmă managerii unchiului Picsou). Este inutil să te opui lor, să cauţi să-i cumperi sau să-i suprimi. Piaţa locală se va reface la loc.

Concluzii

Cred că putem concluziona că povestea din Topolino are o viziune socio-economică bine fundamentată.

O poveste care se termină bine, pe care Karl Polianyi o consideră uimitor de repetabilă în epoci şi locuri diferite şi al cărei mesaj subliminal ne satisface pe toţi.

Justificările BCE sunt, dimpotrivă, mereu acelaşi şi reiau acelaşi refren, cu acelaşi interes: al pieţei financiare puţin reglementate şi foarte globalizate, cu fonduri suverane mobile, fără o direcţie, care n-au fost autoreglementate decât recent, în 2008!

În prezent visul benthamian, al unei fericire maxime pentru un număr maxim de oameni, îşi arată limitele. Exacerbarea principiului comportamentului economic al lui homo oeconomicus a dus, din păcate, la sustragerea economiei de sub controlul politic şi la îndepărtarea ei de piaţa liberă şi de stat, în afara relaţiilor interumane unitare.

Dincolo de coloanele lui Hercule (PIB) nu este un deşert; relaţiile sociale pe orizontală rămân, ca şi solidaritatea, „valori italiene” care au dus în Italia la naşterea a unei şcoli de gândire fondate pe tradiţia economiei civile şi a binelui public, „economia fericirii”. Un concept al relaţiei dintre oameni care rămâne dicret şi la distanţă de dinamica economico-financiară a excluziunii sociale, ce face ravagii pe bătrânul continent.

Read more...

Tranziţia spre statul neofeudal

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat la mijlocul lunii ianuarie raportul Ce fel de tranziţie vrem? Analiza critică a tranziţiei II . Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite să ne facă să înţelegem criza prin care trece societatea românească, de ce ceea ce numim tranziţie ne-a dus la o construcţie socială dezastruoasă, contestată acum şi în „Piaţă”, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice.

Raportul oferă un răspuns la întrebările:

-      Ce schimbări s-au produs în societate în ultimii 22 ani, numiţi iniţial tranziţie, iar acum reformă a statului?

-        Cine au fost beneficiarii schimbării şi cine a suportat costurile?

-        Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs contestat de români?

-    Ne îndreptăm spre o societate a prosperităţii de tip european sau ne   afundăm în subdezvoltare (o societate a inechităţii guvernată prin metode care alunecă spre dictatură)?

După o perioadă de câţiva ani, în care părea că lucrurile se aşază în societatea românească, criza declanşată în 2008 ne-a întors la întrebarea ce va fi după? În 2011 86% dintre români apreciau că ne îndreptăm într-o direcţie greşită.

Pentru a şti dacă procesul de transformare a societăţii româneşti s-a încheiat să studiem obiectivele tranziţiei. Nu ştim cine le-a stabilit, dar ele au fost prezente pe agenda politică internă din anii 1990: privatizarea completă a economiei şi reforma instituţională.

Este discutabil dacă pentru funcţionarea bună a unei societăţi este necesară privatizarea completă. În ţările dezvoltate există o dinamică între public şi privat. Obiectivul tranziţiei ar fi putut fi nu o economie complet privatizată, ci o economie privată cu sectoare publice cu o dimensiune stabilită contextual. Dar privatizarea completă a devenit marea dogmă  a tranziţiei, interpretată de sociologii de la ICCV ca o iluzie care ne absolvă de orice răspundere: justificăm ineficienţa din economie prin faptul că mai există sectoare publice. Iluzia rezonează cu ceea ce ne tot repetă reprezentantul FMI în România: sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de economia românească; privatizaţi tot şi vă va fi mai bine.

Iniţial privatizarea ţintea întreprinderile existente. Acum se prefigurează o „extindere”: privatizarea resurselor naturale, a sistemului sanitar, de fapt a tuturor sistemelor publice. Preşedintele a declarat că anul 2012 este anul marii privatizări; oare în 2013 vom putea spune că tranziţia s-a terminat şi că ne este bine? Deocamdată suntem o societate capitalistă subdezvoltată, cu un segment important de populaţie săracă. (O serie de indicatori din raportul ICCV vorbesc de riscul de sărăcie al românilor care muncesc, rezultat al politicilor salariale.)

Instituţiile statului, transformate după model occidental, lasă impresia că alunecăm spre dictatură. Mulţi parlamentari nu mai exprimă voinţa poporului, ci sunt aleşi de către deţinătorii de dosare sau contracte cu statul. Reforma constă în realitate în privatizarea totală a sistemului public. Ea se face deseori prin asumarea răspunderii de către guvern a unor legi ce vor schimba complet sistemul de asistenţă socială, de sănătate şi de învăţământ. Proiectele de reformă sunt făcute de multe ori în secret, sunt contestate de către public, şi, mai important, sunt adoptate prin mecanisme nedemocratice.

Ce a rezultat în urma acestei politici, ca viziune şi mod de lucru, este o ţară sărăcită, cu o economie distrusă şi un sistem politic ineficient şi corupt, care nu mai are autoritate morală în faţa poporului. Tranziţia a fost prost concepută; întrebarea este dacă vrem să o terminăm sau să schimbăm cursul lucrurilor.

A termina tranziţia aşa cum am început-o presupune privatizarea monopolurilor de interes public (resursele naturale), a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea, educaţia, securitatea individuală) şi a viitorului ţării prin împrumuturi iresponsabile.

Spre finalul tranziţiei înţelegem că privatizarea făcută oricum nu duce la o economie prosperă; ea aduce beneficii celor ce vor să exploateze resursele în interesul lor, nu al comunităţii (obiectivul băieţilor deştepţi). Simptomatic a fost că tema interesului economic naţional a fost inexistentă în discursul politic în cei 22 de ani. Statul ca instituţie ce funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat; controlul statului de către un grup reprezintă privatizarea statului – dictatura.

A doua parte a raportului ICCV tratează despre stat şi despre reformarea lui, obiectiv al tranziţiei. Statul capitalist occidental are ca funcţii furnizarea de servicii sociale şi redistribuirea resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social. Resursele financiare produse de economie sunt preluate de către stat prin impozite şi taxe şi trebuie  folosite pentru a gestiona riscurile sociale. În ţările dezvoltate statul utilizează peste o treime din PIB sau mai mult; el redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi. Cei cu resurse economice mai mari contribuie mai mult la funcţionarea statului, iar cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult. Structura socială a unei societăţi capitaliste este formată din deţinători de capital şi salariaţi. Puterea primară o deţin grupurile sociale angajate în sistemul economic, iar oamenii politici au o putere secundară, derivată. Mecanismele asiguratorii contra abuzului de putere sunt: separarea puterilor în stat, reglementările şi transparenţa acţiunii politice (statul de drept).

Într-o ţară aflată în tranziţie se confruntă două tendinţe de organizare a statului: una programatică (de adoptare a modelului de stat occidental) şi cealaltă subterană, produs al noii configuraţii sociale. România a preluat formele instituţionale după modelul statului occidental, dar ele au generat aici o altă realitate decât cea aşteptată. Profilul statului este determinat de structura social-economică a societăţii, care pentru tranziţia românească arată altfel decât într-un stat capitalist. Marii capitalişti nu s-au format din întreprinzători care şi-au organizat producţia şi au reinvestit profitul, ci prin transfer de proprietate (prin privatizări) şi din contracte ale băieţilor deştepţi cu statul. Oamenii politici au ca sursă de putere controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a patrimoniului public şi al distribuirii resurselor statului, dar accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat; ei au doar capacitatea de a-i îmbogăţi pe alţii prin decizia politică. Sistemul politic din tranziţie nu este expresia unei structuri social-economice preconstiuite, ca în societăţile capitaliste, ci el este cel care creează structura social-politică.

Problema tranziţiei de la noi este accesul la resurse. Oamenii politici, noii capitalişti, funcţionarii publici superiori şi managerii întreprinderilor de stat au format o coaliţie social-economică şi politică ce are o poziţie priviegiată de putere, nesupusă niciunui control, întrucât lor li s-au alăturat şi persoane din sistemele de control al statului (poliţie şi justiţie). Oamenii politici au avut patru căi de a participa la distribuirea resurselor publice:

-       direct, ca beneficiari ai privatizării;

-     prin împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti (corupţie);

-   prin contracte privilegiate cu instituţiile statului (de ex, prin externalizarea serviciilor din sistemul public);

-    ca membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat.

Nu degeaba în discursul public se vorbeşte de clasa politică, ca grup social distinct. Ea se foloseşte de structurile statului pentru a exploata populaţia. Eticheta de corupţie este o formă de atribuire strict individuală a responsabilităţii tranziţiei, şi nu structurală.

Când instituţiile statului sunt folosite ca mijloace de îmbogaţire, redistribuirea resurselor are loc de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Este un stat întâlnit în feudalism; pentru România de azi cercetătorii ICCV descriu conceptul de stat neofeudal. În România aflată în tranziţie s-au confruntat două tendinţe structurale (modelul statului occidental şi modelul statului neofeudal), ce au ca opţiuni politice statul puternic şi statul slab (sau statul minimal). Atacul împotriva statului a permis manifestarea grupurilor de interese particulare, explozia corupţiei şi căderea întregii economii. Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Pe măsură ce componenta capitalistă a statului a scăzut, a crescut partea de stat neofeudal.

Sărăcit de ineficienţa economiei şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul neofeudal se apropie de limita superioară a oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi. Mecanismele pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie sunt:

-         politica fiscală în defavoarea comunităţii sărace;

-         monopolurile de stat, administrate cvasi-independent (cum este Poşta);

-      monopolurile publice: prin privatizarea lor se va obţine o creştere a eficienţei mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea tarifelor suportate de populaţie.

Statul neofeudal se află în criză prin epuizarea resurselor statului şi sărăcirea resurselor oferite de economie. Este un stat sărac al unei societăţi tot mai sărace. Statul român tinde să recurgă la ultima opţiune politică: adoptarea metodelor dictatoriale. Politizarea intituţiilor statului este forma cea mai vizibilă de deplasare a societăţii româneşti spre autoritarism.

Tranziţia a produs o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară îndatorată. Concluzia raportului ICCV este că ne aflăm în punctul crizei în care nu mai este posibilă decât o schimbare de politică. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic fie prin alegeri fie prin revoltă populară. La întrebarea care este garanţia că viitorul guvern va renunţa la modelul feudal de dezvoltare? sociologii au ca răspuns amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice şi radicalizarea populaţiei. Întrebarea mea este dacă există riscul ca statul român să dispară cu totul în urma exploziei.

Read more...

Despre sărăcia din România

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat recent raportul Situaţia sărăciei în România în context european, ale cărui concluzii sunt: românii sunt cei mai săraci din UE, munca nu reprezintă o garanţie a unui trai recent, familiile cu mai mult de doi copii sunt cele mai afectate economic, iar cei mai săraci români sunt tinerii cu vârste cuprinse între 15-24 ani.

Românii, cei mai săraci din UE

În UE sunt calculate două nivele ale sărăciei: sărăcia relativă şi absolută. Sărăcia absolută constă în deprivarea severă de alimente, apă potabilă, adăpost, servicii de sănătate şi educaţie. Sărăcia relativă reprezintă o problemă socială recunoscută la nivel european. Oamenii se află în sărăcie relativă dacă resursele lor sunt atât de limitate încât îi împiedică să aibă un standard de viaţă considerat acceptabil în regiunea în care trăiesc. Sărăcia relativă în UE începe de la valori mai mici de 60% din venitul median (venitul sub care se plasează jumătate din populaţie). Pentru sărăcia absolută pragul este de 40%.

În anul 2007 doar 6% din populaţia UE se afla în sărăcie absolută. În 2011 circa 81 milioane de persoane (17% din populaţie) trăia în sărăcie, deprivare materială şi excluziune socială.

Sărăcia este legată de inegalitatea economică. În 2007 venitul celor mai bogaţi 20% din europeni (UE-27) este de cinci ori mai mare decât venitul celor mai săraci 20% dintre europeni. Pentru România raportul este de 7,8.

Principalul instrument de realizare a solidarităţii sociale este protecţia socială. În 2006 ţările UE au acordat 27% din PIB pentru protecţia socială (ca medie), în timp ce România a alocat 14%. Protecţia socială a redus sărăcia în UE cu 38%. În România cheltuielile sociale au conotaţie negativă, atât pentru marele public, cât şi pentru decidenţii politici. Pentru anul 2008 cheltuielile sociale raportate la cele publice au fost în UE de 56%, ca medie, în timp ce în România au fost de 37%. Pentru alte state foste socialiste cifrele sunt: Bulgaria 41%, Slovacia 45,8% şi Ungaria 46,5%. Dintre fostele state UE-15, cea mai scăzută pondere a cheltuielilor sociale a avut-o Marea Britanie – 50% din PIB, iar cea mai mare Germania, cu 63,4%.

Performanţa economică modestă şi politica de austeritate în ceea ce priveşte protecţia socială explică, în parte, nivelul sărăciei din România, cel mai ridicat din UE pentru toate categoriile de vârstă. În 2007 circa o treime din populaţia României realiza venituri mai mici de 70% din venitul median al UE, adica se afla în sărăcie relativă. Dacă raportăm veniturile la mediana naţională, în 2007 circa 18% dintre români se aflau în sărăcie absolută.

În alte ţări europene politicile de protecţie socială a familiilor cu mulţi copii le ajută pe acestea să depăşească mai frecvent şi mai uşor pragul sărăciei relative decât o familie fără copii.

Din cele mai sărace 20 regiuni din Europa, şase se află în România. Cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov, cea mai bogată din România, cele şase zone acoperă aproape toată ţara. Puterea de cumpărare a românilor a scăzut cu 9% între martie 2010 - martie 2011. În acelaşi interval a scăzut şi salariul mediu net pe economie.

Munca nu garantează un trai decent

Este o realitate şi pentru alte ţări UE, unde 16% dintre salariaţi câştigă sub 60% din salariul mediu naţional (79 mil. oameni). România are cel mai mic salariu din UE; raportul nu face referire la veniturile nefiscalizate. Politicile salariale menţin o pondere ridicată a săracilor în rândul celor ce muncesc. Deţinerea unui loc de muncă nu consolidează statutul economic al angajatului şi nu garantează menţinerea familiei deasupra pragului sărăciei.

După o viaţă de muncă un pensionar nu poate fi sigur că se află la adăpost de sărăcie. Nivelul mediu net al pensiei de asigurări sociale de stat nu a permis acoperirea trebuinţelor minimului decent al familiei de pensionari decât după anul 2007 şi numai dacă în familie existau două pensii medii.

Nivelul de trai decent este cel care permite manisfestarea libertăţilor esenţiale ale demnităţii umane, printr-o integrare normală în societate. Dimensiune materială a bunăstării este o premisă a ordinii sociale echitabile şi durabile.

Read more...