Redau fragmente din studiul ”Revoluție și restaurație”, publicat de Marian Munteanu pe situl său, în 2002. (sursa: munteanu.ro)
Insurecția națională
Exportat din Uniunea
Sovieticã, în împrejurãrile dramatice ale unui conflict mondial, comunismul a
fost impus în România de forțe contra cãrora nu se mai putea lupta cu tehnicile
clasice ale conflictelor deschise.
Nu vrednicia agentilor
comunisti a instaurat republica “popularã” (30 dec. 1947), devenitã mai apoi
“socialistã” (21 aug. 1965) si nu valoarea sau meritele acelor agenti i-a
plasat în fotoliile decizionale ale statului roman, ci doar o anume conjuncturã
politico-militarã, pe care românii, ca si alte popoare ale Estului european, nu
o puteau înlãtura si pentru care nu erau cu nimic vinovati. Nu românii sunt
responsabili pentru tragica aventurã comunist-imperialã în care a fost târât si
grav mutilat unul din marile popoare ale umanitãtii, poporul rus, el însusi
victimã a unui joc de influente articulat din zone supra-nationale, de vârf,
ale politicii planetare.
Cine a dizolvat statul
comunist? Cine a scos în stradã populatia României? (…) Operatiunea mondialã de
restructurare a blocului sovietic, inclusiv eliminarea ideologiei sale, a fost
declansatã si dirijatã din centre de putere semnificative la nivel mondial, nu
altele decât cele care altãdatã i-au permis, temporar, dezvoltarea. Atent, ca
de atâtea ori în istorie, la momentele geo-politice favorabile si constatând cã
aceastã operatiune a devenit ireversibilã, poporul român a decis eliminarea
formei statale comuniste. Parafrazându-l pe Bãlcescu, putem spune cã
transformãrile europene si mondiale au fost ocazia si nu cauza revolutiei
române. Cauzele revolutiei stau în caracterul profund inuman, antinational si
anticrestin al regimului comunist, regim politic complet strãin si fãrã nici o
legãturã organicã cu natiunea românã. Aceastã ocazie favorabilã a apãrut în 1989.
Regimului Ceausescu i-a mai fost lãsatã, totusi, o sansã, aceea a Congresului
PCR din noiembrie ‘89, când clasa politicã ar fi avut o ultimã posibilitate
sã procedeze la o transformare calmã, fãrã convulsii, a organizãrii statale.
Odatã epuizat si acest ultimatum, decizia a fost aplicatã instantaneu. Dovada
cea mai evidentã este rapiditatea cu care s-a produs procesul revolutionar din
Decembrie 89 si, mai ales, optiunile rãspicate ale maselor insurgente, optiuni
care difereau net de semnalele perestroikiste ale grupurilor conspirativ-dizidente
ale anilor ’80, instalate apoi la conducerea statului în 22 Decembrie 1989.
Poporul,
autor al insurectiei
(…) Populatia României
s-a mobilizat, simplu si rapid, paralizând si anulând printr-o actiune
fulgerãtoare functiunile sistemului statal. Când revolutionarii “oficiali” au
apãrut la televiziune, în dupã-amiaza zilei de 22 decembrie 89, dictatorul
fugise, aparatul represiv nu mai functiona, armata fraternizase cu populatia
civilã. iar programul revolutiei fusese deja adoptat de poporul aflat în stradã.
Masele sunt cele care au formulat si au impus directiile viitoare al statului
român: libertãti democratice, economie de piatã, sistem politic pluralist si
alegeri libere, eliminarea ideologiei comuniste, libertatea religiei,
reîntregirea patriei, demnitate socialã si nationalã.
Poporul îsi fãcuse
datoria: rãsturnase conducerea statului, anulase structurile institutionale
comuniste, formulase directiile politice viitoare. De aici încolo, cãdea în
sarcina elitelor nationale sã preia conducerea tãrii, sã transcrie în termeni
juridici si politici hotãrârile poporului si sã restaureze statul democratic în
România.
Sistemul
cultural-politic pre-modern
(…) În trecut, românii
si-au mentinut un sistem de organizare a vietii sociale si spirituale
reprezentat de civilizatia satului traditional, singura functie a institutiilor
politice fiind aceea de protectie si neinterferentã în substanta si
prerogativele comunitãtii traditionale. (…)
Dupã un ev mediu în
care civilizatia româneascã a functionat sub un sistem administrativ politic
autonom, sistem care a reusit, în pofida pozitiei geopolitice dezavantajoase
(“în calea tuturor rãutãtilor”), sã-si îndeplineascã misiunea de garant al
independentei si stabilitãtii interne, zorii epocii moderne aduc noi provocãri
si primejdii. (…) Secãtuit în sute de ani de rãzboaie (evul mediu românesc
este, de fapt, un continuu rãzboi de apãrare contra invaziilor de tot felul),
statornic trãitor în propriul sãu teritoriu pe care nu l-a pãrãsit niciodatã,
refuzându-si resurse externe si lipsit de ambitii expansioniste, poporul român
nu se putea proteja prin superioritate numericã sau teritorialã. Analog într-o
oarecare mãsurã, ca atitudine fatã de aventurile “progresului” tehnologic, cu
alte civilizatii de tip traditional conservator (cum ar fi cea chinezã, de
exemplu), satul românesc nu se putea, însã, refugia în propria masivitate iar,
pe de altã parte, desi animatã de un spirit viu, înrudit prin vechi consonante
cu spiritualitatea Occidentului european, civilizatia româneascã si-a refuzat
aventurile si ambitiile imperial-coloniale ale acestuia.
Revolutia
românã
Secolul al XVIII-lea
vine cu presiuni si agresiuni noi. Statele românesti îsi pierd independenta
politicã. În 1685 voievodatul Transilvaniei intră sub dominaţie austriacă (şi,
mai târziu, austro-ungară), iar în 1711 şi 1716 Moldova şi Tara Românească îşi
pierd autonomia, guvernarea fiind asigurată de domnitori fanarioţi, numiţi de
Imperiul Otoman. Comunitatea româneascã este pus[ în situatia de a opera o
schimbare radicalã a institutiilor sale. Revolutia lui Horea (1784!) si cea a
lui Tudor Vladimirescu (1821) marcheazã reperele fundamentale pe care le va
urma procesul de trecere a societãtii românesti la sistemul politic democratic
modern. Revolutia europeanã si trans-nationalã de la 1848 (“ocazia si nu cauza
revolutiei române”) propune si impune transformãri globale ale sistemului
mondial. Sistemul politic democratic modern se prefigura cu repeziciune.
Elitele nationale ale poporului român au înteles directiile care trebuiau
urmate si au actionat în consecintã. Bãlcescu si, dupã el, Eminescu, sunt cei
ce vor indica cu precizie coordonatele drumului pe care îl avea de parcurs
natiunea românã pentru a face fatã provocãrilor vremurilor noi: constructia
unui sistem democratic modern, adaptat la conditiile contextului international,
dar care sã-i garanteze conservarea patrimoniului sãu material si spiritual,
specificitatea culturalã si spiritualã.
Aceastã sintezã între
adaptarea la formele institutionale moderne impuse de curentele supra-nationale
si elaborarea unor mecanisme proprii de protectie si salvgardare a
specificitãtii si independentei reprezintã dimensiunea esentialã a revolutiei
democratice în România. (…)
Insurectia
din decembrie ‘89 - act restaurator
Falimentul economic si
declinul sistemului comunist international au creat conditiile restaurãrii
institutiilor democratice în România si, în acest context, a continuãrii
constructiei statului democratic national modern. Actul de la 22 Decembrie
reprezintã asadar restaurarea sistemului democratic prin înlãturarea
structurilor comuniste si condamnarea deschisã si definitivã a ideologiei sale.
(…) Poporul nu a cerut aplicarea nu stiu cãror experimente politice, ci
continuarea procesului revolutionar si democratic întrerupt brutal de regimul
impus de fortele comuniste de ocupatie.
Sarcina de reorganizare
a institutiilor statului apartinea, cum este si firesc, elitei nationale. (…) S-a
ridicat elita nationalã a României ultimelor decenii la nivelul necesar
continuãrii efortului marilor predecesori? A înteles aceastã elitã continutul
misiunii sale? A respectat clasa politicã, ridicatã de valul insurectiei si
acceptatã de elita nationalã, mandatul dat de poporul român? Au urmat
conducãtorii politici programul Revolutiei române ori s-au plasat, dimpotrivã,
pe pozitii contra-revolutionare, antieuropene si antiromânesti? (…)
Conditiile existente în
1989
Contextul general în
care a fost lansat, în 1989, procesul de reconstructie institutionalã a
statului român era deosebit de favorabil.
Pe plan intern,
populatia României, desi ostenitã de privatiunile la care fusese sistematic
supusã în anii dictaturii, trãia un moment de renastere si efervescentã
extraordinarã. Exista o uriasã disponibilitate în rândul maselor, oamenii fiind
dispusi sã se angajeze la un efort sustinut de reconstructie nationalã, fãrã sã
solicite solutii miraculaoase sau rezultate imediate spectaculoase. (…)
Dificultãti si situatii
mai complexe se înregistrau în rândul elitelor profesionale si mai ales
administrative ale societãtii românesti. Sistemul centralizat comunist, pe
lângã agresiunile comise în vederea instaurãrii si mentinerii controlului
politic, operase aici o serie de interventii si imixtiuni grave. Fiind
introduse si impuse politic criterii de selectie si promovare create dupã
chipul si asemãnarea liderilor kominternisti, elitele nationale au fost
penetrate de persoane si grupuri incompetente sau modest mobilate intelectual
si profesional, cãrora regimul comunist le-a oferit importante pârghii
administrative si logistice, inclusiv acreditãri si atestãri academice
mãsluite, altfel spus fiind promovati în pozitii importante, pe criterii
ideologice sau clientelare, numerosi impostori. Cu toate acestea, institutiile
românesti cuprindeau suficiente competente semnificative, chiar dacã acestea
fuseserã constrânse sã se adapteze la rigorile unui sistem centralizat
interventionist, care restrângea sau fãcea dificilã functionarea diferitelor
entitãti – economice, administrative, culturale etc. (…)
Economia româneascã
dispunea de capacitãti semnificative de productie, chiar dacã multe dintre ele
aflate în evident decalaj tehnologic fatã de standardele occidentale,
agricultura producea mai mult decât era necesar pentru a asigura cu prisosintã
necesarul intern, existând însemnate disponibilitãti pentru export, complexul
militar-industrial era printre cele mai puternice din tãrile est-europene (cu
exceptia Uniunii Sovietice, fireste) etc. În plus, si deosebit de important,
sistemul economic national nu era grevat de obligatii financiare externe,
existând chiar, la acea datã, un important excedent valutar în vistieria
statului.
Contextul international
era, de asemenea, mai mult decât favorabil. Probabil cã niciodatã în istorie nu
s-a mai bucurat poporul român de atâta simpatie si sustinere ca în decembrie
1989. Opinia publicã operase o rãsturnare bruscã a perceptiei generale cu
privire la România, ceea ce oferea institutiilor românesti ocazia unicã de a
porni o actiune de utilizare sistematicã si inteligentã a consecintelor celei
mai puternice campanii pro-românesti din toate timpurile.
Oricât au vorbit unii
lideri politici sau de opinie dupã 1989 (cu amplificarea unei puternice
propagande) de “mormanul de fiare vechi” pe care, chipurile, îl reprezenta
economia tãrii, de “greaua mostenire”, de “incultura” si “prostia” poporului,
fie de toate la un loc, faptele rãmân fapte si orice analizã obiectivã nu poate
ignora potentialul existent în momentul în care la conducerea tãrii se instala
Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. Principala dificultate cu care s-a
confruntat societatea româneascã în perioada imediat urmãtoare cãderii comunismului
a tinut în principal de lipsa unor forme de organizare internã
pre-revolutionarã a elitelor autentice, a competentelor reale, prerogativele
selectãrii si promovãrii noilor cadre de conducere rãmânând a fi rezolvate în
contextul insurectional si revolutionar existent.
Cu toate acestea, din
punct de vedere politic, situatia era pe deplin stabilã si lipsitã de orice
echivoc în 22 decembrie 1989. Poporul recunoscuse Armata ca factor
institutional suprem, ca fortã conducãtoare a statului. Întreaga putere a fost
transferatã de popor Armatei României, institutie care, detinând instrumentele
logistice si resursele necesare, preluase, pe fondul unei sustineri populare
absolute, conducerea statului. Nu mai rãmânea decât sã fie organizat un
organism central care sã preia prerogativele statale, concentrate pânã cu
câteva ore în urmã în mâinile fostului dictator. Insurectia nu avusese lideri
si nici grupuri organizatoare, nu existau forte care sã conteste aceastã
realitate si nici forte care sã aibã vreo sansã de obtinere a sprijinului
maselor, în detrimentul institutiei militare.
Putem aprecia, asadar,
cã în decembrie 1989 erau întrunite conditii – atât interne cât si externe –
absolut favorabile pentru o autenticã relansare a României, pentru continuarea
procesului de dezvoltare a democratiei românesti, pentru reasezarea rapidã a
statului român în familia statelor democratice moderne.
Cine este responsabil
pentru deturnarea sensurilor fundamentale ale insurectiei din decembrie si
pentru esecul ulterior al “reformei” (realitãti triste, dar din pãcate
incontestabile ale acestor 12 ani)? (…)
Pentru a încerca un
rãspuns la aceste întrebãri, trebuie mai întâi sã ne reamintim care a fost
rolul Consiliului Frontului Salvãrii Nationale si care a fost rolul conducerii
de atunci a Armatei în evenimentele, decisive, care au urmat victoriei populare
din 22 decembrie 1989.
Pseudo-miturile
Orice dictaturã
reprezintã o agresiune pentru societate. Anularea sau îngrãdirea libertãtilor
cetãtenesti, pe lângã lezarea gravã a drepturilor fundamentale ale fiintei
umane, produce distorsiuni si disfunctiuni majore, cu consecinte dintre cele
mai nefaste pentru societatea respectivã. Competitia este înlãturatã, ierarhia
valorilor este falsificatã, singurul criteriu de repartizare atât al resurselor
si privilegiilor cât si al rãspunderilor si obligatiilor rãmânând cel al fortei
brute. Posesorii instrumentelor represive decid cine si ce trebuie sã detinã,
cine este competent sau îndreptãtit pentru vreo functie sau demnitate s.a.m.d.
O datã cu înlãturarea dictaturii, orice societate are nevoie de timp pentru
reconstructia institutiilor sale, pentru reordonarea ierarhiilor si elaborarea
programelor care sã asigure dezvoltarea viitoare.
În aceastã situatie se
afla si societatea româneascã la 22 Decembrie 1989. Consecintele anilor de
dictaturã impuneau o perioadã de tranzitie politicã, o guvernare temporarã,
provizorie, care sã permitã refacerea institutiilor politice si civile
democratice, restabilirea ierarhiilor si coagularea vointei cetãtenilor în
formule noi de organizare si reprezentare. Dupã pãrerea noastrã, institutia care
avea atât puterea cât si datoria de a asigura aceastã guvernare provizorie era
Armata.
Din motive pe care nu
le cunosc probabil decât cei ce erau atunci la comandã (aici rãmâne un câmp
larg pentru tot soiul de presupuneri), conducerea armatei a optat pentru o altã
solutie, aceea a delegãrii puterii cãtre un grup civil, considerat
reprezentativ, care sã asigure conducerea tãrii si organizarea de alegeri
democratice. (…)
Dar chiar si solutia
delegãrii puterii cãtre un grup civil, de tehnicieni, ar fi putut fi
consideratã acceptabilã dacã Armata ar fi asigurat un control al modului în
care noua autoritate îsi respecta mandatul temporar. Armata, ca factor de
stabilitate institutionalã, avea datoria sã asigure si sã protejeze aplicarea
corectã a vointei populare în noua situatie creatã prin actul insurectional.
Aici a apãrut, însã, o a doua gravã eroare de apreciere a contextului existent.
Pãrerea noastrã este cã, chiar dacã aceastã intentie de control a existat la
nivelul conducerii armatei, a fost subevaluat rolul mijloacelor de comunicare,
în primul rând al televiziunii, în perioada de tranzitie cãtre democratie care
tocmai începea. Cãci azi este limpede pentru toatã lumea cã întreaga
arhitecturã a peisajului politic post-decembrist a fost contruitã pe scheletul
de carton al informatiilor si propagandei exercitate prin intermediul
mass-media de atunci. Odatã lansate opiniei publice, discretionar si cu o
anumitã viclenie politicã, marile minciuni ale “revolutionarismului disident”,
unitatea populatiei a fost frântã si fisurile create au fãcut loc unui mare
numãr de indivizi, nu lipsiti de o anumitã abilitate, dar de multe ori
incompetenti, lipsiti de scrupule si dornici de o cât mai rapidã înavutire,
prin orice mijloace. Asemenea oameni care în conditii normale cu greu ar accede
la vreo pozitie ce presupune competentã profesionalã doveditã, credibilitate si
sustinere publicã, si-au putut fãuri un nesperat capital politic si de imagine
care le-a garantat accesul în fotoliile decizionale ale statului român.
Prima preocupare a
guvernului instalat a fost sã-si construiascã rapid un puternic suport de
imagine, care sã-i întãreascã legitimitatea aparentã, sã-i permitã obtinerea
rapidã de sprijin din zonele elitei administrative si, mai ales, sã blocheze
orice initiativã cetãteneascã prin care sã fie generate forme institutionale
independente.
Astfel au promovate cu
insistentã si inoculate cu perseverentã primele mari minciuni care au format
substanta nerusinatã a marilor pseudo-mituri ale regimului post-decembrist:
pseudo-mitul “revolutionar-conspirativ” si cel al “disidentei” anticomuniste, pseudo-mituri
prezentate ca sursã de “legitimitate” istoricã si politicã. Între actorii
acestui scenariu (scenariu care, dacã n-ar fi tragic prin consecintele sale
pentru societatea româneascã, ar oferi cea mai bunã sursã de inspiratie unui
Caragiale modern) a existat si existã în continuare o minunatã solidaritate (pe
care unii comentatori mai virulenti nu s-ar sfii sã o numeascã direct
complicitate). (…) Ea îsi are rãdãcinile adânc înfipte în “lupta istoricã”
dusã, chipurile, împotriva dictaturii, trecând prin marile “riscuri” si
“primejdii” ale “persecutiilor securitãtii” si, mai apoi, ale confruntãrii
“revolutionare” cu aparatul represiv “fidel clanului Ceausescu”. (…)
Trist e cã noua
structurã de putere instalatã în 22 Decembrie nici mãcar nu avea nevoie de o
asemenea manipulare. Nimeni nu avea de gând sã o conteste în nici un fel.
Contestãrile au apãrut în momentul în care noul grup conducãtor, în loc sã punã
în aplicare deciziile luate de populatia României si sã-si exercite corect
mandatul încredintat de masele insurgente, a încercat deturnarea sensului si
caracteristicilor fundamentale ale revolutiei române. Si prima dovadã,
incontestabilã si vizibilã pentru toatã lumea a fost uciderea, în ziua de
Crãciun, a sotilor Ceausescu.
Erorile
initiale ale noii puteri
(…) Din nefericire,
gruparea instalatã la conducerea tãrii dupã 22 decembrie 1989 nu a apreciat
corect, dupã pãrerea noastrã, nici traseul istoric pe care se situa actul de la
22 decembrie, nici optiunile fundamentale ale poporului român si nici
conditiile internationale existente la acea datã. Mãsurile
politico-administrative întreprinse si întregul comportament decizional al
acestei grupãri dovedeste o gravã inadecvare atât la realitatea istoricã a
României cât si la întregul proces mondial de restructurare geopoliticã a
lumii. (…)
Încercarea initialã a
noii conduceri a statului român de a imprima un caracter socialist reformator,
fie el si camuflat, schimbãrilor revolutionare impuse de masele insurgente a
reprezentat o gravã gresealã politicã si un semn decisiv al asezãrii pe un drum
gresit al noilor institutii statale românesti. (…)
Aceastã eroare de
gândire politicã s-a rãsfrânt decisiv asupra comportamentului decizional al
grupãrii conducãtoare, cu grave consecinte pentru întregul proces de
reconstructie a tãrii, proces care, în contradictie cu caracterul fundamental
al insurectiei populare, începea pe fondul nefericit al unor greseli politice.
Cãci majoritatea atitudinilor si deciziilor majore adoptate de noua conducere
se asazã sub semnul acestei erori fundamentale. Amintim aici câteva dintre cele
mai semnificative:
- tentativa
încãpãtânatã si inutilã de limitare si chiar falsificare a sensului insurectiei
nationale din decembrie, prezentatã ca o simplã revoltã împotriva dictaturii
personale a lui Ceausescu, fapt ce urmãrea – fãrã succes în cele din urmã –
legitimarea târzie a primelor decenii ale regimului comunist si era de naturã
sã aducã o gravã ofensã întregului popor, cãruia îi erau confiscati simbolic
pânã si anii de suferintã si de rezistentã;
- tentativa de
înregimentare a întregii elite românesti într-un Front al Salvãrii Nationale,
ce era dorit de autoproclamatii sãi lideri “o amplã miscare cuprinzând toate
elementele progresiste ale societãtii românesti”, organism care, desigur, ar fi
trebuit sã-si însuseascã conceptiile si filosofia politicã “progresistã” a
noilor conducãtori;
- organizarea pripitã
(sau vinovatã) a unui simulacru justitiar si executia negativ-simbolicã, într-o
zi sacrã, a cuplului dictatorial;
- eludarea oricãrei
analize a responsabilitãtii fostei elite politice pentru modul în care fusese
guvernatã tara în anii comunismului si deplasarea fortatã si propagandisticã a
întregii responsabilitãti în sarcina fostului dictator;
- subordonarea
quasi-totalã a institutiilor mass-media existente si orchestrarea unei campanii
masive de propagandã si manipulare a opiniei publice în vederea impunerii
conceptiei ideologice a grupului conducãtor si a asigurãrii viitorului suport
electoral;
- utilizarea
frauduloasã a capitalului simbolic si de imagine al insurectiei din decembrie
pentru impunerea unui partid politic rudimentar, dominat initial de sechele
ideologice de sorginte kominternistã si populat la vârf cu numeroase
incompetente;
- confiscarea si
utilizarea ilicitã a patrimoniului si resurselor statului, în dispretul
oricãror norme democratice, în vederea constructiei unui partid politic
clientelar (FSN) si îngrãdirea accesului populatiei la constructia unor formule
politice si civice alternative;
- incapacitatea de a
gestiona situatiile de crizã si plasarea vietii publice sub semnul
agresivitãtii si intolerantei, prin lansarea iresponsabilã a unor atacuri
violente împotriva tuturor celor care nu agreau sau criticau experimentele
propuse tãrii de conducerea FSN;
- instalarea unor
echipe administrativ-guvernamentale populate cu numerosi indivizi incompetenti,
selectati si promovati pe criterii personale sau clientelare.
(…) Cum sunt
interpretate azi transformãrile si diversele formule si experimente aplicate
de-a lungul acestor ani? Care este perspectiva actualã a clasei politice,
aflatã într-o lipsã gravã de credibilitate si sustinere popularã?
Pseudo-elita
(…) Existau în
decembrie 1989 si existã si acum numerosi indivizi incompetenti, oameni lipsiti
de performante sau calitãti dar care, exploatând slãbiciunile si contextul
fostului sistem politic, au ajuns sã detinã importante pozitii publice,
institutionale, atestãri stiintifice si profesionale. Ei formeazã pseudo-elita,
falsa elitã. Orice societate are o asemenea pseudo-elitã, pentru simplul motiv
cã nici o societate nu detine si nu poate detine sisteme perfecte de selectie
si promovare. Diferã, însã, gradul în care este dezvoltatã aceastã pseudo-elitã
si, mai ales, pârghiile si instrumentele pe care le are la dispozitie.
Pseudo-elita are si câteva calitãti, din care se detaseazã abilitatea,
viclenia, o perseverentã agresivã si o statornicã solidaritate. Reprezentantii
acestei pseudo-elite pot fi adversari aparenti, se pot chiar bãlãcãri unii pe
altii în diverse împrejurãri dar devin brusc solidari când interesele lor
bugetivore sunt amenintate. Ei sunt, iatã, uniti si, în consecintã, eficienti
politic din punctul de vedere al propriilor lor interese.
Poate si unele metehne
mai vechi, ale noastre, ale românilor (un soi de încãpãtânare orgolioasã,
neîncrederea în celãlalt, dar si graba cu care acceptãm, uneori, solutii
improvizate, un scepticism uneori prea pronuntat si o scãdere a generozitãtii
care, de altfel, îl caracterizeazã mai cu seamã pe omul simplu), pe de o parte,
precum si ignorarea sau desconsiderarea unor instrumente ale democratiei
moderne, pe de altã parte, au împiedicat o coagulare, o articulare organizatã
si, în consecintã, mai eficientã a diverselor si numeroaselor personalitãti si
valori ce compun adevãrata elitã nationalã din toate domeniile de activitate.
Aceastea toate, în
contextul special creat în decembrie 1989, au permis pseudo-elitei sã devinã,
rapid, activã. Reprezentantii cei mai abili si insistenti ai pseudo-elitei
si-au putut însusi unele instrumente decisive ale logisticii politice si
comunicationale în societatea româneascã, atribuindu-si, cu de la ei putere,
prerogative si competente superioare.
(…)
Dar, atunci, cine e de
vinã pentru esecurile tranzitiei, pentru scãderea nivelului de viatã al
populatiei României? (…) Pseudo-elita ne va oferi, rapid, rãspunsul: poporul,
fireste. Poporul cel “prost”, cel “nepregãtit pentru democratie”, poporul
“lenes” si “nerecunoscãtor”. E trist cã sunt si oameni cinstiti dar care, descurajati
si dezamãgiti de situatia existentã, mai pot asculta si aproba o asemenea
propagandã. Poporul a votat si a oferit toate instrumentele necesare pentru ca
liderii politici sã-si aplice planurile si strategiile. A votat si cu FSN, si
cu PDSR, si cu CDR, si cu Ion Iliescu, si cu Emil Constantinescu. A rãbdat si a
asteptat ca genialele idei ale clasei politice, “planurile” si “strategiile” sã
fie puse în aplicare. (…) De ce ar fi ei, oamenii simpli, fãrã studii si fãrã o
pregãtire specialã, vinovati cã pseudo-elita a reusit sã se organizeze si sã
fie prezentã activ si determinant în actele majore de decizie politicã iar
elita realã nu a reusit, încã, sã determine un alt curs si o altã performantã
managerialã în politica româneascã?
Sirul de guvernãri
începute în decembrie 89, în loc sã porneascã un proces constructiv, de
reorganizare a resurselor, a avut ca singur obiectiv redistribuirea avutiei
nationale si a surselor de beneficii si privilegii. La marea împãrtealã au
participat reprezentantii “revolutiei”, “conspiratiei” si “disidentei”. Atât. (…)
Privatizarea a avut un
singur absent: poporul român, cãruia i-a fost confiscat dreptul sacru de
proprietar al acestei avutii. Au putut fi prezenti, însã, numai acei, putini,
ce au acceptat statutul de clienti politici sau “investitorii strategici”
veniti cu câteva sute de dolari în buzunar si împroprietãriti peste noapte de
generozitatea vinovatã (si interesatã) a unor functionari ai statului român.
Marii investitori, reprezentantii majori ai capitalului international, au
pãtruns cu greu si nesemnificativ, fiind blocati de haosul administrativ si
legislativ orchestrat de elita conducãtoare. (…) Regimul de organizare a
economiei a restrâns dramatic posibilitatea cetãteanului obisnuit de a organiza
vreo activitate economicã privatã, fiindu-i refuzat accesul la credite si fiind
împovãrat de impozite sufocante.
Au fost complet
ignorate atât corpurile profesionale cât si institutiile fundamentale ale
tãrii. Politicienii au refuzat sistematic sã sprijine constituirea si
articularea corporatiilor inteligentei si ale muncii nationale, au evitat sã
tinã cont de semnalele si solutiile provenite din aceastã zonã. Organismele
reprezentative ale marilor grupari socio-profesionale, sindicatele si
patronatele, nu au fost ascultate de nimeni. Interesul pseudo-elitei politice
s-a limitat la utilizarea electoralã a acestor structuri si, eventual, la
controlul lor prin amestecuri brutale sau presiuni de tot felul. Institutiile
de mentinere a ordinii interne si de justitie au fost permanent agresate,
destructurate si lipsite de orice protectie sau control. Armata a ajuns sã fie
umilitã pe toate cãile, urmãrindu-se practic anularea functiilor sale
fundamentale; onoarea militarã nu înseamnã nimic pentru politicieni, iar
apãrarea tãrii nu numai cã nu intereseazã, dar chiar deranjeazã oligarhiile ce
stau în spatele grupurilor politice. Comunitatea serviciilor de informatii a
fost, de asemenea, redusã la statutul de instrument, rezultatele muncii
acestora fiind ignorate, ascunse în sertare de cei aflati la putere sau,
eventual, folosite ca arme de santaj. Învãtãmântul, educatia nationalã, au
rãmas amintiri; valorile noastre culturale sunt rând pe rând izgonite din
manuale si din viata cetãtii, tinerilor acestei tãri oferindu-li-se avalansa
degradantã a subculturii si distrugerii morale. Biserica, singurã, rezistã încã
în fata atacurilor cu care este înconjuratã din toate pãrtile, fiind însã grav
afectatã de refuzul conducerii politice de a acorda sprijinul firesc acelor
forme de viatã crestine, singurele prin care s-ar putea afla calea de iesire
din criza moralã care amenintã însãsi fiinta nationalã.
(…)
Aceastã atitutine a
fost însotitã de neîntelegerea si pervertirea inclusiv a experientei
civilizatiei occidentale, la care propagandistii pseudo-elitei se referã zilnic,
dar despre care nu stiu nimic si nu înteleg nimic. Asa se face cã reprezentanti
de marcã ai performantei autentice românesti, oameni integrati în spatiul
occidental, recunoscuti si respectati în tãri democratice avansate, sunt
respinsi de pseudo-elita instalatã la comanda societãtii noastre. (…)
(…) Se poate usor
urmãri si observa cã mai toate deciziile cât de cât pozitive au fost precedate
de actiuni sindicale sau civice. Câtã energie a trebuit consumatã pentru a
determina grupurile de decizie la nivel înalt sã tinã cont si de pãrerea
societãtii si sã-si aminteascã promisiunile din diversele campanii electorale. (…)
Aceastã pseudo-elitã de
care am vorbit, acest “partid” fãrã personalitate juridicã al incompetentei
agresive reprezintã piatra de moarã agãtatã de gâtlejul din ce în ce mai
sugrumat al societãtii noastre. Vor reusi profesionistii autentici si oamenii
cinstiti, prezenti în sindicate, în corpurile socio-profesionale ale tãrii, în
partidele politice, în institutiile statului sã determine o transformare
radicalã, din interior, a clasei politice? Va fi capabilã elita autenticã sã
desfacã acest lanț malefic al incompetentei si necinstei si sã elibereze
energiile românesti sau va fi, din nou, nevoie ca poporul însusi sã-l reteze
printr-o nouã încordare nãprasnică?
Facebook
Postări
