Cronica evenimentelor politice - dec. 1994

Criză de hârtie sau criză a presei?

În ultimele zile, atenţia publicului a fost atrasă de un nou fenomen cu alură de criză: ziarele au apărut în tiraje înjumătățite, cu paginaţie micşorată pe fondul unei alarme generale - nu e hârtie! Fabrica Letea, unicul producător naţional de hârtie de ziar, a stopat producţia! Guvernul face presiuni economice pentru a distruge presa independentă, cel mai redutabil adversar al său! 

Să fie de vină oare monopolul hârtiei? Pe care guvernul îl mânuie din umbră pentru a distruge sau măcar a şantaja presa? Ceva de genul presiunilor fin dozate asupra guvernatorului BNR? Mărturisim că ideea - profesată şi de marii directori din presă - este destul de tentantă. În fond, cine mai face opoziţie puterii, dacă nu presa independentă? Opoziţia este tot mai anemică. Sindicatele s-au scindat, luând-o fie spre putere fie spre opoziţie. Dar oricât ar fi de tentantă, această idee nu ni se pare prea solidă. De altfel, curând-curând se va vedea dacă greşim au ba: dacă guvernul va elimina taxele vamale la hârtia de ziar, atunci el nu a urmărit distrugerea presei; ci, pur şi simplu, în haosul general, s-o fi întâmplat şi la Letea ceva neprevăzut. 

În tot cazul, având în vedere gradul mare de dependenţă al actualei puteri faţă de Occident, este greu de crezut că guvernul va acţiona tocmai împotriva presei private, singura care mai dă ceva culoare şi o anume „legitimitate" pluralistă societăţii româneşti. Mai degrabă, actualele acuze aduse de presă vor fi abil exploatate de guvern, de îndată ce acesta va lua - nu ne îndoim - măsuri în favoarea ei!...

Este deci, actuala criză, una a hârtiei? Sau în spatele ei se ascunde, de fapt, o criză reală, de structură, a presei private româneşti? Noi credem că, mai degrabă, asistăm la o criză de structură a presei. O criză inerentă, având în vedere condiţia sa economică: o presă privată, în condiții de profundă concurenţă! 

Presa este primul şi unicul domeniu complet privatizat. În ciuda unui triplu monopol de stat - al hârtiei, al tiparului şi al difuzării  -între 1990-1992, ea s-a dezvoltat continuu, ajungând adevărată forţă, inclusiv sub raport financiar. Vremea aceea a apus însă! Concurenţa a devenit tot mai acerbă; tot mai complexă. Cotidienele concurează între ele; concurează cu audio-vizualul, tot mai divers, tot mai atractiv şi aproape gratuit, concurează cu alte cheltuieli dintr-un buget de familie tot mai restrâns! Un ziar costă cât o pâine sau cât jumătate de litru de lapte. Este evident că mulţi salariaţi sau pensionari nu-şi mai pot permite presa. De aici, o scădere drastică continuă a tirajelor! Iar acest fenomen nu iartă pe nimeni. Mai devreme sau mai târziu, cea mai mare parte a actualelor cotidiane şi săptămânale va dispărea. O spune legea concurenţei; ne-o arată realitatea! 

Pe urmă, chiar are Capitala noastră nevoie de paisprezece (!) cotidiene?! Cele mai multe capitale vest-europene, comparabile ca mărime cu Bucureştii, nu au mai mult de trei sau patru. Ba, uneori, nici atâtea! Şi atunci? Suntem noi mai „pluralişti" sau mai bogați decât vienezii, madrilenii sau atenienii?!

Şi încă: pot fi, în condiţii normale, cotidienele noastre rentabile? Judecând după ce se întâmplă în vestul Europei, nici poveste! Or, dacă şi noi ne îndreptăm spre acelaşi gen de normalitate ca şi cel din vestul Europei ar trebui să ne aşteptăm la evoluţii similare. Încât, pe măsură ce o anumită fervoare a politicului şi socialului s-a mai răcit, pe măsură ce presa a dezamăgit prin stil, orientare şi ton, tirajele au diminuat; rentabilitatea scăzând şi ea. Se va ajunge curând - dacă nu s-a şi ajuns deja - la situaţia în care cotidienele nu se vor putea menţine numai prin propria lor vânzare plus publicitatea. Indiferent de tirajul lor sau de faima ce-au avut-o! Şi atunci, se va întâmpla la noi ceea ce se întâmplă curent în Occident: în spatele celor mai mari cotidiene „naţionale” - să rămânem la ele deocamdată - se vor afla banii celor dispuşi să plătească pentru unicul produs real al presei: capacitatea de orientare a opiniei publice! Vremea când România va produce - la scenă deschisă - un Tapie sau un Berlusconi - nu este departe!

Starea economiei: Cifre „bune", realităţi sumbre 

Judecând după ultimele date publicate de Comisia Națională de Statistică, în primele zece luni ale lui 1994 treaba a mers mai degrabă bine în economia românească. 

Astfel, pe zece luni din 1994, producţia industrială a crescut prin comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului trecut, cu 5,1%. Pe acelaşi interval a crescut şi productivitatea muncii cu 9%. Aceleaşi cifre bune se remarcă şi pentru comerţul exterior. După ce încă din august balanţa comercială se echilibrase, acum, pe primele zece luni, ea înregistrează un sold excedentar de aproape trei sute patruzeci de milioane de dolari! Este efectul unei creşteri lună de lună a exporturilor, în acest an atingându-se un ritm de creştere a exporturilor de circa 30%. 

Dacă aceste cifre ar oglindi corect realitatea, treaba ar fi bună. Din păcate, nu ştim nimic despre metodologia de calcul folosită. Pe de altă parte, inflaţia se menţine în limitele prevăzute, extrapolat pe `94. Însă deja în ultimele două luni ritmul inflației s-a dublat faţă ceea ce a fost în vară! În octombrie rata a fost de 4,9 la sută; în iulie-august fusese 1,9-2,4 la sută. Corespunzător acestei tendinţe de uşoară creştere a inflaţiei, s-au mărit şi dobânzile în ultimele două săptămâni. Şi tot un aspect profund negativ - vânzările de mărfuri şi servicii în primele zece luni ale lui 1994 continuă să fie mai mici decât cele din acelaşi interval al lui ‘93. Ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare a populaţiei a continuat să scadă! Prin urmare, nici poveste: promisiunea premierului Văcăroiu că în acest an puterea de cumpărare ar putea creşte cu până la 10% rămâne o pură iluzie! Iar recenta creştere a salariilor din domeniile bugetare, ca şi anunţata, pentru 1 decembrie, creştere a pensiilor cu 18-21% nu pot face faţă scumpetei. 

Ca urmare a tuturor acestor fapte, piaţa internă, singura care măsoară efectiv cum stăm, se află pe mai departe îngustată grav! Piaţă îngustă, capacitate de plată redusă - aceasta înseamnă comenzi în scădere; deci relansarea nu e pe curând. Nici o mirare că producţia pe stoc şi blocajul economico-financiar fac ravagii. Numai plăţile restante între agenţii economici industriali depăşesc şase-șapte mii de miliarde de lei! 

Impactul în social este grav. Tot de la Comisia Naţională de Statistică aflăm că şomajul (în plată) este de 10,8%. Adică mai mare ca oricând! Şi unde să mai punem că marea privatizare şi restructurarea economică - care generează un şomaj masiv, inevitabil în primul lor an de aplicare - sunt încă blocate! 

Cât despre investiții, singurele care dau măsura relansării efective, ele nu se prea mişcă. Nici cele româneşti - ale statului, în primul rând - şi nici cele străine, în care mulţi şi-au pus atâtea speranţe. De ce aşa ceva? Simplu: în condiţiile unui credit atât de scump (cu dobânzi de 90-100%) investiţiile pe termen mediu sau lung sunt o aventură. Şi cum nu sunt semne că dobânzile vor scădea prea curând, relansarea nu este nici ea pentru viitorul imediat. Cât despre investiţiile străine, anul 1994 va fi - vorba românului - „un an mediu". Adică mai prost ca 1993 şi mai bun ca 1995. Pentru ce să investească străinii masiv ca să câştige puţin, când, în România anului de grație 1994, se poate şi invers?! 

Cum stăm, economic vorbind? Păi stăm mai degrabă invers de cum o indică statistica oficială. Vorba dlui Măgureanu de la SRI: „zona economică rămâne cea mai sensibilă pentru securitatea țării”. Tot Securitatea, săraca...


Raportul SRI: între amenințări grave și pericole imaginare

Recentul raport prezentat de S.R.I. a fost mult mai bine primit, decât precedentul. Dar notele au evoluat destul de larg: de la cvasi-extazieri până la constatarea, corectă, de altfel, a unui parlamentar, conform căreia ”raportul grupează lucruri semnalate mai întâi de presă". Dar ne putem întreba dacă nu cumva cel puţin „o anumită parte a presei" nu primeşte anumite informaţii tocmai din partea unor servicii specializate, care găsesc cu cale să transmită astfel, mai rapid, unele semnale spre publicul larg. Dar oricât de tentantă ar fi o analiză a acestui raport, nu aici şi acum este cazul să o facem. 

Ceea ce atrage însă atenţia la prezentul raport este o clară disproporţie, care rezultă din modul uniform şi egal în care sunt tratate probleme de o factură şi gravitate cu totul inegale. Din categoria problemelor de maximă gravitate atacate de raport vom cita numai câteva: 
—„economia este zona cea mai sensibilă a securităţii naţionale"; 
—„în ultimii ani s-au făcut numai afaceri proaste"; 
—„circa 38% din economia românească este în mâna celor cu bani «murdari'»"; 
—„există o puzderie de firme străine în spatele cărora (sau în legătură directă cu care) se află fel şi fel de organizaţii clandestine sau teroriste din ţările arabe, India sau Kurdistan"; 
—„minoritatea maghiară este agitată din afară de fel de fel de idei separatiste, iredentiste, autonomiste"; 
—„minoritatea ucraineană este agitată de însuși ...ambasadorul Ucrainei la Bucureşti”;
 - ”serviciile de spionaj ale ţărilor vecine sunt tot mai active şi interesate de treburile româneşti"... 

În orice altă ţară, această serie de probleme de gravitate maximă ar fi pus pe foc guvernul, preşedinţia şi parlamentul; ar fi căzut capete; s-ar fi iscat scandal! În România anului 1994, nici vorbă de aşa ceva! Când asemenea lucruri se produc zi de zi — şi fără, nici un fel de ripostă, căci, de exemplu, acel ambasador n-a fost încă expulzat! — grija S.R.I., a Parlamentului, a presei este... recrudescenţa Mişcării Legionare! Sinistră disproporţie dacă ne gândim ce tip de mentalitate ascunde ea! 

Dar, fie! Să zicem că pericolul constituţional numărul unu ar fi această „recrudescenţă"! A spus-o şi dl Roman la România Actualităţi - rezon! Dar cine lucrează la aşa ceva?! Lucrează cumva grupuri paramilitare, clandestine, teroriste?! Aş!! O fac „Gazeta de Vest", „Puncte cardinale", Editura Gordian şi Editura Marineasa. Cum anume activează ele? Păi, aşa cum procedează orice revistă, orice editură: la lumina zilei, cu anunţuri de presă, cu abonamente, cu lansări de carte etc. ”Măi să fie! Uite ce-am ajuns!" — ar putea exclama orice „fost" mai slab de ţâţână sau orice persoană care nu a citit - să zicem - „Gazeta de Vest". Cine însă a citit aceste reviste sau - concedăm - şi cărţile editate de acele edituri, ar avea destule motive să zâmbească. Căci a pune pe acelaşi plan - acordându-le şi capitole identice ca întindere - activitatea de la „Gazeta dc Vest" şi realităţile sumbre, de-a dreptul alarmante, descrise în raport şi enumerate mai sus, iată un lucru la care nu te-ai aştepta de la SRI! Sau, poate, mai ştii? Or fi şi aici ceva ”calcule" ascunse. 

Pe de-o parte, este agitat un aşa-zis „pericol tradiţional" (şi „credibil" încă pentru mulți neavizaţi). 

Pe de alta, se scot în faţă tocmai grupuri aflate, practic, sub controlul informativ al S.R.1.-ului (şi, probabil, al multor altora), grupuri care n-au nici o şansă de a construi ceva viabil, în conformitate cu realităţile ţării, cu nevoile ei, tocmai pentru că sunt axate exclusiv pe trecut. 

Nu facem aici socotelile altora şi nici nu ne propunem să apărăm sau să învinuim pe cineva. 

Dar cele mai mari pericole care ameninţă societatea românească sunt în primul rând corupţia, ineficienţa, cosmopolitismul şi găunoşenia clasei politice! Iar aceste grave pericole nu vor putea fi înlăturate decât prin acţiuni serioase şi nu prin atitudini axate pe trecut, incapabile să ofere soluţii pentru problemele de azi ale societăţii româneşti. 

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 18 (39), 1-15 dec. 1994)

Read more...

CRONICA EVENIMENTELOR POLITICE (1-28 septembrie 1994)

CRONICA EVENIMENTELOR POLITICE (1-28 septembrie 1994)

Agrarienii și cadrele didactice din Moldova

La o consfătuire cu cadrele didactice ce s-a desfăşurat la Chişinău, ministrul învăţământului din actualul guvern, „agrarian", a cerut acestora să nu mai predea „limba română" sau „istoria românilor", ci să le adecveze (!) după glotonimul „constituţional" (!) — „limba moldovenească" şi „istoria moldovenilor". Rezultatul: proteste şi chiar huiduieli! La care ministrul a concluzionat: „atunci să faceţi fiecare cum credeţi!"...

Academicienii de la Chişinău faţă în faţă cu domnul Snegur

Cum Academia Republicii Moldova a respins aberaţia din actuala constituţie a republicii Moldova - respectiv, cea a „două limbi separate", româna şi moldoveneasca (!) — preşedintele Snegur i-a dojenit pe academicieni şi le-a cerut, în pofida evidenţei ştiinţifice, să ţină cont că cele din textul Constituţiei au fost votate „cu majoritate de voturi"! Ca să vezi! În rest, Snegur e acelaşi; numai că a mai luat vreo douăzeci de kilograme!

Snegur şi Consiliul Europei

Cu câteva zile înainte de vizita la Chişinău a domnului Daniel Tarschys, secretarul general al Consiliului Europei, procurorul general al R. Moldova a cerut suspendarea Frontului Popular şi a altor partide de orientare românească, pentru şase luni! Ceea ce ar însemna eliminarea actualei opoziţii din Parlament şi împiedicarea ei de a candida la alegerile locale din această iarnă! Având în vedere că vizita domnului Tarschys este legată direct de primirea R. Moldova în Consiliul Europei, lucrurile se întâmplă ca şi cum pe domnul Snegur nu l-ar interesa ca R. Moldova să şi reuşească această performanţă! Sau, ca şi cum domnul Snegur ştie precis că pe domnul Daniel Tarschys nu-1 interesează atari „mici detalii" de politică internă! Ehei, păi să fi interzis cineva în România, mai an, chiar şi un partid ca cel al contelui Zambra Iosifescu şi să fi văzut agitaţie la Consiliul Europei! Poate că exagerăm, veţi zice! Judecaţi şi dumneavoastră! Întrebat de Radio România-Actualităţi dacă cu gazdele sale din Chişinău s-a discutat problema grupului Ilaşcu, domnul Daniel Tarschys a răspuns laconic: ”No!” Deci, un deputat condamnat la moarte şi deţinut de autorităţi ilegale pe sol naţional nu interesează! Pe noi, mai că ne-ar amuza un domn Snegur cu „drepturi depline" la Strassbourg, dacă nu am fi convinși că Ilaşcu şi ai săi se vor afla pe mai departe tot în puşcărie! Încât, ne mai întrebăm odată: ce sunt şi ale cui sunt Drepturile Omului?...

CAER redivivus?

La recentul Congres Internaţional al Industriaşilor, ţinut la Bucureşti, Arkadi Volski, preşedintele industriaşilor ruşi a propus înfiinţarea unui neo-CAER! Scopul: ”redresarea economiilor noastre". Argumentul: „cam 50% din reculul nostru economic vine din dispariţia CAER". Statistic, aşa este! Dar! Să ne întrebăm cui se datorează înapoierea noastră de azi, dacă nu tocmai celor patru decenii de auto-izolare în CAER? O recunoaşte si domnul Volski: „CAER a creat o autonomie obiectivă a fostului lagăr (faţă de economia mondială n.n.), dar şi o auto-izolare neobiectivă! Or, tocmai această autoizolare ne-a rupt de progresul tehnic, ştiinţific, economic şi managerial realizat de alţii pe plan mondial. Aşa se explică înapoierea zonei de la Elba la Amur şi nu prin „moştenirea burghezo-moşierească". Că este aşa, iată un contra-exemplu: state ultra-înapoiate, care pe la 1950 nu aveau nici universităţi - Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayezia etc. - sunt azi unde sunt, în ciuda „moştenirii coloniale"! De ce ? De ce ele, da - au reuşit şi noi, nu?! Tocmai pentru că ele nu s-au auto-izolat, reuşind să-şi valorifice munca naţională prin exporturi masive, în condiţille menţinerii specificului naţional-cultural şi al protejării inteligente a propriei economii!... Cum ar urma să arate acest neo-CAER, care l-a fascinat într-atât pe domnul George Păunescu, omologul român al domnului Volski? Adică, cu ce monedă va lucra? Evident, nu cu dolari; nu cu monede convertibile! Şi nici cu „ruble transferabile”! Domnul Volski propune un sistem de cliring! Adică un soi de „marfă contra marfă”, calculat în preţuri teoretice, stabilite din birouri! Vom schimba din nou pantofi urâţi, pe maşini proaste, pentru a ajunge unde? La „redresarea" economică, ni se spune. Desigur, o redresare statistică, bazată pe aceleaşi produse şi tehnologii, care ne-au dus unde ne-au dus! S-ar reduce o vreme şomajul, dar marile probleme ale industriei noastre - tehnologii depăşite, decapitalizarea masivă - vor rămâne, ameninţând viitorul! Industria românească, numai pentru a reatinge nivelul relativ din 1975-`80 (prin raport cu nivelul de atunci al Occidentului) are nevoie de investiţii de 3 miliarde de dolari anual, încă zece ani! De unde aceşti dolari? Dintr-un neo-CAER, bazat pe „cliring"?!... Să ne uităm la Moldova, care de vreo 50 de ani face „cliring" cu Rusia! Rezultatul: înapoiere, mizerie şi dependenţă. Asta să dorim şi noi?!... Sigur, avem nevoie de cu totul alte relaţii cu Rusia. Altele decât cele de azi. Dar şi altele decât cele avute cu ei de la Petru cel Mare încoace! Câtă vreme Rusia va avea mentalităţi şi politică imperială România va reacţiona — indiferent cine şi cum ar conduce-o! - cu anti-rusism şi gândul la protecţii străine, anti-ruseşti. Or, aşa nu se poate construi nimic nou şi viabil; ne-o arată trei secole de relații ruso-române! La Moscova însă, Soljeniţîn a intuit esenţa: el propovăduieşte ruşilor (printre altele) renunţarea de către Kremlin la Moldova. Noi credem că numai aşa se va putea pune capăt în România unui anti-rusism justificat istoric până azi; numai aşa s-ar putea pune capăt lungului şir de protecţii străine, căutate de noi benevol din cauza spaimei de ruşi. La Bucureşti nu se trezeşte încă nimeni?...

Curtea Supremă de Justiţie Mareşalul Antonescu

Curtea Supremă de Justiţie a decis oprirea ridicării monumentului închinat Mareşalului Antonescu la Târgu Mureş. Până ce vor primi însă „hârtiile oficiale", veteranii de război (altfel decişi să respecte legea!) continuă lucrarea. Oricum, ei vor păstra statuia pentru „vremuri mai bune"! Deie Domnul să le apucăm şi noi!...

Tratatul Româno-Maghiar „într-o nouă prezentare”

Principiul acestui tratat, pe scurt, ar fi: „inviolabilitatea frontierelor, recunoaşterea lor şi renuntarea la revendicări teritoriale, în schimbul drepturilor minorităţii maghiare". Nu vom detalia chestiunea drepturilor minorităţii maghiare, unde autonomia politică completă este un minim ce ni se cere. Vom rămâne la ceea ce presa din ţară a numit „o veritabilă deschidere" a politicii noului guvern maghiar, respectiv, vom rămâne la „renunţarea la pretenţii teritoriale". Aşa să fie, a renuntat Budapesta la aşa ceva?! Nici poveste! Iată ce declară, la nici două săptămâni de la vizita domnului Meleşcanu la Budapesta, omologul său maghiar, domnul Laszlo Kovacs: „semnarea Tratatelor de bază cu România şi Slovacia nu implică şi renunţarea din partea Ungariei la posibilitatea schimbării graniţelor în viitor"!!! Pe ce „bază”, aşa ceva? Tot domnul Kovacs ne lămureşte: „Convenţia Internaţională de la Viena prevede că acordurile internaţionale pot fi modificate în cazul în care condiţiile de bază se schimbă semnificativ. Documentele ar putea fi astfel înlocuite cu altele noi, negociate pe baza acordului mutual"... Deci, domnii de la Budapesta vor semna pentru lucruri pentru care, de pe acum, au găsit „portiţa" - zic ei - pentru a nu le respecta în viitor! 

Atunci, de ce ar mai semna Ungaria un atare tratat, dacă tot este decisă să nu-l respecte? Din două motive. Primul pentru a-şi proba „bunăvoinţa" şi „democratismul", în ochii puterilor occidentale. Al doilea pentru a îndeplini condiţiile Pactului de Stabilitate Balladur, fără de care nimeni nu poate intra ca membru în Uniunea Europeană. Care sunt aceste condiţii şi ce cere pactul Balladur? Să nu ai probleme de frontieră cu niciunul din vecini! Deci, semnând atari tratate cu România şi Slovacia, Ungaria ar îndeplini formal cerinţele respective şi ar accede în Uniunea Europeană. Dar noi, semnând aşa ceva, am putea intra? Noi - nici poveste! Iar aceasta, din două motive. Primul - noi încă nu îndeplinim cerinţele sub raportul „performanţei interne". Al doilea - nouă ni se poate oricând reproşa că „avem pretenţii" asupra Basarabiei şi Bucovinei, lucru care ne-ar împiedica să îndeplinim condiţiile Pactului Balladur. Rezultă două lucruri: primul - noi nu avem nici un interes să semnăm un Tratat cu Ungaria, când aceasta este în mod public decisă să redeschidă, cândva în viitor, chestiunea frontierelor sale cu vecinii. Şi al doilea — adepţii necondiţionaţi ai ”integrării" noastre europene ştiu bine, dar se fac că plouă, că aceasta ar însemna renunţarea explicită la unirea noastră la Prut. Măcar să nu se mai agite demagogic pe acest subiect!...

Scandalul Alfred Moses

La 21 septembrie şapte parlamentari români au adresat o scrisoare Congresului SUA prin care cer recuzarea domnului Alfred Moses, numit recent ambasador în România. Unui atare gest, altfel firesc în orice democraţie, la noi i-a urmat un veritabil scandal! E adevărat, Guvernul ar avea motive. El se simte - şi este - pentru a doua oară lovit, în numai două săptămâni, de PUNR, unul din cei doi membri ai actualei coaliţii. Ce calităţi sau ce defecte va fi având domnul Alfred Moses, contează mai puţin aici. Că sub Ceauşescu dânsul s-a ocupat de scoaterea evreilor din România, ni se pare normal şi absolut onorabil. Că, pentru a reuşi în această misiune auto-asumată, va fi minţit sau va fi ascuns unele lucruri neconvenabile regimului „de tristă amintire", nici asta nu ne miră. Dimpotrivă! Ca să reuşeşti, dacă ții cu tot dinadinsul, compromisurile de tot soiul devin, cel mai adesea, cu totul necesare. Pe urmă, ca români, mai degrabă am avea enorm de învăţat de la viitorul ambasador al SUA. Printre altele, să învăţăm de la dânsul cum se ajută alţii între ei! Nu-1 cunoaştem, nu ştim ce şi-a propus ca ambasador la Bucureşti, dar judecând după cele ce i se pun azi în sarcină nu ne-ar mira ca, după ce i-a ajutat sub Ceauşescu să părăsească România, sub Iliescu, domnia sa să îşi ajute conaţionalii să revină. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, ceea ce este cu adevărat semnificativ şi grav este că actuala coaliţie guvernamentală nu funcţionează, şi pace! De ce, cine e de vină şi ce e de făcut — aceasta-i chestiunea, politic vorbind. Restul e „scandal". Noi nu credem că se va schimba ceva în raporturile româno-americane actuale: ei cu banii, noi cu căciula în mână.

P. S. Aflăm din ziarul „Libertatea" din 27 septembrie: Senatul American a amânat audierea lui Alfred Moses!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 14 (35), 1-15 oct.1994)

Read more...

”Alegerile anticipate” și ce e dincolo de ele

După ultima remaniere guvernamentală, în viaţa politică românească se vorbeşte tot mai insistent despre alegeri anticipate. Cu precădere acest lucru se face de către liderii PDSR. Mai întâi să vedem cam ce ar presupune alegerile anticipate. Prevăzute de constituţie în art. 89, Dizolvarea Parlamentului, ele sunt mai degrabă un instrument de excepţie, menit a scoate ţara dintr-o gravă criză de guvern parlamentară, când numai electoratul poate arbitra o lume politică încurcată în propriile ambiţii şi erori. Cităm integral din Constituţie: 

"După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate dizolva Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură." 

În practică, acest mecanism ar presupune căderea actualului Guvern, prin demisie, prin moţiune de cenzură sau prin angajarea răspunderii în parlament urmată de un vot minoritar pentru guvern. Apoi sunt necesare minimal cele 60 de zile pentru dizolvarea Parlamentului, după care alegerile parlamentare anticipate devin efective, cu termen de cel mult 90 de zile şi cel puţin 60 de zile pentru organizare şi campanie electorală. Se vede uşor că tot acest mecanism constituţional, despre care azi se vorbeşte cu atâta uşurinţă, presupune minimal 5-6 luni, care în practică se pot lungi la 7-8 luni până ce ţara va avea un nou Parlament şi un nou Guvern. Ar fi, cum o spun reformatorii convinşi, o "îngheţare a reformei" într-o situaţie de marasm economic, de finanţare externă pierdută; de inflaţie, de şomaj, de frământări geo-politice în Balcani şi în fosta CSI... 

Este adevărat, liderii PDSR vorbesc despre alegerile anticipate într-o dublă partitură: "alegerile anticipate ar fi soluţia cea mai proastă" (citeşte: "nu ne obligaţi!") şi "nouă nu ne este teamă de alegerile anticipate" (citeşte: "toţi ceilalţi au motive să se teamă"). 

Este mult adevăr aici, dar este şi destulă "tragere la temă", un enorm tupeu şi bluf politic! Sigur că alegerile anticipate ar fi un timp, extrem de preţios, irosit! Sigur că ele ar presupune o cheltuială uriaşă într-o vreme când mulţi nu au ce mânca, ce îmbrăca. Dar cine este de vină, dacă nu marile partide, azi în Parlament ? Cine e de vină că majoritatea parlamentară, care sprijină (încă?) Guvernul Văcăroiu, nu are coerenţă? Cine e de vină că între statistica Guvernului Văcăroiu și realitate este o aşa de mare diferenţă? Apoi, cine e de vină că în toamna lui 1992 Convenţia, invitată de dl Ion Iliescu la o mare coaliţie cu PDSR, a refuzat oferta, pentru ca abia acum să admită că totuşi ar fi fezabilă o atare formulă de guvern?

Pentru omul de pe stradă lucrurile sunt destul de simple: treaba merge prost. Sau, cum o defineşte sondajul IRSOP, "România merge într-o direcţie greşită"! Și, mă rog, cine e de vină de această direcţie greşită, dacă nu marile forţe politice care au guvernat ţara în aceşti din urmă patru ani? Dacă ne uităm pe sondajele politice din această lună, marii vinovaţi sunt absenţi deja: faimosul FSN a devenit "modernul” şi "occidentalizatul PD”, care „nici n-a guvernat până în 1992, nici gura nu-i miroase"! FDSN-ul, care a câştigat alegerile în mod demagogic în '92, este deja cu totul "altceva”: PDSR, o "chintesenţă" a social-democraţiei! 

Și atunci, de unde mascarada cu "alegerile anticipate" de acum?

Am mai spus-o şi ştim că riscăm să șocăm să irităm, dar cel mai interesat, azi, de urnirea reformei (pentru noi, muribundă deja!) este însuşi preşedintele Iliescu! Dânsul este singurul factor de continuitate al Puterii şi, prin urmare, principalul paratrăznet prin care se scurg, încă mocnit, marile nemulţumiri de azi. Măsurabile deocamdată numai în sondaje, în care dânsul este depăşit de personalităţi, altfel şterse, mediocre, ca domnii Năstase sau Constantinescu, nemulţumirile se pot plăti mâine la urne sau mai rău. Există precedente, nu-i aşa? 

După prăbuşirea URSS, după generalizarea reformelor de tip capitalist în Europa de Est, pragmaticul şi experimentatul om politic care este dl Iliescu a înţeles că n-are de ales: ori renunţă, ori încalecă ca lumea calul reformei, al Europei, al NATO etc! După cum ştim, nu a renunţat! A câştigat ultimele alegeri, mizând abil pe demagogia de stânga, după care a ţinut faimosul discurs reformist de la reînvestitură. Nu a fost crezut, dar iată, acum dânsul este silit de realităţi, de propia sa opţiune, să continue cu miza spre Apus. A fost refuzat de opoziţie şi s-a ajuns la formula ştiută: un Guvern PDSR minoritar cu sprijin la stânga. Cu sacii în căruţă şi gânduri nu tocmai curate, Occidentul 1-a sprijinit numai parţial. Când însă este vorba de finanţarea externă, mesajul din Apus este limpede: se doreşte un guvern român, de orice culoare, dar fără stânga "naţionalisto"- ceauşistă. Fără PUNR, fără PRM! De aici şi jocul politic actual. Eliminarea explicită a sprijinului PUNR-PRM presupune un sprijin la "dreapta", unde PD este foarte dispus să revină în Guvern, dar a cărui ataşare nu rezolvă problema: ar mai lipsi vreo trei procente pentru a se re-formula o nouă majoritate în actualul Parlament! 

Singurul recurs - Convenţia! Convenţia, care însă nu este un partid ci ceva cu mult mai complicat: un conglomerat teoretic între patru ideologii (liberală, creştin-democrată, social-democrată; ecologistă), cu două coloraturi (monarhism şi republicanism) şi şapte partide, dintre care unul etnic (UDMR). Ne putem întreba: ce-i poate uni pe toţi aceştia, când în teorie, ei apar atât de "diferiţi"? În 1992 i-a unit slăbiciunea lăuntrică a fiecăruia, mai ales atunci când trebuiau să se raporteze la un electorat atât de dificil. Azi îi uneşte exact acelaşi lucru, dar îi dezbină potenţial tocmai îndelungul exerciţiu al opoziţiei, ambiţiile și apetiturile de tot soiul, încă nesatisfăcute. Pe acest binom psihologic - teama de alegeri şi "pofta" de a intra ”în pâine", mizează şi actuala manevră condusă de la Cotroceni. Sunt partide în Convenţie dispuse să treacă Rubiconul spre Guvern; PAC-ul, de exemplu. Le opreşte însă teama că, odată intraţi individual şi pe proprie mână într-un Guvern cu PDSR, singurul lor instrument electoral - Convenţia - s-ar duce de râpă de a doua zi. Căci cine dintre cei şase membri ”ne-etnici" ai Convenţiei îşi cunoaşte propriul său electorat?... Pe măsură ce criza se prelungeşte, potenţialii aliați ai PDSR din cadrul Convenţiei ar putea să-şi facă rolul ce li se inculcă de la Cotroceni! Pragmatismul argumentării şi prestigiul liderilor PAC ar putea determina - în anumite condiţii - ca PNŢ-CD să accepte un aranjament PDSR-CDR-PD. În fond, semnalele politice ale Apusului spre asta şi îndeamnă. De unde şi şansele destul de mari să se asiste la un atare deznodământ, curând. 

Agitând lozinca alegerilor anticipate, PDSR este nesincer. Au fost atâtea alegeri locale parţiale. A câştigat vreundeva PDSR? Și atunci? Atunci, cum spuneam este o simplă manevră, prin care PDSR speră să împuşte mai mulţi iepuri. Apare ca singurul partid "înhămat serios la treabă". El asigură guvernul, el se zbate în Parlament, în timp ce - inclusiv printre - "fac mofturi, sabotează, complotează". Apoi, cum remanierea a trântit uşa celor de la stânga, iar PDSR a început negocierile "exploratorii" cu PD şi CDR, el şi-a demonstrat "deschiderea” şi buna-credinţă. Deci, dacă treaba nu se face, de vină sunt "ceilalţi"! Această tactică ar putea să dea roade curând. Căci toate clivajele "de doctrină" sau "de partid" vor plăti în faţa motivaţiilor politicianiste: posturi, cariere, aranjamente. 

Prin intermediari, deci, se duce lupta între cei doi lideri autentici ai vieţii politice româneşti de azi: domnii Iliescu și Coposu. Ambii ştiu precis ce riscă. În sânul Puterii alianţa la "dreapta" cu CDR şi PD creează animozităţi. Iliescu o doreşte pentru a uşura relații mai bune cu Apusul; mulţi se tem că-şi vor pierde posturile în favoarea noilor veniţi; ba chiar şi libertatea. De unde şi riscul ca PDSR să se scindeze la prima cotitură. Pentru domnul Coposu, includerea Convenţiei în guvernarea cu PDSR prezintă un risc enorm. Ineficienţa, sabotajul reciproc şi dosarul economico-social extrem de dificil ar putea să înmormânteze rapid un atare guvern hibrid. Ceea ce ar însemna moartea Convenţiei şi chiar a PNŢ-CD. 

Între timp, stânga se şi retranşează într-o "opoziţie" de un tip nou şi al cărei lider de necontestat este PSM de pe acum. Cu alegeri anticipate sau nu, rând pe rând partidele reformatoare au fost sau sunt pe cale să fie compromise, curăţindu-se drumul noii stângi ce a ştiut să migreze din partid în partid (PCR - FSN - FDSN - PDSR...) uzând ideile şi şansele teoretice ale unei opoziţii ce oscilează între diletantism şi arivism. Încă un cuvânt: ultimele sondaje indică o nemulţumire maximă - 92% - faţă de corupţie şi o speranţă maximă faţă de privatizare - 67%. Altfel spus, nevoia de autoritate şi lege şi, pe această bază, o descentralizare economică prin soluţionarea crizei proprietăţii! Dar cine să ofere asta, dacă nu o dreaptă solidă, curajoasă, încadrată pe măsură?...

(articol scris de Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 7 (28), 1-15 apr. 1994)

Read more...

Spre o criză a partidelor politice

Spre o criză a partidelor politice

Noi nu suntem printre cea care cred că după 1989 ,,nu s-a schimbat nimic în România”. Dimpotrivă, noi credem s-au schimbat enorm de multe. Problema este că schimbările produse sunt departe de speranţele societăţii româneşti, de unde şi starea mai mult decât precară a Țării. Dacă pe terenul politic schimbările au fost rapide şi evidente (în ciuda "restauraţiei" de care se tem unii), pe teren economic lucrurile sunt nepermis de întârziate. După furia demolatoare a „aripii Roman", nici urmaşii săi la guvernare nu au fost capabili de lucruri constructive. De unde, marasmul economic și social actual; de unde nemulţumirile crescânde. Cum problemele economice actuale nu pot fi rezolvate decât printr-o operă legislativă şi organizatorică susţinută şi bine orientată - deci prin politic - ne-am putea întreba: dacă reforma politică a mers atât de bine (avem Constituţie, pluralism, alegeri libere, instituţii democratice, separarea puterilor şi presă liberă) de ce politicul nu a reuşit să urnească economicul, sau măcar să creeze speranţa că lucrurile se vor urni cât de curand? 

Sigur, dacă am rămâne într-un plan, să-i zicem „filosofic", lucrurile s-ar explica destui de bine. Istoriceşte sistemul pluralist şi democratic (care în multe privinţe este un succes eclatant în vest) a fost precedat, s-a constituit şi a evoluat de, şi pe, terenul proprietăţii private și al relaţiilor de piață! De unde constatarea curentă ca tranziţia la democraţie în fostele dictaturi de dreapta - din Germania, Italia, Portugalia şi Spania - a fost mai rapidă și mai uşoată decât se anunţă amara tranziție de după dictaturile de stânga. Cum în statele nazi-fasciste se confiscaseră numai libertăţile politice, iar proprietatea privată, instituţiile, competenţele tehnice și mentalităţile subsecvente fuseseră prezervate, se înţelege mai bine de unde provine dificultatea enormă cu care ne confruntăm cu toţii în prezent. În Spania, a cărei tranziţie ne e cea mai aproape în timp, a fost suficientă o reformă politică făcută cu succes, pentru ca lucrurile să se pună rapid pe roate. Căci economic vorbind, nu era nimic de reformat, iar Franco, murind, lăsase o Spanie prosperă, situată ferm pe propriile-i linii de evoluţie istorică. Cât va fi contribuit la actuala prosperitate spaniolă trecerea la sistemul democratic şi cât prezervarea de către Franco a proprietăţii private şi celor conexe ei, e o discuţie fără obiect pragmatic pentru cei ce ies acum din tunelul dictaturilor de stânga...

Revenind la oile noastre, situaţia actuală pare să confirme butada celebră a lui Michnick: ”dintr-un acvariu cu pești (dictaturile de dreapta, zicem noi) poţi face o supă; dintr-o supă de peşte (dictaturile de stînga) nu poţi face un acvariu cu peşti vii". Și totuşi, lucrurile, deşi cu mult mai dificile în Est, ar putea fi urnite. 

Punctul de plecare rămâne, desigur, în politic. Adică acolo unde, nu-i aşa, s-a realizat atât de mult! Şi totuşi guvernările de după 1989 s-au dovedit ineficiente (delicat vorbind!) în chestiunile economice De ce? Am putea găsi - unii au şi făcut-o - explicaţii „subiective" (eufemistic vorbind) pentru furia demolatoare a dlui Roman, care realmente a pus o ţară pe butuci; am putea găsi scuze dlui Stolojan, care venise cu un mandat limitat. Cum am putea însă explica că lucrurile nu se urnesc, iată, după mai bine de un an de guvernare Văcăroiu și alți patru ani trecuţi de la Revoluţie încoace? Credem că una din posibilele explicaţii rezidă şi în felul pompieristic, inconsistent, în care s-au constituit actualele partide. Orice guvernare presupune o anumită voinţă politică ferm și transparent urmărită; o reală capacitate legislativă a Parlamentului şi în primul rând a majorităţii guvernamentale constituite; o capacitate organizatorică a punerii în operă (mai ales în domeniul economic) al celor legiferate. Cum au stat şi cum stau, la toate aceste capitole vitale, marile partide româneşti de azi? 

Prost, desigur! Partidele care au guvernat deja, au şi plătit-o. Aripa FSN a alui Roman a plătit-o, electoral vorbind, în '92, trecând de la 67% la numai 10% (ceea ce e aproape un premiu, având în vedere ”competenţa" dovedită). PNL, aliat în guvernarea Stolojan cu FSN, este unde este. Care va fi soarta actualului PDSR, e mai puţin important. Dar ceea ce contează, credem, este că nici PDSR şi guvernul său „monocolor" nu stau mai bine decât, bunăoară, guvernul Roman în vara lui ‘91. O diferenţă există totuşi: PDSR este conştient de pericolele în faţa cărora se află. De unde şi febra „politică" actuală. Apt să priceapă eşecul spre care se îndreaptă, PDSR se agită „din vreme". Dar, zicem noi, fără să priceapă prea bine cauza profundă a eşecului său inevitabil. 

Aflată, în impas, actuala „reformă" se află totodată la un punct de turnură. Incapabili să priceapă că eşecul de azi provine dintr-o voinţă politică confuzionată, dintr-o incapacitate legislativă şi organizatorică, dovedite public, PDSR este conştient însă de a patra condiţionare a politicii sale economice: cea a finanţării externe. După guvernarea Roman, România a devenit dependentă - probabil pentru întreg deceniul anilor ‘90 - de finanţarea externă. Balanţa comercială este de patru ani puternic negativă, serviciul datoriei externe depăşeşte deja exportul lunar, iar singurii creditori disponibili lucrează efectiv în trena FMI. Fără un acord cu FMI, România rămâne fără finanţare externă şi în 1994, cum, a rămas şi în ‘93. Iar fără finanţare externă, jugularea inflației şi crearea pieţei valutare nu au nici o şansă. Consecinţa perpetuării acestei situaţii ar fi eşecul economic, accentuarea nemulţumirilor, iar în plan politic - sfârşitul ideii de reformă. Contrar multora, noi credem că nu acesta este scopul „ascuns" al dlui Iliescu, poate și elementul cel mai interesat la nivelul actualei puteri de un succes al reformei, chiar şi parțial.

Toate acestea subliniază importanţa crucială pentru actuala Putere a Memorandumului semnat în decembrie cu FMI. Cele 660 milioane de dolari promişi de FMI (care în plus ar deschide porţile finanţării pentru România şi la Banca Mondială, BERD etc, pentru încă 1,5 miliarde de dolari) sunt indispensabili reformei și deci supravieţuirii actualei Puteri. Dacă în anii trecuţi acordurile cu FMI nu trebuiau explicit aprobate de Parlament, de data aceasta trecerea Memorandumului prin Parlament este obligatorie pentru ca el să devină efectiv, iar banii să vină. De unde şi drama actualului guvern: cine va vota pentru şi cine va vota contra? Cum două din partidele aliate cu PDSR - PSM şi „România Mare" - au serioase rezerve, supunerea în Parlament a Memorandumului ar putea să ducă la situaţia paradoxală ca aprobarea să vină pe voturile CDR şi PD(FSN)!... Iar acest fapt ar obliga politic şi moral la constituirea unei noi majorităţi de genul PDSR plus CDR şi, eventual, şi asocierea PD(FSN) la guvernare. Ar fi chiar o dramă o atare formulă? În principiu, nu. Revenind însă la ceea ce reprezintă la noi marile partide - desigur că ar fi! O asociere a CDR la guvernare, alături de PDSR, ar însemna un guvern alcătuit pe baza a şapte partide: PDSR, PNŢ-CD, PAC, PNL-CD, PL′93, PSDR, PER; desigur, în ipoteza că nu va participa şi UDMR. Tehnic vorbind, o atare formulă nu funcţionează nicăieri în lume mai mult de şase-şapte luni. De exemplu, în Japonia - o ţară cu toţi sacii în căruţă  -actualul guvern alcătuit din şapte partide este în pragul prăbuşirii la nici şase luni de la preluarea puterii. Apoi, un partid clientelar, cum se conturează PDSR, ar trebui să cedeze jumătate din posturile guvernamentale şi tot atâtea prefecturi, ceea ce ar putea duce rapid la îngustarea bazei sale parlamentare, pentru a nu mai vorbi de cea electorală. Şi pentru ce, vorba dlui Năstase? 

Conştient de aceste aspecte, dl Iliescu a respins oferta CDR. Numai că variantele care-i rămân nu stau nici ele în picioare. Simpla asociere a PUNR ar „rezolva" un singur lucru: ar potoli PUNR-ul şi atât! Chestiunea votului din Parlament pentru Memorandum, însă, ar rămâne la fel de acută. Atunci? Se va opta mai degrabă pentru o asociere globală a celor trei aliaţi la guvernare: PUNR, PSM, PRM. Chiar dacă plăcinta guvernamentală se va împărţi la patru, ea se va împărţi ”în familie” măcar. Ceea ce ar asigura mai bine, probabil, ,,unitatea" actualei alianţe. Vom asista pe această cale la un Vadim Tudor pledând pentru Memorandum în Parlament şi împotriva Memorandumului (pe parcursul aplicării sale) în revistele D-sale. Cât despre asocierea CDR sau PD(FSN) la guvernare (puţin probabilă acum) ea nu ni se pare viabilă, cum am arătat, nici mai târziu. Cel puţin, însă, această formulă ar avea un efect benefic: ar dezumfla mai din vreme ultimul mit „intact", pentru mulţi, din România post-decembristă: cel al opoziţiei. Ceea ce nu ar fi deloc puţin... 

Încât, noi nu aşteptăm nimic bun de la actualele tribulaţii politicianiste. Oricare va fi soluţia, cel mult, am depăşi perioada mineriadelor, pentru a trece (explicit şi public), la cea a ciolaniadei. Şi nu credem, pentru că tarele care minează actualele partide vor persista. Confuzia politică, clientelismul, cramponarea de putere, corupţia, incapacitatea organizatorică cer alte soluţii, alte abordări. În ciuda unei reforme politice şi instituţionale încheiate, lipsesc prea adesea oamenii capabili, de caracter şi armonios îmbinaţi în echipe apte să conducă, să răspundă, să insufle autoritate unor instituţii bune principial, care altfel se usucă. În loc de aşa ceva, asistăm la erodarea legii, la perpetuarea crizei, la acumularea nemulţumirilor. Ceea ce nu promite lucruri bune pe termen mai lung. Ba, judecând după grevele şi agitaţiile sindicale ce se anunţă, nici pe termen mai scurt nu putem spera la lucruri bune. Acaparaţi şi măcinaţi de criza economică, uităm rădăcinile crizei actuale. Iar una din ele este criza actualelor partide politice din România...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 3 (24), 1-15 febr. 1994)

Read more...

Despre Constituție

Este prematur oare ca, la numai doi ani de la adoptarea Constituţiei (în 1992), să încercăm o apreciere a ei prin prisma celor petrecute de atunci? În condițtii normale, poate. Condiţiile sunt fără precedent. Stabilitatea (cel puţin sub raport economic) lipseşte, de unde conflicte de sus şi până jos. Încât, permanenta confruntare dintre bazele constituţionale şi viaţă ne îndreptăţeşte, credem, demersul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât începând din noiembrie 1992 — data întronării guvernului Văcăroiu — România îşi începe primul ei ciclu constituţional complet: putere locală alesă în  febr./martie 1992, Parlament ales în septembrie 1992, preşedinte ales în sept./oct. 1992 şi un guvern legitimat de alegeri necontestate de nimeni. 

Actuala Constituţie este un amalgam între elementele de tradiţie românească („stat naţional, unitar, independent, indivizibil"), cu anume (nefericită) continuitate („România este republică") şi cu valori supreme menite să ne (re)-alinieze Europei („statul de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, libera dezvoltare a personalităţii umane, pluralismul, proprietatea privată"). A rezultat o îmbinare care - pe deasupra opiniilor, dorinţelor, criticilor şi obiecţiilor ce încă nu s-au domolit - va fi, în ultima analiză, arbitrată de viaţă.

Adoptată cu destulă grabă, Constituţia s-a dorit a fi un pivot în jurul căruia să se construiască stabilitatea de care ţara are atâta nevoie. Până în toamna lui 1993 lucrurile păreau chiar aşa să şi stea. Simpla adoptare a Constituţiei şi anul de alegeri pe care ea îl implica (1992, desigur) au adus un anume calm intern, axat pe aşteptarea verdictului urnelor. Dar după numirea guvernului Văcăroiu, a venit vremea îndeplinirii celor promise în alegeri! Încât, în `93, la capătul a şase luni de miere, cam prin mai, au început nemulţumirile sindicale, grevele etc. Apoi a venit și prima moţiune de cenzură - primul recurs direct al opoziţiei la Constituţie. Moţiunea a căzut. Guvernul a rămas. Litera Constituţiei a fost respectată. În fapt însă a fost o confruntare între vechea cutumă (cramponare de putere) si iluzia jocului democratic insuficient pătruns şi inabil exhibat de actuala opoziţie. Episodul s-a repetat luna trecută, cu acelaşi rezultat, dar şi cu fundal identic! 

Cu o inflaţie de 350%, cu o scădere a nivelului de trai şi un şomaj mai mare cu 150.000 de persoane ca în 1992, minat de corupţie, orice guvern occidental sau din ţările vecine ar fi căzut. Nu şi guvernul Văcăroiu! Iar aceasta nu numai datorită inabilităţii opoziţiei, care nu a înţeles că succesul unei moţiuni de cenzură presupune formarea, în prealabil, a unei noi majorităţi parlamentare prin negocieri şi nu apeluri „la conştiinţă"! În fond, ca şi în iunie ‘93, şi în decembrie trecut ceea ce a asigurat victoria guvernului a fost vechea cutumă: cramponarea de putere. Or, această cutumă (de sorginte comunistă) nu are nimic comun cu actuala Constituţie. Dimpotrivă, pentru a exista acea atât de necesară potrivire între spiritul şi litera Constituţiei, ar trebui ca măcar acei ce îi aplică mecanismele să fie purtătorii unei alte cutume - cea a demisiei, atunci când este realmente cazul. Că este vorba de un eşec de program sau de echipă (cazul actualului guvern), că e vorba de o incompatibilitate de vederi (cazul fostului ministru al reformei, dl Negriţoiu, transferat la palatul Cotroceni), că e vorba de competiţie (nu mai dăm exemple!). Felul în care anumiţi miniştri nu şi-au dat demisia (vezi scandalul Petronim) sau în care alţii totuşi şi-au dat-o (ministrul Sălcudeanu) arată că lucrurile sunt mult mai profunde decât presupusul (şi de altfel realul) spirit de „versant de baricadă". 

O primă constatare ar fi că actuala Constituţie - democratică în sine - rămâne fără suport ”în spirit", chiar şi când forma ei e respectată. Cum demisia (ca instituţie vitală a democraţiei) nu este (şi nici nu poate fi) codificată în textul legii fundamentale, nici nu este prea greu să respecți Constituţia paragraf cu paragraf! Ne-am putea mângâia cu ideea că, odată venită la putere actuala opoziţie, lucrurile se vor schimba cu totul altfel. Poate. Dar dacă luăm în considerare acelaşi spirit de „versant de baricadă", care animă opoziţia de azi - ce altceva este Convenţia Democratică, care uneşte lucruri greu de conciliat: social-democraţie, liberalism, creştin-democraţie sau monarhişti şi republicani? - e clar că păcatele ”constituţionale" ale puterii de azi se vor perpetua şi mâine, când se va face transferul puterii. 

O a doua constatare, de ordin pragmatic de această dată, este aceea că însuşi mecanismul transferului puterii, prevăzut de actuala Constituţie, este destul de greoi. Democratic, desigur. Dar greoi. Când pleacă un guvern? După Constituţie, prin alegeri la termenul de patru ani, prin moţiune de cenzură admisă, prin vot de încredere (cerut de guvern si respins de parlament), sau prin demisie. Se vede limpede de aici că în trei cazuri din patru, schimbarea guvernului (citeşte a puterii) depinde de ea însăşi: să vrea să admită moţiunea de cenzură, să vrea să îşi angajeze răspunderea, sau să vrea să îşi dea demisia! Un unic comentariu ne vine în minte ţinând cont de cutuma operantă actuală: paşte murgule iarbă verde! Abia în al patrulea caz la patru ani odată treaba se decide (teoretic) la urne. 

S-ar putea spune că pentru o ţară care-şi caută stabilitatea nici nu e prea rău un atare mecanism greoi! Poate. Numai că România nu trăieşte vremuri normale. De pildă, chiar prin actuala Constituţie ea şi-a propus - consens naţional, am zice - o reconstrucţie din temelii nu numai a sistemului său politic, ci şi a bazelor sale economice, sociale şi juridice. Or, judecând după cele întâmplate la vecinii noştri, care parcurg cu unul sau doi paşi înaintea noastră un proces similar, pândit de insuccese şi meandre, o anumită elasticitate și capacitate de trecere rapidă de la echipă guvernamentală la alta se impune chiar şi mai des de o dată la un an. Stabilitatea guvernamentală în eşec, de dragul „stabilităţii", este contrariul ei! Să ne amintim de cramponarea de putere a dlui Roman în septembrie 1991, care ne-a adus în pragul războiului civil! Și încă o observaţie - experienţa țărilor din est, pe care şi noi suntern pe cale s-o confirmăm, pare să indice că, în lipsa unei economii viabile, eficiente şi prospere, sistemul democratic rămâne formal, ineficient, tocmai prin discontinuitatea de echipe, programe şi orientări. 

Revenind - în asemenea vremuri, evoluţiile economice sunt cel mai greu de urnit. Ele intră rapid în contratimp atât cu starea socială reală (nivel de trai, etc), cât şi cu orientarea electoratului. Cum aceasta este sursa oricărei legitimităţi, să ne întrebăm: şi cum se pune de acord această mobilitate politică a electoratului cu reprezentarea naţională? Prin alegeri anticipate. Dar din nou - extrem de greoi şi cu ”consum" de timp enorm pentru conjunctura ce o trecem. Alegerile anticipate, la noi, presupun formarea şi respingerea succesivă a două echipe guvernamentale, plus 60 de zile de campanie electorală, urmată de alte săptămâni de negocieri! Pe puţin patru-cinci luni! Iar aceasta când? Când economia este la pământ, când moneda naţională se prăbuşeşte, iar nemulţumirile cresc. Se creează astfel suficiente premise ca mulţi să nu dorească alegeri anticipate pentru că ele ar corespunde unei prelungite crize de guvern (echivalent cu o crimă naţională azi), iar alţii să exploateze abil şi demagogic o atare realitate !... Oricum, alegerile anticipate vor fi ca tămâia pentru draci... în ochii tuturor politicienilor români... 

Cu mecanisme atât de greoaie în vremuri care cer flexibilitate, mişcare rapidă şi succese (!), riscul acumulărilor unor contradicţii pe fondul adâncirii crizei este major. Şi el va creşte... 

Gândită democratic, neinspirată (ni se spune) din tot ce are mai bun Europa, actuala Constituţie are aerul, ne temem, al unei legi fundamentale potrivită pentru o ţară deja stabilă. Inspirată din Constituţia franceză - vezi regimul semi-prezidenţial - Constituţia noastră ar fi avut nevoie de lucruri care nouă ne lipsesc: o figură charismatică cum a fost De Gaulle, dar şi autoritară ca el, o clasă politică, dar şi tehnocraţi cum avea Franţa anilor ‘50 - ‘60, dar şi cutuma franceză, la noi distrusă de cei 45 de ani de comunism. Gândită pentru a asigura stabilitatea ţării, actuala Constituţie riscă mai mult să amăgească. Fiecare insucces, în plan economic în special, se va capitaliza negativ nu numai în contul actualei Puteri, dar şi în credibilitatea actualului sistem constituţional al Țării. Lucruri de care vor încerca să profite - cu şanse, zicem noi — atât monarhiştii cât şi iredentiştii de tot soiul !... 

Şi încă o observaţie. Sistemul democratic pluralist instituit prin actuala Constituţie - cum s-a putut vedea în cele de mai sus - presupune o clasă politică solidă, în care pe lângă competenţă, cinste, simţ al intereselor naţionale, cutuma să se schimbe: de la puterea de dragul puterii, la responsabilitatea deplină în exerciţiul ei. Or, ultimii doi ani (rămânând numai la ei!) arată tocmai contrariul. Politicianismul, corupţia, simţul combinaţiilor de tot soiul, căpătuiala tind să devină „mod de viaţă" la prea mulţi „oameni politici" de la noi. Instituind un sistem formal democratic după traversare de deşert ca cea a vechiului regim, ar fi fost cazul ca oamenii politici responsabili ai Ţării să se fi îngrijit mai mult de această problemă vitală - formarea unei clase politice de o cu totul altă calitate. Cu o vorbă scumpă lui Petre Ţuţea, „democraţia nu are criterii de selectare a valorilor". Aşa e, credem şi noi. Dacă, totuşi, democraţiile occidentale „se descurcă", este pentru că acolo - din nou o anume cutumă - democraţia îşi extrage faptic valorile din ceea ce se cheamă „meritocraţia". Adică din acea pleiadă de competenţe confirmate de viaţă în diversele domenii: administraţie, marile corporaţii, armată etc. Acolo, înainte de a fi ales de electorat, trebuie să fii mai întâi confirmat de viaţă „undeva" şi mai apoi ales de partide (grupări de interese). Pe această cale, rar ajung la urne, pe liste, specimene ca cele care abundă din plin la noi. Acolo, chiar dacă acest lucru nu se spune cu voce tare totdeauna, politica presupune patru lucruri în fundal: personalităţi, fiefuri locale, informaţii şi bani.

Primele două — personalităţi şi fiefuri locale — sunt prin excelenţă lucruri ce ţin de vastul şi vitalul domeniu al tradiției locale: primării, consilii locale, de district, regionale etc. Cam aşa îşi fac ucenicia cei mai mulţi oameni politici din Vest. Iar cei ce confirmă - confirmă în administraţie mai întâi - şi mai apoi la urne. Ei sunt aleşi de partide nu numai pentru capacitatea dovedită, dar şi pentru zestrea lor locală de voturi ce le aparţine lor, în primul rând. La noi e invers: dacă ai fost pe lista d-lui Iliescu sau a dlui Coposu, ajungi primar sau deputat! 

Revenind la Constituţie, alegerile locale din 1992 erau cerute de ea. Câteva sute de mii de „aleşi" (citeşte clienţi) ai partidelor şi-au disputat cele 3000 de locuri de primari şi 50000 de locuri de consilieri, la toate nivelele. Dar cam atât! Legea bugetelor nu este adoptată. Cu bugete derizorii, ce pot face aceşti oameni? Cum pot ei să-şi arate măsura cea bună, când o au, când nu au banii presupuşi de însăşi Constituţia Ţării, care vorbeşte de autonomie locală? E uşor de intuit că aici nu e vorba numai de cum merg miile de primării un an sau doi. Ci şi de cum construim - şi cu ce rezultate! - viitoarea clasă politică în următoarele două sau trei legislaturi. Rămânând la actualele calcule politicianiste meschine, care împiedică votarea legii bugetelor locale, se compromit nu atât forţele Convenţiei - ea se compromite şi altfel! - cât se compromite şansa de a avea o clasă politică promovată prin merite și consacrată de viaţă. În loc să avem sute şi sute de primari şi mii de consilieri reliefaţi pe merit în propriile localități, asistăm la dezvoltarea unor reţele mafiote a căror apăsare Ţara o simte deja. În lipsa unor bugete locale suficiente şi alcătuite pe baza unei legi ce decurge din însăşi Constituţie, oamenii cinstiţi şi capabili se vor retrage sau se vor compromite. În timp ce o întreagă clientelă politică, beneficiind de relaţii la „centru”! - ne va apărea ca merituoasă şi cinstită! 

Rezumând, conştienţi că nu avem cum epuiza acest subiect, actuala Constituţie pare din ce în ce mai mult o haină fie prea strâmtă, fie prea largă, oricât de arătoasă şi ”europeană" ar putea să fie ea. În tot cazul, dacă degringolada economică actuală va continua, unii ocolindu-i constrângerile, iar alţii exploatându-i slăbiciunile, ar putea s-o facă cel puţin formală, dacă nu caducă. Cu tot ce ar putea decurge de aici. Unica ei moştenire - fără ca ea să fi avut vreo vină - ar fi cu siguranţă o clasă politică politicianistă, coruptă, desţărată... 

Evident, cele de mai sus nu s-au dorit o abordare din unghiul constituţional. Ţara nu a dus şi nu duce lipsă nici de atari studii şi nici de experţi. Am încercat, în limitele unui articol de presă, o abordare pragmatică, cu ochii şi gândul la cele ce trăim sau am putea curând. Desigur, dacă nu ne vom trezi la timp şi cât mai mulţi.

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 2 (23), 16-31 ian. 1994)

Read more...

Politică, credite, credibilitate

În ciuda iernii extrem de timpurii (care nu face decât să sublinieze, o dată mai mult, precaritatea situaţiei generale) sau a preocupărilor la cel mai înalt „nivel" legate de eterna dilemă „vine Regele, nu vine?", viaţa politică internă rămâne dominată de situaţia economică, iar în acest context, de implicaţiile actualelor negocieri cu FMI. Prelungite la maximum de guvern care, ni se spune, a înţeles de astă dată „să negocieze cu adevărat", tratativele cu FMI sunt, în ultimă analiză, un indicator extrem de sugestiv pentru starea actuală reală a ţării. După inconştienta epuizare a rezervelor valutare făcută în ‘90 de guvernul Roman, economia românească — fie că ne place, fie că nu ne place — depinde practic de finanţarea externă. Și implicit de punctul de vedere al experţilor din FMI, care, în fond, nu fac decât să ceară — nu-i aşa? — consecvenţă unor guverne declarate programatic de patru ani încoace pro-reformă! Atunci, ce atâtea negocieri? 

Punctajul cu FMI era destul de clar şi plasat în însăşi logica reformei proclamate de mai toată lumea politică din România! După patru ani de bâlbâială reformist-gradualistă, realităţile economice se dovedesc imune la consideraţiile ”doctrinare" sau „politice" ale corifeilor de azi ai reformei. Cele două rele bântuie în continuare - inflaţia şi deficitul balanţei comerciale şi de plăți! Iar corolarul lor inevitabil — scăderea puterii de cumpărare, şomajul şi sărăcirea populaţiei — continuă. De unde şi efectele în politic: erodarea actualului guvern PDSR, erodarea — paradoxală până la un punct — a actualei opoziţii şi trecerea treptată în primul plan al actualității politice a marilor centrale sindicale... 

Încât, după un an de speranţe legate de ”creşterea" producţiei, actualul guvern se vede silit să accepte integral „punctajul" FMI. E bine? E rău?... În primul rând, e inevitabil! Chestiunea bine/rău era de actualitate acum vreo trei ani, când se cheltuiau aiurea cele 1,7 miliarde de dolari lăsaţi de Ceauşescu şi când alte sute de milioane de dolari din creanţele statului român luau aceleaşi căi nesăbuite! 

În fond, ce cere punctajul FMI? Două lucruri: punerea sub control a inflaţiei şi echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi a ţării. Sunt aceste lucruri necesare, pozitive? Evident că da! Căile şi mijloacele avute în vedere sunt și ele în logica actualei reforme: reducerea deficitului bugetar la sub 4%, eliminarea creditelor neperformante (inflaţioniste), eliminarea blocajului financiar, accelerarea privatizării şi restructurării şi economisirea pe această cale a unor resurse, altfel cheltuite inutil. Aceasta, în primul rând. În al doilea rând, este prevăzut un credit FMI de 400 de milioane de dolari destinat refacerii rezervei valutare a ţării şi, în paralel, girul FMI astfel obţinut va debloca alte credite de până la 1 - 1,5 miliarde de dolari de la Banca Mondială, Grupul celor 24, BERD etc. Pe asemenea baze este prevăzută şi liberalizarea cursului leu/dolar până în aprilie ‘94.

Ce se scontează a se obţine?

În primul rând, punerea sub control a inflației. De la 300-350% cât se prelimină pentru `93, în a doua parte a lui ‘94 se va ajunge la circa 70%. Este acest obiectiv chiar atât de important? Categoric! Sub raport economic, inflaţia e un cancer. Atât pentru firme, cât şi pentru cetăţean. Politic vorbind, ea reprezintă continuarea într-o altă formă a egalitarismului din vechiul regim: şi anume, prin repartizarea egalitaristă a pierderilor asupra tuturor. Pierderile unora le preiau de-a valma ceilalţi, prin devalorizarea monedei naţionale. Profiturile altora se erodează şi, pe aceeaşi cale a monedei naţionale, se re-repartizează subtil spre cei cu pierderi. inck, insuiele de economie sănătoasă sunt impiedicate să crească, pentru a putea menţine „în viaţă" alte insule bolnave! 

Mai mult, pe această cale, concurenţa - care ar trebui să fie scopul principal al reformei — este impiedicată să apară. Cei cu cicluri lungi de producţie, construcţiile de maşini, să zicem, dacă nu exportă şi rămân să lucreze „pe lei", sunt clar defavorizaţi de inflaţie, în timp ce cei cu cicluri foarte scurte — comerţul! — sunt cel mai puţin afectaţi. Pe această cale, o rată înaltă a inflației înseamnă decapitalizarea întreprinderilor, diminuarea dramatică a profitului real şi scăderea catastrofală a investiţiilor cu termen lung sau mediu de punere în lucru. Asupra populaţiei efectul este la fel de dramatic. Economiile de-o viaţă s-au irosit în câteva luni, iar reflexul sănătos al românului de a „pune bani la CEC” e pe cale de a dispărea. De la un sold de 103 miliarde de lei în 1989, azi la CEC soldul depunerilor este de 430 miliarde. Ceea ce, ţinând cont de o devalorizare de facto de 50 de ori (!) a leului, nu mai echivalează decât cu circa 8-9 miliarde! Adică o pulverizare de minimum 12 ori a economiilor populaţiei. Practic însă, de-a lungul acestor patru ani sumele pierdute de depunători au fost inevitabil mai mari, în ciuda unor dobânzi ce sunt în jur de 50%... 

Dacă politica propusă de FMI urmăreşte un scop necesar şi pozitiv, ea va avea un preţ social: creşterea şomajului! Căci restructurarea întreprinderilor, falimentarea unora, impune trecerea în șomaj a sute de mii de persoane. Oricâte dispute pot fi în jurul dilemei inflaţie/şomaj, fără stăpânirea inflației nu se va putea obţine nici recapitalizarea întreprinderilor profitabile, nici reluarea depunerilor de către populaţie a banilor la CEC (sau în bănci) şi nici reface capitalul românesc, fără de care nu se pot face investiţii şi nici crea noi locuri de muncă! Al doilea preţ cerut de atingerea acestui obiectiv va fi continuarea îndatorării. Căci creditele prevăzute vor trebui rambursate de munca viitoare a poporului român. Fără datorii externe în 1989/90, azi sunt deja angajate credite de peste 3 miliarde de dolari, iar serviciul datoriei externe pe '93 este - după unele surse - de 94 milioane de dolari, iar în ‘94 ar urma să fie de peste 300 milioane de dolari...

Al doilea obiectiv, echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi, este cuplat în mod direct cu liberalizarea cursului leu/dolar şi ar urma să creeze în România o piaţă valutară reală. O piaţă pe care orice agent economic, român sau activând în România, va putea să obţină pe lei la un curs de piaţă valuta necesară propriilor activităţi. Actualul curs este evident forțat. La 1074 de lei per dolar, de exemplu, cererile totale de dolari depăşesc 70 de milioane de dotari/zi! Din care, evident, o și obţin numai unii, de unde o medie a vânzărilor zilnice de numai circa 3-4 milioane de dolari. Cine sunt ei? Şi pe ce criterii o obţin unii şi nu alții - asta este greu de spus. Este însă clar că fericiţii cumpărători la un atare curs de chilipir nu sunt stabiliţi de piață, ci de dispoziţii gândite - să zicem - în birou! După cum, ne-am putea gândi şi altfel - într-o ţară care exportă numai 15-20 milioane de dolari, cum se vor putea satisface cereri de 60-70 de milioane de dolari?! Răspunsul este că, în condiţiile unui CURS subevaluat, amatorii îşi supradimensionează cererile. După cum, într-o țară în care inflaţia a devenit ”tradiție” neîncrederea în moneda naţională este maximă, de unde şi goana speculativă (şi nu numai) după dolari şi alte valute. Prin urmare, pe lângă inerentele şi complicatele probleme tehnice, chestiunea comportă şi aspecte psihologice fundamentale, adesea uitate la noi. Iar încrederea publicului şi credibilitatea factoritor politici devin esențiale!

Și cu aceasta se ridică o problemă oarecum neglijată de actualii guvernanţi: cine anume să îşi asume răspunderea unei atari politici după atâtea eșecuri, după atâtea scandaluri, după atâta diletantism etalat cu uşurinţă? 

Se va rămâne la actualul guvern Văcăroiu? Se va găsi cu cale o nouă „remaniere"? Sau se va decide o nouă formulă de guvernare în actualul Parlament? 

Cum la actuala criză s-a adăugat şi criza de timp, înclinăm să credem că se va rămâne tot la actualul guvern. Eventual cu mici retuşuri. Ceea ce nu va rezolva decât formal problema! Căci încrederea oamenilor de afaceri, a publicului, că „sistemul e robust și sănătos” ar impune o altă echipă; străină, măcar, de recentele scandaluri...

La ce ne putem aştepta în lunile ce vin, dacă această politică va fi aplicată de actualul guvern? Ne temem că se va practica în continuare o politică a paşilor mici, de ochii lumii. Că se va tergiversa. Oricum, privatizarea şi restructurarea - cheia problemei, pentru că ambele se adresează economiei reale - nu-și vor arăta efectele benefice decât după un an. În schimb, efectele negative - şomajul - vor izbucni din prima lună. Care vor fi reacţiile sindicatelor la bază şi ce va face guvenul presat pe linie de protecţie socială? Se va apela din nou la indexări? O trăim pe a opta într-un an, deja! Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în primele patru-şase luni, cursul va creşte şi implicit importurile se vor scumpi masiv, trăgând preţurile în sus. Apoi până unde va urca dolarul? Polonia, care în ‘90 a practicat o politică similară, a suferit o devalorizare de la 1600 la 9400 de zloţi per dolar în zece luni. Deci de şase ori! Şi, deşi avea o echipă credibilă şi o rezervă valutară din plecare de 2,4 miliarde de dolari, guvernul Mazowiecki a căzut cu brio! E drept, graţie acelei politici, în ‘92 şi `93, Polonia - singura în est! — a înregistrat o creştere a PIB de 2 şi respectiv, 4%. Vor fi însă suficiente cele numai 400 milioane de dolari pentru complicata creare a pieţei valutare? Sau dolarul va depăşi 2500 de lei şi va urca spre 3000, spre 4000 de lei?... 

Deciziile se vor lua la Cotroceni. Numai că de astă dată prudenţa şi tatonarea, care sunt regulă acolo, rămân insuficiente. Căci deciziile ce se impun trebuie luate rapid şi girate, aplicate, de oameni credibili. Adică de oameni ce cred ei înșiși cu putere în necesitatea şi inevitabilitatea politicii din punctajul FMI. Dacă, ca de atâtea ori în trecut, lucrurile se fac din nou de ochii lumii sau de dragul creditelor ce sunt promise, eşecul este sigur. 

Căci până la urmă, miza enormă a următoarelor luni stă în acel americănesc - „şi totul se bazează pe presupunerea că sistemul e robust și sănătos"!... Dar este oare?...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 14(19), 1-15 dec. 1993)

Read more...