Spre o criză a partidelor politice

Spre o criză a partidelor politice

Noi nu suntem printre cea care cred că după 1989 ,,nu s-a schimbat nimic în România”. Dimpotrivă, noi credem s-au schimbat enorm de multe. Problema este că schimbările produse sunt departe de speranţele societăţii româneşti, de unde şi starea mai mult decât precară a Țării. Dacă pe terenul politic schimbările au fost rapide şi evidente (în ciuda "restauraţiei" de care se tem unii), pe teren economic lucrurile sunt nepermis de întârziate. După furia demolatoare a „aripii Roman", nici urmaşii săi la guvernare nu au fost capabili de lucruri constructive. De unde, marasmul economic și social actual; de unde nemulţumirile crescânde. Cum problemele economice actuale nu pot fi rezolvate decât printr-o operă legislativă şi organizatorică susţinută şi bine orientată - deci prin politic - ne-am putea întreba: dacă reforma politică a mers atât de bine (avem Constituţie, pluralism, alegeri libere, instituţii democratice, separarea puterilor şi presă liberă) de ce politicul nu a reuşit să urnească economicul, sau măcar să creeze speranţa că lucrurile se vor urni cât de curand? 

Sigur, dacă am rămâne într-un plan, să-i zicem „filosofic", lucrurile s-ar explica destui de bine. Istoriceşte sistemul pluralist şi democratic (care în multe privinţe este un succes eclatant în vest) a fost precedat, s-a constituit şi a evoluat de, şi pe, terenul proprietăţii private și al relaţiilor de piață! De unde constatarea curentă ca tranziţia la democraţie în fostele dictaturi de dreapta - din Germania, Italia, Portugalia şi Spania - a fost mai rapidă și mai uşoată decât se anunţă amara tranziție de după dictaturile de stânga. Cum în statele nazi-fasciste se confiscaseră numai libertăţile politice, iar proprietatea privată, instituţiile, competenţele tehnice și mentalităţile subsecvente fuseseră prezervate, se înţelege mai bine de unde provine dificultatea enormă cu care ne confruntăm cu toţii în prezent. În Spania, a cărei tranziţie ne e cea mai aproape în timp, a fost suficientă o reformă politică făcută cu succes, pentru ca lucrurile să se pună rapid pe roate. Căci economic vorbind, nu era nimic de reformat, iar Franco, murind, lăsase o Spanie prosperă, situată ferm pe propriile-i linii de evoluţie istorică. Cât va fi contribuit la actuala prosperitate spaniolă trecerea la sistemul democratic şi cât prezervarea de către Franco a proprietăţii private şi celor conexe ei, e o discuţie fără obiect pragmatic pentru cei ce ies acum din tunelul dictaturilor de stânga...

Revenind la oile noastre, situaţia actuală pare să confirme butada celebră a lui Michnick: ”dintr-un acvariu cu pești (dictaturile de dreapta, zicem noi) poţi face o supă; dintr-o supă de peşte (dictaturile de stînga) nu poţi face un acvariu cu peşti vii". Și totuşi, lucrurile, deşi cu mult mai dificile în Est, ar putea fi urnite. 

Punctul de plecare rămâne, desigur, în politic. Adică acolo unde, nu-i aşa, s-a realizat atât de mult! Şi totuşi guvernările de după 1989 s-au dovedit ineficiente (delicat vorbind!) în chestiunile economice De ce? Am putea găsi - unii au şi făcut-o - explicaţii „subiective" (eufemistic vorbind) pentru furia demolatoare a dlui Roman, care realmente a pus o ţară pe butuci; am putea găsi scuze dlui Stolojan, care venise cu un mandat limitat. Cum am putea însă explica că lucrurile nu se urnesc, iată, după mai bine de un an de guvernare Văcăroiu și alți patru ani trecuţi de la Revoluţie încoace? Credem că una din posibilele explicaţii rezidă şi în felul pompieristic, inconsistent, în care s-au constituit actualele partide. Orice guvernare presupune o anumită voinţă politică ferm și transparent urmărită; o reală capacitate legislativă a Parlamentului şi în primul rând a majorităţii guvernamentale constituite; o capacitate organizatorică a punerii în operă (mai ales în domeniul economic) al celor legiferate. Cum au stat şi cum stau, la toate aceste capitole vitale, marile partide româneşti de azi? 

Prost, desigur! Partidele care au guvernat deja, au şi plătit-o. Aripa FSN a alui Roman a plătit-o, electoral vorbind, în '92, trecând de la 67% la numai 10% (ceea ce e aproape un premiu, având în vedere ”competenţa" dovedită). PNL, aliat în guvernarea Stolojan cu FSN, este unde este. Care va fi soarta actualului PDSR, e mai puţin important. Dar ceea ce contează, credem, este că nici PDSR şi guvernul său „monocolor" nu stau mai bine decât, bunăoară, guvernul Roman în vara lui ‘91. O diferenţă există totuşi: PDSR este conştient de pericolele în faţa cărora se află. De unde şi febra „politică" actuală. Apt să priceapă eşecul spre care se îndreaptă, PDSR se agită „din vreme". Dar, zicem noi, fără să priceapă prea bine cauza profundă a eşecului său inevitabil. 

Aflată, în impas, actuala „reformă" se află totodată la un punct de turnură. Incapabili să priceapă că eşecul de azi provine dintr-o voinţă politică confuzionată, dintr-o incapacitate legislativă şi organizatorică, dovedite public, PDSR este conştient însă de a patra condiţionare a politicii sale economice: cea a finanţării externe. După guvernarea Roman, România a devenit dependentă - probabil pentru întreg deceniul anilor ‘90 - de finanţarea externă. Balanţa comercială este de patru ani puternic negativă, serviciul datoriei externe depăşeşte deja exportul lunar, iar singurii creditori disponibili lucrează efectiv în trena FMI. Fără un acord cu FMI, România rămâne fără finanţare externă şi în 1994, cum, a rămas şi în ‘93. Iar fără finanţare externă, jugularea inflației şi crearea pieţei valutare nu au nici o şansă. Consecinţa perpetuării acestei situaţii ar fi eşecul economic, accentuarea nemulţumirilor, iar în plan politic - sfârşitul ideii de reformă. Contrar multora, noi credem că nu acesta este scopul „ascuns" al dlui Iliescu, poate și elementul cel mai interesat la nivelul actualei puteri de un succes al reformei, chiar şi parțial.

Toate acestea subliniază importanţa crucială pentru actuala Putere a Memorandumului semnat în decembrie cu FMI. Cele 660 milioane de dolari promişi de FMI (care în plus ar deschide porţile finanţării pentru România şi la Banca Mondială, BERD etc, pentru încă 1,5 miliarde de dolari) sunt indispensabili reformei și deci supravieţuirii actualei Puteri. Dacă în anii trecuţi acordurile cu FMI nu trebuiau explicit aprobate de Parlament, de data aceasta trecerea Memorandumului prin Parlament este obligatorie pentru ca el să devină efectiv, iar banii să vină. De unde şi drama actualului guvern: cine va vota pentru şi cine va vota contra? Cum două din partidele aliate cu PDSR - PSM şi „România Mare" - au serioase rezerve, supunerea în Parlament a Memorandumului ar putea să ducă la situaţia paradoxală ca aprobarea să vină pe voturile CDR şi PD(FSN)!... Iar acest fapt ar obliga politic şi moral la constituirea unei noi majorităţi de genul PDSR plus CDR şi, eventual, şi asocierea PD(FSN) la guvernare. Ar fi chiar o dramă o atare formulă? În principiu, nu. Revenind însă la ceea ce reprezintă la noi marile partide - desigur că ar fi! O asociere a CDR la guvernare, alături de PDSR, ar însemna un guvern alcătuit pe baza a şapte partide: PDSR, PNŢ-CD, PAC, PNL-CD, PL′93, PSDR, PER; desigur, în ipoteza că nu va participa şi UDMR. Tehnic vorbind, o atare formulă nu funcţionează nicăieri în lume mai mult de şase-şapte luni. De exemplu, în Japonia - o ţară cu toţi sacii în căruţă  -actualul guvern alcătuit din şapte partide este în pragul prăbuşirii la nici şase luni de la preluarea puterii. Apoi, un partid clientelar, cum se conturează PDSR, ar trebui să cedeze jumătate din posturile guvernamentale şi tot atâtea prefecturi, ceea ce ar putea duce rapid la îngustarea bazei sale parlamentare, pentru a nu mai vorbi de cea electorală. Şi pentru ce, vorba dlui Năstase? 

Conştient de aceste aspecte, dl Iliescu a respins oferta CDR. Numai că variantele care-i rămân nu stau nici ele în picioare. Simpla asociere a PUNR ar „rezolva" un singur lucru: ar potoli PUNR-ul şi atât! Chestiunea votului din Parlament pentru Memorandum, însă, ar rămâne la fel de acută. Atunci? Se va opta mai degrabă pentru o asociere globală a celor trei aliaţi la guvernare: PUNR, PSM, PRM. Chiar dacă plăcinta guvernamentală se va împărţi la patru, ea se va împărţi ”în familie” măcar. Ceea ce ar asigura mai bine, probabil, ,,unitatea" actualei alianţe. Vom asista pe această cale la un Vadim Tudor pledând pentru Memorandum în Parlament şi împotriva Memorandumului (pe parcursul aplicării sale) în revistele D-sale. Cât despre asocierea CDR sau PD(FSN) la guvernare (puţin probabilă acum) ea nu ni se pare viabilă, cum am arătat, nici mai târziu. Cel puţin, însă, această formulă ar avea un efect benefic: ar dezumfla mai din vreme ultimul mit „intact", pentru mulţi, din România post-decembristă: cel al opoziţiei. Ceea ce nu ar fi deloc puţin... 

Încât, noi nu aşteptăm nimic bun de la actualele tribulaţii politicianiste. Oricare va fi soluţia, cel mult, am depăşi perioada mineriadelor, pentru a trece (explicit şi public), la cea a ciolaniadei. Şi nu credem, pentru că tarele care minează actualele partide vor persista. Confuzia politică, clientelismul, cramponarea de putere, corupţia, incapacitatea organizatorică cer alte soluţii, alte abordări. În ciuda unei reforme politice şi instituţionale încheiate, lipsesc prea adesea oamenii capabili, de caracter şi armonios îmbinaţi în echipe apte să conducă, să răspundă, să insufle autoritate unor instituţii bune principial, care altfel se usucă. În loc de aşa ceva, asistăm la erodarea legii, la perpetuarea crizei, la acumularea nemulţumirilor. Ceea ce nu promite lucruri bune pe termen mai lung. Ba, judecând după grevele şi agitaţiile sindicale ce se anunţă, nici pe termen mai scurt nu putem spera la lucruri bune. Acaparaţi şi măcinaţi de criza economică, uităm rădăcinile crizei actuale. Iar una din ele este criza actualelor partide politice din România...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 3 (24), 1-15 febr. 1994)