Cronica evenimentelor politice - dec. 1994 (II)

România și integrarea euro-atlantică, în 1994

Pentru partizanii integrării noastre euro-atlantice, 1994 a fost - la prima vedere - un an bun.

1. Clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile noastre cu SUA a acţionat, pentru prima dată după 1988, de-a lungul unui întreg an calendaristic. Prelungirea ei pe 1995 a fost o formalitate, iar din 1995, probabil, se va renunţa la actualul sistem de re-prelungire anuală. În plan economic şi comercial, rezultatele sub acest raport au fost bune. Comerţul cu SUA a crescut simţitor, iar investițiile americane de capital în România au trecut pe primul loc. Totuşi 1994 a evidențiat anumite carenţe ce ţin de starea jalnică a industriei noastre şi care împiedică o mai bună valorificare a avantajelor dobândite pe piaţa americană... 

2) În 1994 s-a încheiat procesul ratificării Acordurilor de Asociere a României la Uniunea Europeană. Suntem astfel a treia ţară, după Polonia și Ungaria, care încheie acest proces. Aceste acorduri sunt menite să micşoreze actualele decalaje dintre UE și ”asociaţi", sub raportul legislației, instituţiilor, al standardelor economice şi financiare, dar și al productivităţii, eficienţei, infrastructurilor etc. Toate acestea în perspectiva unei aderări ca membru al UE cu drepturi depline. Acordurile se întind pe circa 8-10 ani. La sfârşitul acestei perioade, unii dintre asociaţi vor deveni membri cu drepturi depline. Numai unii, pentru că asocierea nu este un bilet de intrare automată în UE la sfârşitul respectivei perioade, ci numai o şansă acordată de pe acum. 

Este evident, deci, că azi sau în viitorul apropiat, nici una din fostele ţări socialiste nu poate deveni membru cu drepturi depline în UE. De ce? Pentru că decalajele amintite sunt enorme. De exemplu, dacă prin absurd România ar fi admisă acum în UE, numai 25% din industria noastră ar face faţă concurenţei debordante a mărfurilor occidentale, care ar pătrunde liber, fără vamă, ca peste tot în Uniune. Restul industriei româneşti ar falimenta, aruncând în şomaj câteva milioane de oameni în numai câteva luni. 

După 8-10 ani, însă, decalajele respective se vor reduce substanțial. Dar ele vor rămâne importante totuşi. Încât, integrarea deplină a respectivelor ţări în UE le găseşte cu o capacitate concurenţială încă redusă. Soluţia? Acordarea unor importante subvenţii de către UE pentru acoperirea pierderilor. Astfel, Portugalia cu numai 8,1 milioane de locuitori, primeşte câteva milioane de dolari pe zi de la Bruxelles, pentru a acoperi pierderile produse de deschiderea totală a pieţei sale pentru ţările Uniunii. Subvenţiile le plătesc bogaţii UE - adică Gerrnania, Franţa etc. - care, de fapt, sunt şi principalii beneficiari ai deschiderii piețelor ţărilor membre. 

Ce se va întâmpla dacă vor intra în UE şi cei 6 foşti socialişti? Săracii UE de azi - Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania - se vor teme că îşi vor pierde statutul de „sărac" şi, prin urmare, că vor pierde importantele subvenţii de azi. Bogaţii, însă, se vor teme şi mai tare căci venirea noilor „săraci" va impune contribuţii net crescute pentru ei către fondul comunitar de la Bruxelles. Deja, la Essen în aceste zile, şefii de stat din Ungaria, România, Slovacia, Bulgaria, Cehia şi Polonia vor participa la „summit"-ul UE, unde se preconizează crearea unui fond de 1,2 miliarde ECU anual, care va fi distribuit în următorii 5 ani celor şase asociaţi. Cele de mai sus arată că „cei 6" nu sunt totuşi foarte-foarte bineveniţi. Căci includerea lor în UE va da multă bătaie de cap şi va presupune şi mari cheltuieli sau sacrificii. Este însă neîndoielnic că o atare lărgire a „celor 15" va duce la o regândire a instituţiilor şi reglementărilor UE. Iar aceasta, nu în avantajul noilor veniţi, desigur... 

În primii trei ani, „asociaţii" primesc toate avantajele convenite, urmând ca în ultimii trei-patru ani UE să le primească pe ale ei. Este deci o asimetrie de calendar, care îi favorizează net pe asociaţi. Dar acest „cadou" are o durată scurtă de numai trei sau patru ani. După această „lună de miere", barierele vamale între cele două părţi se reduc şi ne vom trezi în faţa unui val de produse vestice căruia industria noastră nu îi va putea face faţă. Căci și azi, când de bine de rău avem o protecţie vamală, suntem inundaţi de produse vestice. Iar dacă acest lucru nu produce încă un dezastru - deşi şi azi efectele sunt dure! - aceasta se datoreşte sărăciei românului şi slabei puteri de absorbţie a pieţei româneşti. 

Şi ar mai fi două aspecte: 

a) dezarmarea vamală parţială, dar destul de drastică, pe care o va aduce cu sine asocierea, ne găseşte cu o economie încă neconcurenţială. Ceea ce este foarte grav! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte total neantrenat. Cum să faci faţă concurenţei externe, dacă tu nu ai antrenamentul de acasă?... 

b) asocierea se va suprapune, calendaristic, cu complicatele procese ale marii privatizări şi restructurări. Adică, în plin cutremur! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte cu tot armamentul demontat!... 

Cum, necum, de la 1 ianuarie intrăm în plină asociere. Noi ne aşteptăm ca încă de la primii paşi, confruntaţi cu lucruri pe care nu le-au prevăzut din vreme, guvernanţii noştri să alerge, la Bruxelles, după tot soiul de derogări şi exceptări. Ca odinioară la CSP; numai că Bruxelles-ul n-are mamă, n-are tată...

3) În 1994, România s-a mai apropiat de NATO. Am semnat „primii” aşa-zisul Parteneriat pentru Pace. Avem în activităţile acestuia note ”foarte bune”; în 1996 vom găzdui la Bucureşti nu ştiu ce conclav NATO, iar dl Roman este un fel de raportor NATO pentru răsăritul Europei. Cine mai e ca noi?!... 

NATO însă este o alianţă militară. Deci, eşti membru NATO sau nu eşti - alta nu se poate! Aici nu există formule graduale, ca în cazul grupărilor de tip economic de mai sus. Dovada este dezamăgirea produsă de formula hibridă care este Parteneriatul pentru Pace. Până şi americanii au priceput că această formulă nu are nici un viitor! În fond, ce este NATO? O alianţă militară care, înainte de a apăra securitatea unei ţări membre sau a alteia, apără o concepţie şi un mod de viaţă bazat pe trei principii: proprietatea privată (economia de piaţă), sistemul politic democratic şi drepturile omului. Iată de ce este de presupus că în NATO nu vor intra decît acele state est-europene care împărtăşesc acest mod de viaţă şi, deci, îndeplinesc aceste tacite condiţii. Ca în cazul UE, ca favoriţi pleacă Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi, cu a doua şansă, România şi Bulgaria. Nimeni nu ştie când se va produce aderarea la NATO şi nici dacă acest proces se va desfăşura deodată sau pe rând. După reuniunea de la Budapesta a CSCE, denumită acum OSCE, se conturează numai două variante. Prima: nimeni, nici măcar Rusia, nu va avea dreptul de veto la intrarea cuiva în NATO şi a doua: vor intra în NATO acei răsăriteni care nu au probleme cu Rusia! Prin urmare, nu s-a decis, în fapt, nimic! Căci cele două variante sunt complet opuse între ele! Clar pare a fi că, după extinderea CSCE (OSCE) până în Asia Centrală şi Vladivostok, nimeni nu intenţionează să extindă NATO pe același calapod. Se dovedeşte deci (încă odată) că NATO nu apără atât frontiere şi state, cât un mod de viaţă. Oricum, extinderea NATO până la frontierele fostei URSS şi chiar de dincolo de ele - căci şi Ţările Baltice sunt undeva pe listă - ridică şi pentru NATO chestiunea regândirii sale! 

În sfârşit, pentru o ţară ca România trebuie să fie clar că în NATO nu intră cine vrea. În NATO intră cine e dorit acolo, dar cu condiţia şi să facă faţă unor clare exigenţe. Astfel, ca şi în cazul UE, şi aici există anumite decalaje. Între NATO şi aspiranţii la calitatea de membri NATO: în materie de organizare, de legislaţie, de dotare, de putere de foc, de logistică etc. A aduce toate aceste aspecte la nivelul NATO presupune un veritabil cutremur organizatoric şi cheltuieli imense. Numai pentru a moderniza aviaţia s-ar putea ajunge la peste 5-6 miliarde de dolari! Ne-am putea întreba dacă toată această ”ofensivă” spre NATO are vreo noimă sau vreo bază? Într-un fel, le are. Noile democraţii din estul Europei, pe lângă faptul că se tem să rămână singure faţă în faţă cu Rusia, se mai tem şi între ele. De exemplu, Ungaria are pretenţii teritoriale în Slovacia şi în România. Ceea ce crează suficiente probleme pe planul securităţii în zonă. Or, cum după congelatorul sovietic aceste probleme au reapărut, se speră (Slovacia şi România) că, intrându-se în NATO, acesta va şti să le pună surdină; sau, dimpotrivă (Ungaria), că NATO le va arbitra curând şi ”adecvat"... Aceasta, cât priveşte noima. Cât priveşte baza, la întrebarea cine va plăti tot acest imens efort de înarmare, răspunsul este clar: contribuabilii din est... Dar şi aici se speră - în est - că, după destinderea strategică adusă de prăbuşirea comunismului în Europa, marile firme de armament occidentale vor şti să facă un lobby teribil şi să angajeze importante sume de bani în programe de ajutorare militară a Estului. Ca odinioară cu Grecia, Turcia etc. 

Dar înainte de a fi o afacere - căci este cert şi aşa ceva! - intrarea în NATO este o gravă chestiune politică şi de securitate naţională. De ne-am gândi la trei aspecte numai: 

- a intra în NATO înseamnă a aduce frontiera dintre NATO şi zona CSI pe Prut. Cum va influenţa această nouă realitate cu Rusia Ucraina şi problema unirii? 

- Raporturile cu Ungaria vor evolua spre stingerea pretenţiilor acesteia sau spre un arbitraj al NATO? 

- În ce măsură sunt pregătiţi, apţi şi dispuşi românii să adopte un mod de viaţă, un sistem politic şi nişte valori care și în Occident sunt din ce în ce mai contestate?...

În anii 1950, clasa politică a vremii se extazia în faţa perspectivei comuniste şi a alianţei cu URSS. Acum, clasa politică actuală se extaziază în faţa perspectivei democratice, comunitare şi a alianţei cu NATO. Lăsând de o parte filiaţiunile comune celor două ”clase” politice, mai frapează un lucru pe care acestea îl au în comun: lipsa oricărei analize lucide, în public şi pe elementele concrete. La urma urmei, cei din anii ‘50 aveau scuza ocupaţiei străine, a prostiei şi a lipsei de educaţie intelectuală. Or, azi, scuza ocupaţiei străine nu mai poate fi, totuşi, invocată!...

Republica Moldova în fața unui an crucial, 1995. 

Alegerile din februarie 1994 au adus o schimbare netă în aspectul politic din Republica Moldova. Câştigate clar de Partidul Democrat Agrar din Moldova, aceste alegeri au avut darul unei clarificări a vieţii politice. Acum puterea politică este deţinută majoritar de partidul domnului Snegur, care însă a înţeles să alcătuiască guvernul pe bază ”mai largă", incluzând şi cele două formaţii ale rusofonilor: Socialiştii-Edinstvo. Cele două formaţii de orientare naţională românească, Frontul Popular Creştin Democrat şi Congresul Intelectualilor şi Tăranilor, deţin abia o cincime din voturile parlamentului de la Chişinău. 

Consecinţele au fost evidente. 

A urmat o clară orientare spre CSI, cu care Moldova a semnat o serie întreagă de documente, care faptic o includ din nou, cu totul, în orbita Moscovei! Corelat cu această opţiune, se remarcă o răcire drastică a relaţiilor cu România. Mai mult, pe acest fond unii lideri ai PDAM agită tot mai des mai vechea lozincă a ”Moldovei Mari"' de la Munte la Mare! Oricât ar putea să pară această lozincă de total neavenită, ea ascunde în cutele ei un pericol imens pentru suveranitatea şi integritatea României. Căci, să nu uităm, în spatele diriguitorilor de la Chișinău se află imensa forţă a Rusiei, hotărîtă deja ”să redevină ceea ce a fost, ba și mai mult decât atât”.

Cum se explică situaţia de azi din R. Moldova? În primul rând, prin greşelile politice grave comise de forţele politice româneşti de la Chişinău, după anul 1991, anul dezmembrării URSS. Iar aici am enumerat: indecizia, dezbinarea, neglijarea factorului economic în propria lor politică; menţinerea pe linia unor lozinci vagi, adesea simplist-patriotarde, neglijarea acelor aspecte legate direct de preocupările de zi cu zi ale unei populații a cărei conştiinţă naţională a fost fragilizată de lunga noapte sovietică. În atari condiții, menţinerea numai cu numele la putere a unor guverne zise ”naţionale" între 1990 şi 1993 a oferit un teren foarte favorabil forţelor pro-moscovite, care au asociat românismul cu mizeria crescândă de acolo. 

În al doilea rând, pe fondul degringoladei economice şi sociale din aceeaşi perioadă, a fost destul de simplu pentru forţele pro-moscovite să speculeze situaţia. În timp ce sărăcia, destabilizarea socială, economică şi politică puteau fi puse (cu o oarecare abilitate propagandistică) pe seama ruperii de Moscova, dar şi „reapropierii" de România, nostalgia marii majorităţi a populaţiei după ”anii prosperi" de sub Brejnev a putut crea iluzia că drumul spre ,,mai bine" este un drum înapoi. Şi cine să te aducă înapoi dacă nu pro-moscoviţii?!... 

Acum au trecut deja zece luni de la preluarea puterii în mod făţiş de către forţele pro-moscovite. Situaţia economică şi socială însă a continuat să se degradeze! În ciuda reapropierii drastice de CSI şi a îndepărtării de România nu se întrevăd încă semnele însănătoşirii economice. Rusia - ea însăşi în plină criză economică, socială şi politică - se află confruntată cu grave complicaţii militare în Asia Centrală (Tadjikistan) şi în Caucazul de Nord (Cecenia)! Îndatorată deja cu sume imense către Moscova, Moldova se vede lipsită deocamdată de livrările de energie şi materii prime, pe care Moscova - în dificultate - înţelege să le livreze numai pe bani buni. Lipsită de lichidităţi, Moldova s-a văzut silită recent să ofere în schimbul unor furnituri vitale, drept plată, proprietăți și pământuri fratelui mai mare de la răsărit! Judecând după relativa surdină pusă reformei economice recent la Chişinău, ne putem aştepta ca anul 1995 să fie un an extrem de dificil sub raport economic. Va fi capabilă actuala opoziţie de la Chişinău să înţeleagă unde a greşit în trecut? Și, pe această bază, va fi ea capabilă să construiască o alternativă viabilă? Dacă da, desigur partida va rămâne încă greu de câştigat. Căci actuala echipă de la Chişinău mai are o rezervă: eliminarea oricărei urme de democraţie din viaţa tinerei ”republici”...

Oricum, anul 1995 se anunţă de pe acum unul crucial. Iar în această perspectivă, singurul răspuns potrivit ce l-ar putea da Bucureştiul lui Snegur şi ai lui ar fi evoluţie stabilă internă şi un reviriment real pe plan economic şi social.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 19 (40), 16-31 dec. 1994)