Cronica evenimentelor politice - martie 1995

Votul uninominal. De ce? De ce acum?

„Adevărul" a lansat recent o campanie susținută în favoarea scrutinului uninominal, pe care îl opune scrutinului de listă introdus la noi după 1989. Cum am văzut-o între 1990 şi 1992, scrutinul de listă presupune o concurenţă preponderent între partide, care depun liste de partid în cele 41 de circumscripţii electorale (cât tot atâtea judeţe plus Bucureşti). 

Alegătorul deci votează o listă, care încarnează partidul. În genere, el nu ştie nimic despre cei de pe listă; şi nici nu are vreme sau interes ca să ştie efectiv. Voturile listelor se calculează în două faze. La judeţ, care este şi circumscripţie electorală, listele obţin locuri în măsura în care au suficiente voturi pentru unu sau mai multe locuri. În faza a doua, restul de voturi se centralizează la Bucureşti, unde se redistribuie prin calcul locurile rămase vacante după calculul local. În 1992, s-a introdus şi pragul electoral de 3% (pentru partide) şi de 8% (pentru coaliţii). Partidele sau coaliţiile care nu trec de aceste procente nu participă la calcul şi deci nu intră în Parlament. 

Scrutinul uninominal presupune o concurenţă directă, pentru fiecare loc în parte, între candidaţi, care pot fi şi independenţi. Ţara este împărţită în tot atâtea circumscripţii câte locuri sunt în parlament. În cazul României, ar trebui vreo 350 pentru deputaţi si cam 120 pentru senatori. 

Sunt două moduri de scrutin nominal. 

Cel britanic, în care candidatul care are cele mai multe voturi ia locul pus la bătaie. 

Cel francez, în care candidatul care are 50% plus un vot câştigă. Dacă nimeni nu reuşește aceasta, urmează un balotaj la două săptămâni între primii clasaţi. Cine ia acum mai multe voturi, câştigă. 

Avantajul scrutinului uninominal ar fi că alegătorul alege, direct, o persoană. Cei aleşi, deci, ar fi mai competenți şi, în plus, mai legaţi moralmente (pentru mandatul obținut) şi electoralmente (pentru cel viitor) de fieful lor electoral. Practica britanică și cea franceză validează, în bună măsură, aceste speranţe. 

Cum noi nu suntem nici britanici şi nici francezi să ne întrebăm nu ce ”avantaje" ar aduce un atare sistem, ci ce efecte ar putea să aibă el în România. Iar abia apoi să ne întrebăm asupra efectelor, dar şi asupra motivaţiilor unei atari campanii, acum, în România.

1. Scrutinul uninominal presupune o altă împărţire electorală a țării. Câţi parlamentari - atâtea circumscripţii. Cine o face? Guvernul! Cum o face? Păi, în aşa fel încât să-şi favorizeze proprii candidaţi. Sondajele, scorul electoral din 1992 sau cel al localelor din februarie 1996 oferă date pentru fiecare secţie de vot de 3-4000 de alegători. În era calculatoarelor, este un fleac să combini în aşa fel aceste secţii între ele, încât să rezulte circumscripţii electorale unde oamenii guvernului să câştige cu 30-35% din voturi, iar în altele oamenii opoziţiei să câştige cu 50- 60% din voturi. În secolul al XIX-lea, în SUA, această croială a hărţii electorale avea şi un nume: „gerrymander"! De la numele ”inventatorului" și de la „salamander", căci circumscripţiile arătau pe hartă ca adevărate salamandre!... 

2) În acest mod, cu 30-35% guvernul poate obţine 50-55% din locuri! În 1992, PDSR, cu 28% din voturile țării a luat numai 34% din locuri (grație împărțirii proporţionale a celor 19% din voturile partidelor ce nu au trecut de pragul de 3% necesar). 

3) Un partid cu 8-12% din voturi pe ţară poate să nu intre în parlament, dacă oamenii săi nu obţin nicăieri locul întâi în circumscripţii. Invers, partide regionale - şi în România sunt două astfel de partide - îşi pot consolida poziţiile în fiefuri limitate geografic. Este de dorit aşa ceva? 

4) La nivelul unei circumscripţii, de regulă, candidatul reuşit are minoritatea absolută a voturilor, în timp ce majoritatea alegătorilor dispersaţi pe alţi candidaţi vor avea sentimentul că pe ei nu-i reprezintă nimeni. 

5) Costul unei campanii electorale pe întreg cuprinsul ţării devine prohibitiv pentru 90% din actualele partide parlamentare. De la 40 de staffuri electorale judeţene se va ajunge la 350 de staffuri, dispersate pe întreg teritoriul. Fără minimum cinci-zece oameni bine plătiţi, fără mijloace rapide de transport, deci fără bani cu milioanele, cine, cum şi câţi vor candida? Această campanie electorală descentralizată şi extrem de punctuală va diminua rolul TVR, dar va propulsa enorm televiziunile locale comerciale. Şi minutul de emisie costă! Câţi îl vor plăti? Iar cei care o vor face, de unde şi cum - cu ce preţ moral şi politic - vor obţine banii? 

6) Din start, partidul guvernamental pleacă favorit: el are la dispoziţie întreg aparatul de stat local şi judeţean. Ceilalţi ce-i pot opune? Forţamente vor apărea concubinaje politico-economice, ca să nu zicem mafii! Scandalurile din Occident Belgia, Franţa, Italia, Spania etc., cam asta au la bază... 

7) Inexorabil, cu un sistem uninominal, în Parlament vor fi doar două-trei partide importante, plus alte două regionale. În caz că se vor face fuziuni, se va contura, eventual, un sistem bipolar, cu sau fără arbitrajul unui al treilea partid, ca acum în Germania. Dacă însă fuziunea va avea loc numai pe arcul guvernamental, acesta se va întări enorm, în timp ce opoziţia se va regăsi iar pulverizată. În plus, vor mai putea apărea câteva zeci de independenţi sau de deputaţi de partide mici, cu toții pradă uşoară unor momeli de tip clientelar... 

8) Unui partid neparlamentar şi lipsit de mijloace financiare, cum este MPR, un scrutin uninominal i-ar deschide două şanse nesperate. Prima - nominalizând cinci-zece candidaţi şi plasându-i abil în circumscripţii potrivite, MPR ar putea obţine unu-două locuri. A doua şansă - una de tradiţie, am zice - ar fi alegerile parţiale, care devin acum posibile...... 

Ne oprim aici. Vom remarca totuşi că fără o bună lege a partidelor - şi nu avem nici una! - această reformă electorală ar veni prea devreme. Apoi, fără o lege a funcţionarului public - şi nu o avem nici pe aceasta - tendinţele clientelare vor deveni predominante. Rezultatul? Un partid-stat corupt şi oligarhic... 

Aşadar: de ce, acum, o atare campanie? 

Sigur, ea poate fi şi obiectivă: de bună-credinţă. Din două motive, adică: nemulţumirea faţă de actualul Parlament şi dorinţa de a corecta ceva pe viitor. O analiză politică atentă a actualului moment, prin raport cu ceea ce se întâmplă efectiv acum, ne produce îndoieli. De exemplu, când în Transilvania problemele iau turnura ce o ştim, această campanie de presă vine cam aiurea. Atunci?! Dar dacă privim la câmpul politic actual, începem să discernem şi noime. Arcul guvernamental evoluează centripet deja. Dar insuficient. Noua lege electorală, de care se vorbeşte deja, nu e precizată încă. Această ceaţă teribil de reală pentru opoziţia actuală rămâne ceaţă şi pentru PRM, PSM, PUNR. Numai PDSR ştie când va apărea această lege! Numai PDSR ştie cum o va face! Prin urmare, micii aliați guvernamentali - care şi aşa nu au prea multe idei sau doctrine - au, tot mai evident, o singură şansă: o fuziune! D1 Vadim Tudor a şi propus-o deschis, de faţă fiind şi dl Iliescu, cu ocazia premiilor ziarului „Vremea"... 

Pe de altă parte, CDR este în plin scandal! Se produc ”rearanjări" şi se caută de zor „formule". Cam prea devreme şi cam prea transparent! Devreme, pentru că, în timp ce opoziţia îşi reface „strategia" şi îşi caută formule de joc, regulile jocului le vor face alții la vremea potrivită însă pentru ei...

În  încheiere, câteva rânduri sincere şi -sperăm! - pe deplin pe înţelesul celor ce au votat cu CDR în 1992. Votul uninominal are, desigur, şi anumite certe avantaje, pe termen lung. În ţările anglo-saxone, ei este o veche tradiţie deja. Structurarea vieţii politice de acolo, însă, nu este numai rezultatul sistemului de vot, şi nici măcar în primul rând! 

Sistemul politic anglo-saxon are şi alte componente: mentalitatea, de pildă. Sau faptul că el, fiind extrem de stabil, a evoluat. Apoi, acolo partidele își recrutează cadrele din alte sfere decât se întâmplă azi în România în principal, cadrele şi liderii politici, în Occident, provin din două domenii: din companiile comerciale (inclusiv bănci etc.) ce lucrează de secole în condiţii de concurenţă şi din administraţia locală. Abia cei ce au confirmat acolo pe deplin sunt recrutaţi şi propulsaţi în faţă de partide. Încât scheletul nevăzut, dar nu mai puţin extrem de activ, al sistemului politic occidental este aşa numita MERITOCRAŢIE! Ea este cea care dă forţă, eficienţă şi credibilitate democraţiei de acolo. 

Apoi Franţa, la care ne place nouă, românilor, să ne tot raportăm, ne mai oferă în plus şi un alt teren pentru reflecţii. Între 1944 şi 1958, ea a cunoscut sistemul politic al celei de-a IV-a Republici. Destul de asemănător, zicem noi, cu ce avem acum în România. Când, prin `57-38, a fost evident că se merge la dezastru, Franţa nu a schimbat sistemul de vot, ci a schimbat întreg regimul! Sigur, actuala ”republică a IV-a românească" nu a ajuns la punctul acesta încă. Să sperăm că nici nu va ajunge. Însă, când o „tranziţie" tinde să se eternizeze sub semnul crizei, mai devreme sau mai târziu vor fi necesare soluții radicale.

Votul uninominal?! Fie! Dar nu cu el se va ieși din criză!...


După Atlanta, CDR în destrămare

S-a spus, repetat dinăuntrul CDR, că ceea ce se întâmplă acolo nu este nici anormal şi nici „foarte grav". Dimpotrivă, se accentua de către liderii sau fanii de presă ai CDR, că, pentru o alianţă de partide democratice, discuţiile în contradictoriu sunt fireşti. Lăsând la o parte că „discuţia în contradictoriu" este o tradiţie cu mult mai veche la români decât vârsta acestor partide sau lideri, iată că a venit acum momentul adevărului! Ceea ce era etichetat drept „criză de creştere", acum se dovedeşte a fi o criză reală, profundă, care practic reduce CDR la PNŢ-CD şi sateliţii săi! 

PSDR (Cunescu) a ieşit oficial din CDR. Dl. Cunescu ştie el ce face! Zestrea PSDR de partid istoric cu ”veche tradiţie" - deşi PSDR s-a remarcat numai în două rânduri în o sută de ani: când a generat PCR prin sciziparitate (în 1921) şi când a intrat în guvernul de la 23 August 1944 - ei bine, această zestre îi este râvnită de PD (Roman). O fuziune a celor două partide social-democrate este recomandată de Internaţionala socialistă. Încât, dl. Cunescu care ştie bine că, singur, PSDR nu face nici doi bani, este liniştit. Ieşind din CDR, el dă o triplă lovitură: capătă, zice dânsul, o aură de „martir" pe altarul democraţiei; slăbeşte CDR (nu prin lipsa sa, ci prin scandal) şi, în sfârşit, îşi justifică de pe acum aproprierea şi fuziunea viitoare cu PD. 

UDMR va ieşi probabil (şi oficial) zilele acestea. Condiţia pusă de CDR - aceea ca UDMR să respecte caracterul naţional al Statului Român şi Constituţia în integralitatea ei - este incompatibilă cu ţelurile UDMR. Din 1992 şi până azi, fie şi formal, includerea UDMR în CDR avea şi ”partea ei bună". Scump plătită de CDR, dar bună: aşa formală cum era, prezenţa UDMR în CDR îi găsea UDMR-ului un anume loc în ecuaţia politicii româneşti, ceea ce mai putea tempera cât de cât UDMR-ul. Incapabili să sesizeze nici preţul enorm şi nici bruma de efecte mai sus pomenite, liderii CDR vor pricepe toate acestea curând. Cum teoria ”diversiunii naţionaliste româneşti”, iată, cade, UDMR doreşte cu totul altceva decât „democraţia” şi ”anticomunismul” cu care o creditau dnii Constantinescu, Manolescu, Băcanu et Co. Devine, deci, evidentă imaturitatea lor politică şi aventurismul lor cras. Aşa ceva însă se plăteşte greu la urne! Dar până atunci: dovada - confuzia şi ceaţa conceptuală în care plutesc atât CDR cât şi electoratul său încă fidel. 

Pentru a rămâne la subiect şi pentru a nu da ocazia să se creadă că am fi părtinitori cu Puterea şi exclusiv de incisivi cu Opoziţia democrată, să ne întrebăm: de unde coerenţa, tenacitatea, unitatea şi eficacitatea UDMR? De unde, imaturitatea CDR în această chestiune? De unde bâlbâielile penibile ale actualei Puteri, care este incapabilă să aplice legile și Constituţia, dar este gata să plece, la Atlanta, la un „seminar" ţinut cu uşile închise? Am vrea să greşim în cele ce urmează, fireşte. Dar ne temem că avem din nou dreptate. Explicaţia e dublă: 1) UDMR este un partid naţionalist sadea. Credeţi-ne, căci ne pricepem! Fireşte, unul în culori maghiare. Dreptul lor să fie, dar cu o limită precisă: judecând după cele ce le are, după felul cum acţionează, naţionalismul UDMR este, în esenţă, etnocratic. Ceea ce este profund incompatibil cu democraţia de care fac atâta paradă! Greşim?! Deloc: unde te întorci, unde priveşti, în tot ce cere sau propune UDMR, funcţionează un singur criteriu: cel etnic! şi, 2) Atât Puterea cât şi Opoziţia democratică dau dovadă de o debilitate evidentă şi de rău augur, pentru că ele nu au înţeles, credem noi, adevăratul raport între democrație şi interesul naţional. Democraţia este un mijloc, un cadru, pentru a sluji nu numai indivizii, ca atare, ci şi întreaga societate în ansamblul ei, în devenirea ei. Or, cea mai concretă şi sintetică expresie a acestui ansamblu, care este naţiunea, este interesul naţional. Dacă nu ar fi aşa, cum să ne explicăm „lapsusul" de care dă dovadă Occidentul, când admite de facto masacrul din Cecenia?! Sau - pentru ieri - cum să ne explicăm marşandajul de la Yalta?! Veniți, cei mai mulți, dintr-un câmp profesional unde suprema lege era cariera personală, liderii Opoziţiei nu au nici o experienţă politică proprie. Nimic condamnabil, aici. Ceea ce este de blamat este că şi-o fac - și încă la vârf, oricum ai lua-o - în detrimentul unor interese naţionale! 

Cât îi priveşte pe liderii Puterii aici lucrurile stau diferit. Atât experienţa căpătată până în 1989 cât și cea dobândită de ei ulterior le spune clar un lucru: noii stăpâni în Europa sunt occidentalii. Dacă te pui rău cu aceştia, gata! Se procedează cum vedem, şi la adăpostul unui fum „naţionalist", îşi consolidează puterea cu acordul tacit venit din Occident. Chestiunea e - în favoarea sau în detrimentul Țării?

Pentru a reveni la subiect, CDR este în plină destrămare. Cele patru partide „liberale", care încă nu au părăsit CDR, o vor face în curând. Ca şi dl Cunescu, şi ele au o formulă de rezervă - Alianţa Civic-Liberală. 

Că vor sau nu, că sunt capabili sau nu să recunoască și public, liderii Convenţiei constată şi ei o realitate: CDR a fost o experienţă-eşec! 

Au negat că CDR este „un super-partid", iar azi o acuză ferm chiar unii dintre ei, în timp ce ceilalţi pun condiţii în chip ultimativ, autoritar! Au cauţionat UDMR şi au pierdut la urne suficient pentru a fi înfrânţi complet în 1992. Iar acum se ceartă public, încât decesul CDR ia alura de parastas de-a dreptul indecent. 

În 1992, încântați peste măsură de dezastrul dlui Câmpeanu şi incapabili să realizeze propriul lor eşec, liderii CDR nu au făcut nici un bilanţ şi nici o analiză. Acum, când au început s-o facă, ei se ceartă! Cine să-i mai creadă? Cine să-i mai crediteze la viitoarele alegeri, când a veni la putere înseamnă şi a împărţi posturi, dar şi a-ţi asuma răspunderi? Ne place sau nu, ne convine sau nu, Opoziţia - prin strategia asumată în 1992 - a pierdut nu numai nişte alegeri, dar a pierdut şi patru ani! Cine, cum şi când îşi va asuma anularea unui atare handicap?...

Lucreţiu Pătrăşcanu spion britanic!

Pe programul 2 al TVR, în cadrul emisiunii d-lui V. Arachelian, ”În faţa Dv", discutându-se despre ”Yalta - 50 de ani", prestigiosul istoric ieşean prof. Gh. Buzatu a făcut o tulburătoare dezvăluire: Lucreţiu Pătrăşcanu, cunoscutul lider comunist din anii 1920-1940, a fost spion în slujba Intelligence Service-ului britanic! Dezvăluirea este urmarea publicării la Londra a unor documente ale I. S. din anii 1943-1944 şi pe care distinsul profesor ieşean le-a putut cerceta personal. Cu această ocazie devine publică întreagă listă de spioni englezi în România acelor ani, pe care - ne asigură prof. Buzatu - „se află și nume mult mai suspuse decât Pătrăşcanu". 

Or, se ştie, una din acuzaţiile aduse lui Pătrăşcanu le arestarea sa (apr. 1948) şi în procesul ce a urmat a fost tocmai aceea de „spionaj în favoarea puterilor occidentale”! 

Mai mult, spunem noi, nu este exclus ca însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu să îşi fi semnat cu propria-i mână sentinţa! Să ne explicăm. În procesul aşa-zisei „Mari Trădări Naţionale" din mai 1946 au fost şapte sentinţe la moarte: mareşal Ion Antonescu, Mihai Antonescu, gen. Picky Vasiliu, prof. Alessianu, gen. Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu. Primii patru au fost executaţi la 1 iunie 1946. Ceilalți trei au fost grațiaţi şi comutaţi pe viaţă de Regele Mihai. În dreptul recomandării de graţiere a lui Eugen Cristescu, întocmită de însuşi L. Pătrăşcanu, ca ministru al justiţiei pe-atunci, era specificarea „graţierea este dorită expres de sovietici interesaţi la interogarea suplimentară a acestuia"... Ce se întâmplase? La instruirea procesului său, Eugen Cristescu, fost şef al Serviciului Secret Român în anii Antonescu, a lăsat să se înţeleagă că el „a avut în mână pe jumătate din cei 1100 membri PCR", dar şi că el „cunoaşte bine reţeaua de spioni britanici din România şi Ucraina"...

Cum se ştie, Eugen Cristescu a stat ani buni la Aiud, având un regim aparte. Aşa cum îşi aminteau mai târziu unii foşti deţinuţi politici, Eugen Cristescu era adesea luat din celula sa sau era vizitat acolo de civili ce veneau de ”afară”. Probabil, printr-o gradată dezvăluire de date, el şi-a salvat nu numai viaţa, dar îşi va fi îndulcit într-o oarecare măsură detenţia... 

Cam aşa se scrie istoria!

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 5 (45), 1-15 martie 1995)