La 1 ianuarie 1923 vedea lumina zilei, în satul Netotu (Gura Văii) din judeţul Făgăraş, cel care avea să devină simbolul Rezistenţei naţionale a poporului român împotriva regimului comunist instaurat de trupele sovietice. De aceea, în prima zi a fiecărui an, ne amintim de ION GAVRILĂ OGORANU. Cel care, asemenea altor sute de români, a preferat să urce în munţi cu arma în mână, pentru a apăra un ultim „colţ din Regatul României ce nu şi-a plecat capul înaintea comunismului”. Şi pe care, în neînţeleasa Sa înţelepciune, Dumnezeu l-a pus de o parte, ca pe Proorocul Ilie, ocrotindu-l în mod miraculos, pentru a putea împărtăşi celor tineri, la sfârşitul robiei, cutremurătoarea epopee unui neam creştin împotriva unui regim ce adusese toate relele Iadului.
Dincolo de particularităţile ieşite din comun ale poveştii sale, care a inspirat deja cărţi, piese de teatru şi filme, dincolo de fascinanta sa personalitate, din care răzbătea blândeţe, căldură şi vigoare, conferindu-i un magnetism din orbita căruia nu te mai puteai sustrage, ION GAVRILĂ OGORANU reprezintă chintesenţa întregii lupte de rezistenţă naţională, din Munţii Făgăraşului şi până în Maramureş, din Dobrogea şi până în Munţii Apuseni, din Ţara Vrancei şi până în Banat. El rămâne în conştiinţa generaţiilor de după 1989, care l-au cunoscut, ca arhetip al eroului anticomunist. Simbolul acelei generaţii neînfrânte care, la cumpăna secolului trecut, a îndrăznit imposibilul: în ciuda lipsei oricăror şanse şi a unei inegalităţi totale în raport cu forţele ocupantului, să se pună cu trupurile lor de-a curmezişul Istoriei, aducându-şi sufletele tinere ca jertfă pentru răscumpărarea păcatelor, trădării şi laşităţilor din altor români. Şi asta doar pentru a se situa pe linia de foc ce străbate istoria naţiunii române, prin efigii ale aceleiaşi lupte fără şanse, precum Horia, Avram Iancu, Tudor din Vladimiri, Pintea, Iancu Jianu şi alţii.
Faptul că după decembrie 1989 România a continuat să fie condusă de exponenţii aceloraşi structuri ale regimului totalitar, de comuniştii din eşalonul secund şi o anumită parte a Securităţii, care au dezlănţuit un jaf nemaiîntâlnit pe aceste meleaguri de la năvălirile barbare încoace, ducând o politică de aservire totală a ţării unor interese exterioare, a făcut ca oamenii asemenea lui Gavrilă să nu aibă acces nici măcar la tribuna publică. Cuvântul lor a fost în continuare înlănţuit, chiar dacă trupurile bătrâne le erau lăsate libere. România rămăsese captivă aceleiaşi logici de ocupaţie, iar supravieţuitorii generaţiei lui Ogoranu continuau să poarte stigmatul taberei învinse.
„Vae victis!”, spuneau latinii. Dar nu a fost aşa. Mesajul lor a străbătut zidul de ură şi de mişelie ridicat de cei fără Dumnezeu între ei şi tineretul românesc, prăvălind piatra tăcerii şi scuturând conştiinţele încărcate de culpa neimplicării. Şi a rodit. Căci nu putea vreun suflet de tânăr, curat, să nu rodească cele mai alese simţăminte omeneşti atunci când venea în contact cu spiritul cald şi luminos al unui Ogoranu, al unui Constantin Iulian, Ghiţă Jijie, Mitică Comşa, Gheorghe Grecu, Tavi Rădulescu, Brahonschi ori Nae Purcărea…
Şi de atunci, Legenda continuă… În sufletele a mii şi mii de tineri ce intră în contact cu povestea lor, de dincolo de mormintele în care de-acum se odihnesc, se stârneşte aceeaşi sacră vâlvătaie a rezistenţei împotriva nedreptăţii, abuzului, spiritului totalitar şi de apărare a acelor valori fundamentale de care, aşa cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu, o societate întotdeauna va avea nevoie. Rânduiala, munca, cinstea, buna cuviinţă, dragostea de neam şi ţară şi, mai ales, credinţa în Dumnezeu, sunt şi rămân coordonate fără de care România va înceta să existe. În lipsa lor, nu va rămâne decât un teritoriu locuit de o populaţie lispită de conştiinţa unei identităţi. O colonie la dispoziţia ocupantului. Iar astăzi ocupantul nu mai recurge la tancuri şi baionete.
Aşa se explică ampla campanie prin care aceşti eroi naţionali sunt supuşi, post-mortem, unei prigoane fără precedent. Miza este colosală. Un popor căruia i s-a falsificat istoria este deja un popor cucerit, spunea cândva un mare om. Cucerirea militară sau economică nu mai este decât o chestiune de timp. O populaţie de mancurţi este tot ceea ce îşi doresc anumite cercuri aici, între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Iar spiritul Rezistenţei îi deranjează. Mai mult decât atât, îi îngrozeşte…
De aceea, Ogoranu şi toţi camarazii săi sunt condamnaţi post-mortem prin legi tot atât de aberante precum gestul revoluţionarilor francezi care, în urmă cu două veacuri, îşi dezgropau regii din morminte pentru a-i decapita.
Anul acesta este unul cu o semnificaţie deosebită. Se împlinesc 10 ani de când Ion Gavrilă Ogoranu a plecat către Cer. Ce drum a străbătut România în rătăcirea ei postrevoluţionară, în tot acest deceniu? Unde ne găsim noi, cei ce l-am înţeles pe Ogoranu şi dorim să continuăm opera sa? Ce perspective deschide viitorul şi care va fi misiunea noastră în paradigma incertă şi dificilă ce se prefigurează la orizontul acestui veac plin de provocări?
Iată de ce anul 2016 va fi An Jubiliar Ion Gavrilă Ogoranu. Un an plin, în care vom avea mult de lucru. Şi care va trebui să marcheze, prin manifestări culturale, împlinirea acestui deceniu de dincolo de care, prin graiul său molcom şi plin de dragoste, eroul din Munţii Făgăraşului continuă să depene, apăsat, Legenda care nu înţelege să moară. Şi de aceea, deviza rămâne: LUPTA CONTINUĂ!
sursa: buciumul.ro
Facebook
Postări
