Dezbatere la ICCV: despre sărăcia din România anului 2020

Institutul de Cercetare a Calități Vieții (ICCV) a publicat luna trecută raportul Strategie de politici sociale: România 2013-2020, coordonat de Cătălin Zamfir, care invită la o dezbatere în paginile revistei Inovația socială. Raportul poate fi citit integral aici. Voi prezenta doar ideile principale.

Situația socială fără precedent a țării necesită revizuirea politicii sociale, care organizează sistemele de asigurări (educația, sănătatea, ajutorul de șomaj), susține familiile cu copii și asigură protecția grupurilor vulnerabile.

Starea socială a României în 2013

Este rezultatul întâlnirii economiei cu politicile sociale. Economic, România se plasează pe ultimele locuri în UE. Locurile de muncă salariale s-au redus la jumătate în 23 ani (4,3 mil. în 2011), ceea ce a dus la scăderea surselor bugetare pentru programele sociale. Creșterea ocupațiilor nesalariale nu a reprezentat o alternativă pentru că a oferit venituri fluctuante, deseori neasociate cu asigurări sociale și medicale. Doar 2% din populația ocupată sunt patroni.

Deprecierea valorii muncii este factorul principal al sărăciei. Au apărut noi forme de exploatare a muncii, prost plătite, cu riscul alunecării spre delincvență și efecte sociale negative. Salariul mediu a crescut modest în 23 ani (124%), iar salariul minim reprezintă 62% din valoarea celui de pornire (1989)[1].

Sărăcia afectează populația activă economic: 19% dintre români trăiesc în sărăcie relativă, față de 8,9% media din UE. Deținerea unui loc de muncă nu mai este o garanție a evitării sau ieșirii din sărăcie.

În 1989 o familie cu doi copii și două salarii minime pe economie se afla la limita minimului decent de viață. Acum ea acoperă 48% din coșul minim necesar unui trai decent. Toate familiile cu salarii mici se afundă în 2013 în sărăcie.

Altă sursă de sărăcie este îndatorarea. În 2006 populația României a devenit debitor net față de bănci; creditul a depășit valoarea economiilor depuse în bănci.

Cheltuielile sociale publice sunt, ca procent din PIB, cele mai scăzute din Europa: 21% față de 35% media în UE. România atribuie 35,9% din buget pentru protecția socială (în 2010), față de media UE – 39,9%. Resursele financiare scăzute au, printre alte cauze, și politica de îndatorare publică irațională. În 2010 România s-a îndatorat cu 20 mld. euro, fără o explicație clară  a necesității și utilizării banilor; bugetul este și astăzi grevat de îndatorarea de atunci.

Ajutorul de șomaj a devenit cronic și s-a transformat în neocupare și din cauza politicilor ocupaționale ineficiente. Neocuparea reală este mult mai mare decât cifra șomajului.

Alocația pentru copii, principala formă de ajutor a famiilor cu copii, s-a depreciat în raport cu salariul. Dacă în 1989 ea reprezenta 11,5% din salariul minim, în 2013 ea este 8,3%. Marketizarea serviciilor sociale (educație, cultură, sănătate) a grevat suplimentar bugetele familiilor.

Veniturile ocazionale reduc temporar greutățile unei familii, dar o fixează într-o stare socială marginală cronică.

Tolerarea corupției este un factor important de sărăcire și de distorsionare a economiei. Deşi promovarea concurenţei în economie a fost un obiectiv politic central, ca mecanism reglator al preţurilor, intervenţia monopolurilor este substanţială în domeniile carburanţilor, telefoniei fixe şi mobile, al distribuţiei de electricitate, gaze naturale, energie termică sau al distribuţiei anumitor medicamente.

Probleme sociale grave (abandonul școlar, persoanele fără acte de identitate, mai ales copii) sunt deseori ignorate de politicile publice.

ICCV estimează că în prezent circa jumătate din populația țării este săracă sau la marginea sărăciei, cu șanse mici de a-și îmbunătăți viața. În marile orașe au apărut pungi de sărăcie extremă (comunități care trăiesc folosindu-se de gropile de gunoi).

Cei mai afectați de sărăcie sunt copiii și tinerii sub 25 ani, resursa esențială a României viitoare. În țara noastră copiii sunt categoria cea mai afectată de sărăcia relativă (48,7%) față de media UE (26,9%). Sărăcia copiilor reprezintă mai ales lipsa oportunităților de creștere și de dezvoltare normală. Prin anumite politici de protecție socială, în unele țări din UE o familie cu copii depășește mai repede pragul sărăciei, decât una fără copii.

Copiii cu situația cea mai gravă provin din pungile de sărăcie extremă (copii practic fără șanse de incluziune socială), familiile cu sărăcie cronică, monoparentale sau cu părinți plecați în străinătate sau din starea de abandon.

Rata de ocupare a tinerilor între 18 și 24 de ani este de doar 23,9%. De doi ani a apărut o problemă socială nouă: cum vor fi sprijiniți cei aproape 40% din tinerii de 18 ani să-și ia bacalaureatul? Pentru doi ani consecutivi, dintr-o cohortă de 225.000, mai puțin de 200mii intră în bacalaureat din cauza abandonului școlar, iar dintre aceștia doar 100mii îl promovează.

Alte probleme sociale grave sunt accesul dificil la locuințe și creșterea îndatorării populației, în condițiile scăderii predictibilității veniturilor obținute din muncă. România se situează pe locul II în UE la indicatorul locuințe supraaglomerate (57,7% în 2009). În 2009 începe să crească proporția celor care nu-și achită la timp cheltuielile obligatorii. Cele mai multe restanțe se înregistrează la cheltuielile pentru utilitățile locuințelor (49,4%).

Politica economică

ICCV propune drept obiective sociale prioritare creșterea ocupării salariale și creșterea valorii muncii. Politica fiscală și salarială trebuie să facă munca rentabilă. 

Pentru o economie stabilă ar trebui încurajate acumularea de capital și investițiile naționale, susținute întreprinderile de nișă (IT, agricultura bio, industria alimentară și a mobilei), IMM-urile și antreprenoriatul local; economia trebuie curățată de corupție.

Direcțiile politicii sociale până în 2020

1.    Consolidarea sistemului actual de protecție socială

§  Sistemul de pensii: Pilonul II are efecte negative asupra Pilonului I și grevează salariile. Se va evalua contopirea lui cu Pilonul I sau III. Pensiile speciale trebuie eliminate și pensia trebuie calculată după o formulă unică. Veniturile netaxate trebuie desființate (contractele de mandat ale unor manageri, plățile compensatorii, salariile de bază primite de militari/magistrați la ieșirea la pensie).

§  Alocațiile pentru copii trebuie cuplate cu responsabilizarea părinților.

§  Creșterea accesibilității la servicii sociale.

2.    Scoaterea copiilor și tinerilor din starea de sărăcie absolută este o urgență; tinerii ajung săraci printr-un mecanism intergenerațional de perpetuare a sărăciei. ICCV propune elaborarea unui program național până în dec. 2013, care să fie pus în aplicare din 2014.

3.    O strategie de dezvoltare a sistemului de asistență socială, cu o lege nouă de funcțioare și apropierea asistentului social de comunitate și de școală.

4.    Programe punctuale: acte de identitate personală pentru toți, școală pentru toți, program de locuințe sociale la nivelul a 75% din nevoile actuale până în 2020, politică salarială cu impozitarea progresivă a veniturilor.

5.    În ceea ce privește problemele social-economice ale romilor, ele se întrepătrund cu cele ale restului populaţiei și trebuie să fie tratate integrat cu programele dedicate întregii populaţii. Este nevoie de dezvoltarea unei concepţii de includere a problemelor romilor în problematica social-economică a întregii populaţii și de elaborarea unor programe complementare pe aspecte specifice.

6.    E necesar un sistem de monitorizare a problemelor sociale ale României, care să ofere date consolidate politicilor publice.

 Concluzie

În situaţia actuală de criză, politica socială poate aduce o contribuţie importantă la relansarea social-economică şi politică a României. Dar creșterea calității vieții în comunitate nu depinde doar de stat, prin funcția sa socială, ci și de agenții economici, mass media, școală, inițiativele cetățenești și de culte.

---

1 80% din salarii sunt mai mici decât salariul mediu pe economie.

Read more...

Tranziţia spre statul neofeudal

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat la mijlocul lunii ianuarie raportul Ce fel de tranziţie vrem? Analiza critică a tranziţiei II . Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite să ne facă să înţelegem criza prin care trece societatea românească, de ce ceea ce numim tranziţie ne-a dus la o construcţie socială dezastruoasă, contestată acum şi în „Piaţă”, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice.

Raportul oferă un răspuns la întrebările:

-      Ce schimbări s-au produs în societate în ultimii 22 ani, numiţi iniţial tranziţie, iar acum reformă a statului?

-        Cine au fost beneficiarii schimbării şi cine a suportat costurile?

-        Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs contestat de români?

-    Ne îndreptăm spre o societate a prosperităţii de tip european sau ne   afundăm în subdezvoltare (o societate a inechităţii guvernată prin metode care alunecă spre dictatură)?

După o perioadă de câţiva ani, în care părea că lucrurile se aşază în societatea românească, criza declanşată în 2008 ne-a întors la întrebarea ce va fi după? În 2011 86% dintre români apreciau că ne îndreptăm într-o direcţie greşită.

Pentru a şti dacă procesul de transformare a societăţii româneşti s-a încheiat să studiem obiectivele tranziţiei. Nu ştim cine le-a stabilit, dar ele au fost prezente pe agenda politică internă din anii 1990: privatizarea completă a economiei şi reforma instituţională.

Este discutabil dacă pentru funcţionarea bună a unei societăţi este necesară privatizarea completă. În ţările dezvoltate există o dinamică între public şi privat. Obiectivul tranziţiei ar fi putut fi nu o economie complet privatizată, ci o economie privată cu sectoare publice cu o dimensiune stabilită contextual. Dar privatizarea completă a devenit marea dogmă  a tranziţiei, interpretată de sociologii de la ICCV ca o iluzie care ne absolvă de orice răspundere: justificăm ineficienţa din economie prin faptul că mai există sectoare publice. Iluzia rezonează cu ceea ce ne tot repetă reprezentantul FMI în România: sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de economia românească; privatizaţi tot şi vă va fi mai bine.

Iniţial privatizarea ţintea întreprinderile existente. Acum se prefigurează o „extindere”: privatizarea resurselor naturale, a sistemului sanitar, de fapt a tuturor sistemelor publice. Preşedintele a declarat că anul 2012 este anul marii privatizări; oare în 2013 vom putea spune că tranziţia s-a terminat şi că ne este bine? Deocamdată suntem o societate capitalistă subdezvoltată, cu un segment important de populaţie săracă. (O serie de indicatori din raportul ICCV vorbesc de riscul de sărăcie al românilor care muncesc, rezultat al politicilor salariale.)

Instituţiile statului, transformate după model occidental, lasă impresia că alunecăm spre dictatură. Mulţi parlamentari nu mai exprimă voinţa poporului, ci sunt aleşi de către deţinătorii de dosare sau contracte cu statul. Reforma constă în realitate în privatizarea totală a sistemului public. Ea se face deseori prin asumarea răspunderii de către guvern a unor legi ce vor schimba complet sistemul de asistenţă socială, de sănătate şi de învăţământ. Proiectele de reformă sunt făcute de multe ori în secret, sunt contestate de către public, şi, mai important, sunt adoptate prin mecanisme nedemocratice.

Ce a rezultat în urma acestei politici, ca viziune şi mod de lucru, este o ţară sărăcită, cu o economie distrusă şi un sistem politic ineficient şi corupt, care nu mai are autoritate morală în faţa poporului. Tranziţia a fost prost concepută; întrebarea este dacă vrem să o terminăm sau să schimbăm cursul lucrurilor.

A termina tranziţia aşa cum am început-o presupune privatizarea monopolurilor de interes public (resursele naturale), a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea, educaţia, securitatea individuală) şi a viitorului ţării prin împrumuturi iresponsabile.

Spre finalul tranziţiei înţelegem că privatizarea făcută oricum nu duce la o economie prosperă; ea aduce beneficii celor ce vor să exploateze resursele în interesul lor, nu al comunităţii (obiectivul băieţilor deştepţi). Simptomatic a fost că tema interesului economic naţional a fost inexistentă în discursul politic în cei 22 de ani. Statul ca instituţie ce funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat; controlul statului de către un grup reprezintă privatizarea statului – dictatura.

A doua parte a raportului ICCV tratează despre stat şi despre reformarea lui, obiectiv al tranziţiei. Statul capitalist occidental are ca funcţii furnizarea de servicii sociale şi redistribuirea resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social. Resursele financiare produse de economie sunt preluate de către stat prin impozite şi taxe şi trebuie  folosite pentru a gestiona riscurile sociale. În ţările dezvoltate statul utilizează peste o treime din PIB sau mai mult; el redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi. Cei cu resurse economice mai mari contribuie mai mult la funcţionarea statului, iar cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult. Structura socială a unei societăţi capitaliste este formată din deţinători de capital şi salariaţi. Puterea primară o deţin grupurile sociale angajate în sistemul economic, iar oamenii politici au o putere secundară, derivată. Mecanismele asiguratorii contra abuzului de putere sunt: separarea puterilor în stat, reglementările şi transparenţa acţiunii politice (statul de drept).

Într-o ţară aflată în tranziţie se confruntă două tendinţe de organizare a statului: una programatică (de adoptare a modelului de stat occidental) şi cealaltă subterană, produs al noii configuraţii sociale. România a preluat formele instituţionale după modelul statului occidental, dar ele au generat aici o altă realitate decât cea aşteptată. Profilul statului este determinat de structura social-economică a societăţii, care pentru tranziţia românească arată altfel decât într-un stat capitalist. Marii capitalişti nu s-au format din întreprinzători care şi-au organizat producţia şi au reinvestit profitul, ci prin transfer de proprietate (prin privatizări) şi din contracte ale băieţilor deştepţi cu statul. Oamenii politici au ca sursă de putere controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a patrimoniului public şi al distribuirii resurselor statului, dar accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat; ei au doar capacitatea de a-i îmbogăţi pe alţii prin decizia politică. Sistemul politic din tranziţie nu este expresia unei structuri social-economice preconstiuite, ca în societăţile capitaliste, ci el este cel care creează structura social-politică.

Problema tranziţiei de la noi este accesul la resurse. Oamenii politici, noii capitalişti, funcţionarii publici superiori şi managerii întreprinderilor de stat au format o coaliţie social-economică şi politică ce are o poziţie priviegiată de putere, nesupusă niciunui control, întrucât lor li s-au alăturat şi persoane din sistemele de control al statului (poliţie şi justiţie). Oamenii politici au avut patru căi de a participa la distribuirea resurselor publice:

-       direct, ca beneficiari ai privatizării;

-     prin împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti (corupţie);

-   prin contracte privilegiate cu instituţiile statului (de ex, prin externalizarea serviciilor din sistemul public);

-    ca membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat.

Nu degeaba în discursul public se vorbeşte de clasa politică, ca grup social distinct. Ea se foloseşte de structurile statului pentru a exploata populaţia. Eticheta de corupţie este o formă de atribuire strict individuală a responsabilităţii tranziţiei, şi nu structurală.

Când instituţiile statului sunt folosite ca mijloace de îmbogaţire, redistribuirea resurselor are loc de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Este un stat întâlnit în feudalism; pentru România de azi cercetătorii ICCV descriu conceptul de stat neofeudal. În România aflată în tranziţie s-au confruntat două tendinţe structurale (modelul statului occidental şi modelul statului neofeudal), ce au ca opţiuni politice statul puternic şi statul slab (sau statul minimal). Atacul împotriva statului a permis manifestarea grupurilor de interese particulare, explozia corupţiei şi căderea întregii economii. Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Pe măsură ce componenta capitalistă a statului a scăzut, a crescut partea de stat neofeudal.

Sărăcit de ineficienţa economiei şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul neofeudal se apropie de limita superioară a oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi. Mecanismele pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie sunt:

-         politica fiscală în defavoarea comunităţii sărace;

-         monopolurile de stat, administrate cvasi-independent (cum este Poşta);

-      monopolurile publice: prin privatizarea lor se va obţine o creştere a eficienţei mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea tarifelor suportate de populaţie.

Statul neofeudal se află în criză prin epuizarea resurselor statului şi sărăcirea resurselor oferite de economie. Este un stat sărac al unei societăţi tot mai sărace. Statul român tinde să recurgă la ultima opţiune politică: adoptarea metodelor dictatoriale. Politizarea intituţiilor statului este forma cea mai vizibilă de deplasare a societăţii româneşti spre autoritarism.

Tranziţia a produs o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară îndatorată. Concluzia raportului ICCV este că ne aflăm în punctul crizei în care nu mai este posibilă decât o schimbare de politică. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic fie prin alegeri fie prin revoltă populară. La întrebarea care este garanţia că viitorul guvern va renunţa la modelul feudal de dezvoltare? sociologii au ca răspuns amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice şi radicalizarea populaţiei. Întrebarea mea este dacă există riscul ca statul român să dispară cu totul în urma exploziei.

Read more...