Cronica evenimentelor politice - dec. 1994 (II)

România și integrarea euro-atlantică, în 1994

Pentru partizanii integrării noastre euro-atlantice, 1994 a fost - la prima vedere - un an bun.

1. Clauza naţiunii celei mai favorizate în relaţiile noastre cu SUA a acţionat, pentru prima dată după 1988, de-a lungul unui întreg an calendaristic. Prelungirea ei pe 1995 a fost o formalitate, iar din 1995, probabil, se va renunţa la actualul sistem de re-prelungire anuală. În plan economic şi comercial, rezultatele sub acest raport au fost bune. Comerţul cu SUA a crescut simţitor, iar investițiile americane de capital în România au trecut pe primul loc. Totuşi 1994 a evidențiat anumite carenţe ce ţin de starea jalnică a industriei noastre şi care împiedică o mai bună valorificare a avantajelor dobândite pe piaţa americană... 

2) În 1994 s-a încheiat procesul ratificării Acordurilor de Asociere a României la Uniunea Europeană. Suntem astfel a treia ţară, după Polonia și Ungaria, care încheie acest proces. Aceste acorduri sunt menite să micşoreze actualele decalaje dintre UE și ”asociaţi", sub raportul legislației, instituţiilor, al standardelor economice şi financiare, dar și al productivităţii, eficienţei, infrastructurilor etc. Toate acestea în perspectiva unei aderări ca membru al UE cu drepturi depline. Acordurile se întind pe circa 8-10 ani. La sfârşitul acestei perioade, unii dintre asociaţi vor deveni membri cu drepturi depline. Numai unii, pentru că asocierea nu este un bilet de intrare automată în UE la sfârşitul respectivei perioade, ci numai o şansă acordată de pe acum. 

Este evident, deci, că azi sau în viitorul apropiat, nici una din fostele ţări socialiste nu poate deveni membru cu drepturi depline în UE. De ce? Pentru că decalajele amintite sunt enorme. De exemplu, dacă prin absurd România ar fi admisă acum în UE, numai 25% din industria noastră ar face faţă concurenţei debordante a mărfurilor occidentale, care ar pătrunde liber, fără vamă, ca peste tot în Uniune. Restul industriei româneşti ar falimenta, aruncând în şomaj câteva milioane de oameni în numai câteva luni. 

După 8-10 ani, însă, decalajele respective se vor reduce substanțial. Dar ele vor rămâne importante totuşi. Încât, integrarea deplină a respectivelor ţări în UE le găseşte cu o capacitate concurenţială încă redusă. Soluţia? Acordarea unor importante subvenţii de către UE pentru acoperirea pierderilor. Astfel, Portugalia cu numai 8,1 milioane de locuitori, primeşte câteva milioane de dolari pe zi de la Bruxelles, pentru a acoperi pierderile produse de deschiderea totală a pieţei sale pentru ţările Uniunii. Subvenţiile le plătesc bogaţii UE - adică Gerrnania, Franţa etc. - care, de fapt, sunt şi principalii beneficiari ai deschiderii piețelor ţărilor membre. 

Ce se va întâmpla dacă vor intra în UE şi cei 6 foşti socialişti? Săracii UE de azi - Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania - se vor teme că îşi vor pierde statutul de „sărac" şi, prin urmare, că vor pierde importantele subvenţii de azi. Bogaţii, însă, se vor teme şi mai tare căci venirea noilor „săraci" va impune contribuţii net crescute pentru ei către fondul comunitar de la Bruxelles. Deja, la Essen în aceste zile, şefii de stat din Ungaria, România, Slovacia, Bulgaria, Cehia şi Polonia vor participa la „summit"-ul UE, unde se preconizează crearea unui fond de 1,2 miliarde ECU anual, care va fi distribuit în următorii 5 ani celor şase asociaţi. Cele de mai sus arată că „cei 6" nu sunt totuşi foarte-foarte bineveniţi. Căci includerea lor în UE va da multă bătaie de cap şi va presupune şi mari cheltuieli sau sacrificii. Este însă neîndoielnic că o atare lărgire a „celor 15" va duce la o regândire a instituţiilor şi reglementărilor UE. Iar aceasta, nu în avantajul noilor veniţi, desigur... 

În primii trei ani, „asociaţii" primesc toate avantajele convenite, urmând ca în ultimii trei-patru ani UE să le primească pe ale ei. Este deci o asimetrie de calendar, care îi favorizează net pe asociaţi. Dar acest „cadou" are o durată scurtă de numai trei sau patru ani. După această „lună de miere", barierele vamale între cele două părţi se reduc şi ne vom trezi în faţa unui val de produse vestice căruia industria noastră nu îi va putea face faţă. Căci și azi, când de bine de rău avem o protecţie vamală, suntem inundaţi de produse vestice. Iar dacă acest lucru nu produce încă un dezastru - deşi şi azi efectele sunt dure! - aceasta se datoreşte sărăciei românului şi slabei puteri de absorbţie a pieţei româneşti. 

Şi ar mai fi două aspecte: 

a) dezarmarea vamală parţială, dar destul de drastică, pe care o va aduce cu sine asocierea, ne găseşte cu o economie încă neconcurenţială. Ceea ce este foarte grav! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte total neantrenat. Cum să faci faţă concurenţei externe, dacă tu nu ai antrenamentul de acasă?... 

b) asocierea se va suprapune, calendaristic, cu complicatele procese ale marii privatizări şi restructurări. Adică, în plin cutremur! Este ca şi cum atacul inamic te găseşte cu tot armamentul demontat!... 

Cum, necum, de la 1 ianuarie intrăm în plină asociere. Noi ne aşteptăm ca încă de la primii paşi, confruntaţi cu lucruri pe care nu le-au prevăzut din vreme, guvernanţii noştri să alerge, la Bruxelles, după tot soiul de derogări şi exceptări. Ca odinioară la CSP; numai că Bruxelles-ul n-are mamă, n-are tată...

3) În 1994, România s-a mai apropiat de NATO. Am semnat „primii” aşa-zisul Parteneriat pentru Pace. Avem în activităţile acestuia note ”foarte bune”; în 1996 vom găzdui la Bucureşti nu ştiu ce conclav NATO, iar dl Roman este un fel de raportor NATO pentru răsăritul Europei. Cine mai e ca noi?!... 

NATO însă este o alianţă militară. Deci, eşti membru NATO sau nu eşti - alta nu se poate! Aici nu există formule graduale, ca în cazul grupărilor de tip economic de mai sus. Dovada este dezamăgirea produsă de formula hibridă care este Parteneriatul pentru Pace. Până şi americanii au priceput că această formulă nu are nici un viitor! În fond, ce este NATO? O alianţă militară care, înainte de a apăra securitatea unei ţări membre sau a alteia, apără o concepţie şi un mod de viaţă bazat pe trei principii: proprietatea privată (economia de piaţă), sistemul politic democratic şi drepturile omului. Iată de ce este de presupus că în NATO nu vor intra decît acele state est-europene care împărtăşesc acest mod de viaţă şi, deci, îndeplinesc aceste tacite condiţii. Ca în cazul UE, ca favoriţi pleacă Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi, cu a doua şansă, România şi Bulgaria. Nimeni nu ştie când se va produce aderarea la NATO şi nici dacă acest proces se va desfăşura deodată sau pe rând. După reuniunea de la Budapesta a CSCE, denumită acum OSCE, se conturează numai două variante. Prima: nimeni, nici măcar Rusia, nu va avea dreptul de veto la intrarea cuiva în NATO şi a doua: vor intra în NATO acei răsăriteni care nu au probleme cu Rusia! Prin urmare, nu s-a decis, în fapt, nimic! Căci cele două variante sunt complet opuse între ele! Clar pare a fi că, după extinderea CSCE (OSCE) până în Asia Centrală şi Vladivostok, nimeni nu intenţionează să extindă NATO pe același calapod. Se dovedeşte deci (încă odată) că NATO nu apără atât frontiere şi state, cât un mod de viaţă. Oricum, extinderea NATO până la frontierele fostei URSS şi chiar de dincolo de ele - căci şi Ţările Baltice sunt undeva pe listă - ridică şi pentru NATO chestiunea regândirii sale! 

În sfârşit, pentru o ţară ca România trebuie să fie clar că în NATO nu intră cine vrea. În NATO intră cine e dorit acolo, dar cu condiţia şi să facă faţă unor clare exigenţe. Astfel, ca şi în cazul UE, şi aici există anumite decalaje. Între NATO şi aspiranţii la calitatea de membri NATO: în materie de organizare, de legislaţie, de dotare, de putere de foc, de logistică etc. A aduce toate aceste aspecte la nivelul NATO presupune un veritabil cutremur organizatoric şi cheltuieli imense. Numai pentru a moderniza aviaţia s-ar putea ajunge la peste 5-6 miliarde de dolari! Ne-am putea întreba dacă toată această ”ofensivă” spre NATO are vreo noimă sau vreo bază? Într-un fel, le are. Noile democraţii din estul Europei, pe lângă faptul că se tem să rămână singure faţă în faţă cu Rusia, se mai tem şi între ele. De exemplu, Ungaria are pretenţii teritoriale în Slovacia şi în România. Ceea ce crează suficiente probleme pe planul securităţii în zonă. Or, cum după congelatorul sovietic aceste probleme au reapărut, se speră (Slovacia şi România) că, intrându-se în NATO, acesta va şti să le pună surdină; sau, dimpotrivă (Ungaria), că NATO le va arbitra curând şi ”adecvat"... Aceasta, cât priveşte noima. Cât priveşte baza, la întrebarea cine va plăti tot acest imens efort de înarmare, răspunsul este clar: contribuabilii din est... Dar şi aici se speră - în est - că, după destinderea strategică adusă de prăbuşirea comunismului în Europa, marile firme de armament occidentale vor şti să facă un lobby teribil şi să angajeze importante sume de bani în programe de ajutorare militară a Estului. Ca odinioară cu Grecia, Turcia etc. 

Dar înainte de a fi o afacere - căci este cert şi aşa ceva! - intrarea în NATO este o gravă chestiune politică şi de securitate naţională. De ne-am gândi la trei aspecte numai: 

- a intra în NATO înseamnă a aduce frontiera dintre NATO şi zona CSI pe Prut. Cum va influenţa această nouă realitate cu Rusia Ucraina şi problema unirii? 

- Raporturile cu Ungaria vor evolua spre stingerea pretenţiilor acesteia sau spre un arbitraj al NATO? 

- În ce măsură sunt pregătiţi, apţi şi dispuşi românii să adopte un mod de viaţă, un sistem politic şi nişte valori care și în Occident sunt din ce în ce mai contestate?...

În anii 1950, clasa politică a vremii se extazia în faţa perspectivei comuniste şi a alianţei cu URSS. Acum, clasa politică actuală se extaziază în faţa perspectivei democratice, comunitare şi a alianţei cu NATO. Lăsând de o parte filiaţiunile comune celor două ”clase” politice, mai frapează un lucru pe care acestea îl au în comun: lipsa oricărei analize lucide, în public şi pe elementele concrete. La urma urmei, cei din anii ‘50 aveau scuza ocupaţiei străine, a prostiei şi a lipsei de educaţie intelectuală. Or, azi, scuza ocupaţiei străine nu mai poate fi, totuşi, invocată!...

Republica Moldova în fața unui an crucial, 1995. 

Alegerile din februarie 1994 au adus o schimbare netă în aspectul politic din Republica Moldova. Câştigate clar de Partidul Democrat Agrar din Moldova, aceste alegeri au avut darul unei clarificări a vieţii politice. Acum puterea politică este deţinută majoritar de partidul domnului Snegur, care însă a înţeles să alcătuiască guvernul pe bază ”mai largă", incluzând şi cele două formaţii ale rusofonilor: Socialiştii-Edinstvo. Cele două formaţii de orientare naţională românească, Frontul Popular Creştin Democrat şi Congresul Intelectualilor şi Tăranilor, deţin abia o cincime din voturile parlamentului de la Chişinău. 

Consecinţele au fost evidente. 

A urmat o clară orientare spre CSI, cu care Moldova a semnat o serie întreagă de documente, care faptic o includ din nou, cu totul, în orbita Moscovei! Corelat cu această opţiune, se remarcă o răcire drastică a relaţiilor cu România. Mai mult, pe acest fond unii lideri ai PDAM agită tot mai des mai vechea lozincă a ”Moldovei Mari"' de la Munte la Mare! Oricât ar putea să pară această lozincă de total neavenită, ea ascunde în cutele ei un pericol imens pentru suveranitatea şi integritatea României. Căci, să nu uităm, în spatele diriguitorilor de la Chișinău se află imensa forţă a Rusiei, hotărîtă deja ”să redevină ceea ce a fost, ba și mai mult decât atât”.

Cum se explică situaţia de azi din R. Moldova? În primul rând, prin greşelile politice grave comise de forţele politice româneşti de la Chişinău, după anul 1991, anul dezmembrării URSS. Iar aici am enumerat: indecizia, dezbinarea, neglijarea factorului economic în propria lor politică; menţinerea pe linia unor lozinci vagi, adesea simplist-patriotarde, neglijarea acelor aspecte legate direct de preocupările de zi cu zi ale unei populații a cărei conştiinţă naţională a fost fragilizată de lunga noapte sovietică. În atari condiții, menţinerea numai cu numele la putere a unor guverne zise ”naţionale" între 1990 şi 1993 a oferit un teren foarte favorabil forţelor pro-moscovite, care au asociat românismul cu mizeria crescândă de acolo. 

În al doilea rând, pe fondul degringoladei economice şi sociale din aceeaşi perioadă, a fost destul de simplu pentru forţele pro-moscovite să speculeze situaţia. În timp ce sărăcia, destabilizarea socială, economică şi politică puteau fi puse (cu o oarecare abilitate propagandistică) pe seama ruperii de Moscova, dar şi „reapropierii" de România, nostalgia marii majorităţi a populaţiei după ”anii prosperi" de sub Brejnev a putut crea iluzia că drumul spre ,,mai bine" este un drum înapoi. Şi cine să te aducă înapoi dacă nu pro-moscoviţii?!... 

Acum au trecut deja zece luni de la preluarea puterii în mod făţiş de către forţele pro-moscovite. Situaţia economică şi socială însă a continuat să se degradeze! În ciuda reapropierii drastice de CSI şi a îndepărtării de România nu se întrevăd încă semnele însănătoşirii economice. Rusia - ea însăşi în plină criză economică, socială şi politică - se află confruntată cu grave complicaţii militare în Asia Centrală (Tadjikistan) şi în Caucazul de Nord (Cecenia)! Îndatorată deja cu sume imense către Moscova, Moldova se vede lipsită deocamdată de livrările de energie şi materii prime, pe care Moscova - în dificultate - înţelege să le livreze numai pe bani buni. Lipsită de lichidităţi, Moldova s-a văzut silită recent să ofere în schimbul unor furnituri vitale, drept plată, proprietăți și pământuri fratelui mai mare de la răsărit! Judecând după relativa surdină pusă reformei economice recent la Chişinău, ne putem aştepta ca anul 1995 să fie un an extrem de dificil sub raport economic. Va fi capabilă actuala opoziţie de la Chişinău să înţeleagă unde a greşit în trecut? Și, pe această bază, va fi ea capabilă să construiască o alternativă viabilă? Dacă da, desigur partida va rămâne încă greu de câştigat. Căci actuala echipă de la Chişinău mai are o rezervă: eliminarea oricărei urme de democraţie din viaţa tinerei ”republici”...

Oricum, anul 1995 se anunţă de pe acum unul crucial. Iar în această perspectivă, singurul răspuns potrivit ce l-ar putea da Bucureştiul lui Snegur şi ai lui ar fi evoluţie stabilă internă şi un reviriment real pe plan economic şi social.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 19 (40), 16-31 dec. 1994)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - nov. 1994

Convenția PD (FSN) de la Cluj-Napoca și manevrele d-lui Roman

În marasmul care a lovit mai toate partidele, conclavul PD(SN) reunit recent la Cluj-Napoca şi-a fixat, cu destul tupeu, scopul final: „locul unui partid democrat este la guvernare"! Petre Roman dixit. Cum ţara e plină de partide - toate „democrate" — şi cum în democraţie se guvernează, totuşi, pe rând, această formulă are un singur temei: omul îşi face curaj, de unul singur! 

Acum, că avem lămurită principala semnificaţie a celor petrecute la conclavul de la Cluj-Napoca, să ne întrebăm: care vor fi fost însă obiectivele intermediare - veritabili „sfinţi" care te mănâncă, până să ajungi la „dumnezeul” guvernării? Conştient de propriul său marasm, dar sesizându-1 corect şi pe al altora, domnul Roman îşi pregăteşte ofensiva nesperat de bine. Astfel, însuşi locul ales — Cluj-Napoca — este destul de sugestiv. După Declaraţia din vară, de la Oradea, acum urmează Cluj-Napoca. De ce, din nou în Ardeal? Din trei motive, cel puţin. 

Mai întâi, pentru liderii PD(FSN) mentalităţile politice din Ardeal le-ar putea fi „mai de bun augur". Mai ales că vechiul regat le-a fost pe deplin ostil la recentele alegeri locale de la Brăila, Slatina, Oneşti etc. Ardealul, se speră pe aleea Modrogan, le-ar acorda o altă şansă. Încât, după Oradea a urmat Cluj-Napoca, centru universitar, industrial şi bancar de mare iradiere culturală şi nu numai în întreaga zonă de nord şi de vest a României. Dacă faci acolo o bună figură — organizare, ţinută, oaspeţi, tot dichisul — dai la iuţeală lovitura, nu-i aşa? Mai ales când — vorba domnului Roman — te-ai „născut cu năframa Transilvaniei pe faţă"... 

În al doilea rând, în Ardeal îşi au fieful două mari formaţii politice, azi în criză evidentă: Convenţia Democratică şi PUNR. Cu un discurs politic „modern", „occidentalizat" nevoie mare, domnul Petre Roman speră să aibă mult mai mult ecou la Cluj-Napoca, decât ar fi putut avea la Iaşi, Oneşti, Brăila, Slatina sau Bucureşti. De altfel, încă de la schisma FSN din primăvara lui 1992, aripa Roman a fostului FSN, prin discursul său politic, a concurat mai degrabă pe voturile Convenţiei Democratice, lăsând stânga tradiţională şi satele aripii Iliescu. În bună măsură, scorul mediocru al CDR din sept. 1992 se explică şi aşa. După cum, şi nesperat de bunul scor de 10% al PD(FSN) pe atunci, tot pe această cale se explică. Prin urmare, având deja „antrenament", iar la Cluj-Napoca şi împrejurimi fiind destui votanţi ai CDR, azi dezamăgiţi, domnul Roman se aşteaptă, probabil, la noi progrese în Ardeal pentru partidul său. O logică similară vizează, desigur, şi electoratul simpatizant până de curând cu PUNR. A se vedea divergenţele majore între cuplul Funar-Gavra şi domnul Sălăgean, a cărui activitate în Senat a reuşit să blocheze programul marii privatizări al guvernului Văcăroiu. Cum PUNR a făcut greşeala de a intra în guvernul Văcăroiu taman acum, când acest guvern se află blocat în prag de iarnă, nu e de mirare că electoratul PUNR, deja dezamăgit de scandalul Caritas, este extrem de fluid şi disponibil. Cum pentru mulţi foşti simpatizanţi PUNR este greu de făcut saltul spre CDR, să zicem, domnul Roman îşi va fi făcut socoteala că unii dintre ei se vor acomoda mai uşor ca o aripă „fostă" FSN. Sesizând deci reculul CDR şi PUNR, plasarea recentului conclav PD(FSN) la Cluj-Napoca a fost o mişcare politicianistă abilă. 

În al treilea rând, domnul Roman a mai urmărit ceva: o paradă a „bunelor" şi „înaltelor" sale relaţii în Occident. Şi a reuşit: delegaţii din Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Grecia, Israel şi Consiliul Europei — toate socialiste — au onorat generos conclavul de la Cluj-Napoca. De unde, o anumită consolidare a poziţiei domnului Roman în partid: cine altul ar mai scoate cu atâta succes, partidul, în Europa, nu-i aşa?... De unde un efect de şarm propagandistic „emanat" în toată zona, nu ne îndoim. Astfel, asidua curte pe care dl Roman o face de un timp micului PSDR (Cunescu) a mai marcat un punct. Poate unul decisiv. Căci domnul Cunescu a rostit deja acolo formula atât de aşteptată: „să ne unim forţele"! Fuziune sau alianţă, domnul Roman pleacă deja câştigător. Pe de o parte, pe o atare cale el va moşteni „legitimitatea" social-democrată încarnată azi de PSDR (Cunescu); pe de alta, el îşi facilitează enorm calea spre fotoliul din Internaţionala Socialistă. În sfârşit, apropierea dintre aceste două partide va crea o breşă în unitatea tot mai iluzorie a Convenţiei Democratice! O unificare PSDR (Cunescu) cu PD(FSN) ar însemna intrarea pe uşa din dos a domnului Roman în Convenţia Democratică. O alianţă a celor două partide ar pune în discuţie rămânerea PSDR (Cunescu) în CDR. Recenta suspendare a PSDR din Convenţie are la bază tocmai apropierea deocamdată preliminară a celor două partide social-democrate. Cum deja există precedentul Alianţei Liberale (între PAC şi PNL-Quintus), Convenţia ar urma - într-o asemenea ipoteză — fie să se desfiinţeze, fie să se redefinească drastic!... 

Până una alta, parşivele cântece de sirenă ale domnului Roman subminează, masiv şi cu succes, CDR! Pentru a ajunge la guvernare, dânsul este în stare de gesturi extreme şi groteşti. Astfel, partidul domnului Roman îi întinde o mână prietenească lui Miron Cozma (cel care 1-a alungat, cu minerii, de la guvernare!), invitându-1 în Aleea Modrogan! Iar regelui Mihai, căruia i-a refuzat în aprilie 1990 viza pe aeroportul din Geneva, şi pe care, în decembrie 1990 l-a reţinut cu forţa pe autostrada spre Piteşti, Regelui deci, domnul Roman îi face azi avansuri deplasate. Cităm: (declararea lui Mihai I ca personna non grata) „este un demers fără logică şi care contravine Constituţiei României. De aici se vede încă odată frica preşedintelui Ion Iliescu de regele Mihai". Bune, deci, şi voturile monarhiste, nu? Pe lângă atare tupeu, acuzele de corupţie sunt floare la ureche, nu-i aşa?... 

Dacă nimeni în CDR nu va sesiza la timp actualele manevre ale domnului Roman, lucrurile vor merge ca și cum sciziunea „marelui" FSN în aprilie 1992, ar fi avut un schepsis cu bătaie lungă. Pe de o parte, aripa Roman preia mesajul CDR, îi ia şi o parte din voturi, iar azi îi pregăteşte ruptura; pe de altă parte, aripa Iliescu va domni la stânga! Pe această cale vom căpăta curând-curând o „rotativă" guvernamentală, în care, în mod perpetuu, „vin ai noştri, pleacă ai noştri"! În ochii noştri, CDR a şi murit. Nu ei îi ducem noi grija sau dorul. Dar în perspectiva descrisă mai sus, cine şi unde va face opoziţia activă contra ”rotativei"? Sau, cumva, renunţăm la pluralism?!...

Acordul ruso-moldav pentru retragerea trupelor ruse din Moldova 

Acest acord a fost semnat la 21 octombrie, la Moscova, în prezența lui Elţîn şi Snegur. Contrar denumirii sale, el stipulează mai degrabă rămânerea trupelor ruse acolo unde ele sunt deja! Căci retragerea este prevăzută a se face în trei ani de la „îndeplinirea condiţiilor interne de stat necesare”! Sub atare formulă încape orice; inclusiv un alt acord privind rămânerea! Nici o mirare că Lebed „scuipă pe acest tratat", sau că - mai pragmatică — conducerea de la Chişinău se cam gândeşte la semnarea acordurilor militare ale CSI, ceea ce ar însemna aducerea armatei ruse la Prut...

Între timp, tratativele româno-ruse pentru noul Tratat bat pasul pe loc. Cauza - chestiunea pactului Molotov-Ribentropp, pe care ruşii îl vor complet trecut sub tăcere. Noi credem că, decât un Tratat prost, mai bine nimic! A se vedea avortatul tratat Iliescu-Gorbaciov din aprilie 1991. Ca şi atunci, situaţia la Moscova este fluidă şi azi. La Istanbul, statele turcofone (Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan, Turkmenistan şi Turcia) reiterează ideea unei „comunităţi euro-asiatice", în care, pe lângă cei şase de mai sus, să intre şi China ! Este de înţeles că nervozitatea care domneşte acum la Moscova nu poate promite nimic raţional. Încât, în aşteptarea unor vremuri mai bune, în chestiunea reunirii noastre la Prut rămân, efectiv, numai două lucruri (deocamdată) de făcut: însănătoşirea noastră economică, politică şi morală şi redeşteptarea conştiinţei naţionale între Prut şi Nistru. Ceea ce presupune muncă, organizare şi oameni pe măsură şi nicidecum lozinci, demagogi sau agitații sterile...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 16 (37), 1-15 nov. 1994)

Read more...

CRONICA EVENIMENTELOR POLITICE (1-28 septembrie 1994)

CRONICA EVENIMENTELOR POLITICE (1-28 septembrie 1994)

Agrarienii și cadrele didactice din Moldova

La o consfătuire cu cadrele didactice ce s-a desfăşurat la Chişinău, ministrul învăţământului din actualul guvern, „agrarian", a cerut acestora să nu mai predea „limba română" sau „istoria românilor", ci să le adecveze (!) după glotonimul „constituţional" (!) — „limba moldovenească" şi „istoria moldovenilor". Rezultatul: proteste şi chiar huiduieli! La care ministrul a concluzionat: „atunci să faceţi fiecare cum credeţi!"...

Academicienii de la Chişinău faţă în faţă cu domnul Snegur

Cum Academia Republicii Moldova a respins aberaţia din actuala constituţie a republicii Moldova - respectiv, cea a „două limbi separate", româna şi moldoveneasca (!) — preşedintele Snegur i-a dojenit pe academicieni şi le-a cerut, în pofida evidenţei ştiinţifice, să ţină cont că cele din textul Constituţiei au fost votate „cu majoritate de voturi"! Ca să vezi! În rest, Snegur e acelaşi; numai că a mai luat vreo douăzeci de kilograme!

Snegur şi Consiliul Europei

Cu câteva zile înainte de vizita la Chişinău a domnului Daniel Tarschys, secretarul general al Consiliului Europei, procurorul general al R. Moldova a cerut suspendarea Frontului Popular şi a altor partide de orientare românească, pentru şase luni! Ceea ce ar însemna eliminarea actualei opoziţii din Parlament şi împiedicarea ei de a candida la alegerile locale din această iarnă! Având în vedere că vizita domnului Tarschys este legată direct de primirea R. Moldova în Consiliul Europei, lucrurile se întâmplă ca şi cum pe domnul Snegur nu l-ar interesa ca R. Moldova să şi reuşească această performanţă! Sau, ca şi cum domnul Snegur ştie precis că pe domnul Daniel Tarschys nu-1 interesează atari „mici detalii" de politică internă! Ehei, păi să fi interzis cineva în România, mai an, chiar şi un partid ca cel al contelui Zambra Iosifescu şi să fi văzut agitaţie la Consiliul Europei! Poate că exagerăm, veţi zice! Judecaţi şi dumneavoastră! Întrebat de Radio România-Actualităţi dacă cu gazdele sale din Chişinău s-a discutat problema grupului Ilaşcu, domnul Daniel Tarschys a răspuns laconic: ”No!” Deci, un deputat condamnat la moarte şi deţinut de autorităţi ilegale pe sol naţional nu interesează! Pe noi, mai că ne-ar amuza un domn Snegur cu „drepturi depline" la Strassbourg, dacă nu am fi convinși că Ilaşcu şi ai săi se vor afla pe mai departe tot în puşcărie! Încât, ne mai întrebăm odată: ce sunt şi ale cui sunt Drepturile Omului?...

CAER redivivus?

La recentul Congres Internaţional al Industriaşilor, ţinut la Bucureşti, Arkadi Volski, preşedintele industriaşilor ruşi a propus înfiinţarea unui neo-CAER! Scopul: ”redresarea economiilor noastre". Argumentul: „cam 50% din reculul nostru economic vine din dispariţia CAER". Statistic, aşa este! Dar! Să ne întrebăm cui se datorează înapoierea noastră de azi, dacă nu tocmai celor patru decenii de auto-izolare în CAER? O recunoaşte si domnul Volski: „CAER a creat o autonomie obiectivă a fostului lagăr (faţă de economia mondială n.n.), dar şi o auto-izolare neobiectivă! Or, tocmai această autoizolare ne-a rupt de progresul tehnic, ştiinţific, economic şi managerial realizat de alţii pe plan mondial. Aşa se explică înapoierea zonei de la Elba la Amur şi nu prin „moştenirea burghezo-moşierească". Că este aşa, iată un contra-exemplu: state ultra-înapoiate, care pe la 1950 nu aveau nici universităţi - Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayezia etc. - sunt azi unde sunt, în ciuda „moştenirii coloniale"! De ce ? De ce ele, da - au reuşit şi noi, nu?! Tocmai pentru că ele nu s-au auto-izolat, reuşind să-şi valorifice munca naţională prin exporturi masive, în condiţille menţinerii specificului naţional-cultural şi al protejării inteligente a propriei economii!... Cum ar urma să arate acest neo-CAER, care l-a fascinat într-atât pe domnul George Păunescu, omologul român al domnului Volski? Adică, cu ce monedă va lucra? Evident, nu cu dolari; nu cu monede convertibile! Şi nici cu „ruble transferabile”! Domnul Volski propune un sistem de cliring! Adică un soi de „marfă contra marfă”, calculat în preţuri teoretice, stabilite din birouri! Vom schimba din nou pantofi urâţi, pe maşini proaste, pentru a ajunge unde? La „redresarea" economică, ni se spune. Desigur, o redresare statistică, bazată pe aceleaşi produse şi tehnologii, care ne-au dus unde ne-au dus! S-ar reduce o vreme şomajul, dar marile probleme ale industriei noastre - tehnologii depăşite, decapitalizarea masivă - vor rămâne, ameninţând viitorul! Industria românească, numai pentru a reatinge nivelul relativ din 1975-`80 (prin raport cu nivelul de atunci al Occidentului) are nevoie de investiţii de 3 miliarde de dolari anual, încă zece ani! De unde aceşti dolari? Dintr-un neo-CAER, bazat pe „cliring"?!... Să ne uităm la Moldova, care de vreo 50 de ani face „cliring" cu Rusia! Rezultatul: înapoiere, mizerie şi dependenţă. Asta să dorim şi noi?!... Sigur, avem nevoie de cu totul alte relaţii cu Rusia. Altele decât cele de azi. Dar şi altele decât cele avute cu ei de la Petru cel Mare încoace! Câtă vreme Rusia va avea mentalităţi şi politică imperială România va reacţiona — indiferent cine şi cum ar conduce-o! - cu anti-rusism şi gândul la protecţii străine, anti-ruseşti. Or, aşa nu se poate construi nimic nou şi viabil; ne-o arată trei secole de relații ruso-române! La Moscova însă, Soljeniţîn a intuit esenţa: el propovăduieşte ruşilor (printre altele) renunţarea de către Kremlin la Moldova. Noi credem că numai aşa se va putea pune capăt în România unui anti-rusism justificat istoric până azi; numai aşa s-ar putea pune capăt lungului şir de protecţii străine, căutate de noi benevol din cauza spaimei de ruşi. La Bucureşti nu se trezeşte încă nimeni?...

Curtea Supremă de Justiţie Mareşalul Antonescu

Curtea Supremă de Justiţie a decis oprirea ridicării monumentului închinat Mareşalului Antonescu la Târgu Mureş. Până ce vor primi însă „hârtiile oficiale", veteranii de război (altfel decişi să respecte legea!) continuă lucrarea. Oricum, ei vor păstra statuia pentru „vremuri mai bune"! Deie Domnul să le apucăm şi noi!...

Tratatul Româno-Maghiar „într-o nouă prezentare”

Principiul acestui tratat, pe scurt, ar fi: „inviolabilitatea frontierelor, recunoaşterea lor şi renuntarea la revendicări teritoriale, în schimbul drepturilor minorităţii maghiare". Nu vom detalia chestiunea drepturilor minorităţii maghiare, unde autonomia politică completă este un minim ce ni se cere. Vom rămâne la ceea ce presa din ţară a numit „o veritabilă deschidere" a politicii noului guvern maghiar, respectiv, vom rămâne la „renunţarea la pretenţii teritoriale". Aşa să fie, a renuntat Budapesta la aşa ceva?! Nici poveste! Iată ce declară, la nici două săptămâni de la vizita domnului Meleşcanu la Budapesta, omologul său maghiar, domnul Laszlo Kovacs: „semnarea Tratatelor de bază cu România şi Slovacia nu implică şi renunţarea din partea Ungariei la posibilitatea schimbării graniţelor în viitor"!!! Pe ce „bază”, aşa ceva? Tot domnul Kovacs ne lămureşte: „Convenţia Internaţională de la Viena prevede că acordurile internaţionale pot fi modificate în cazul în care condiţiile de bază se schimbă semnificativ. Documentele ar putea fi astfel înlocuite cu altele noi, negociate pe baza acordului mutual"... Deci, domnii de la Budapesta vor semna pentru lucruri pentru care, de pe acum, au găsit „portiţa" - zic ei - pentru a nu le respecta în viitor! 

Atunci, de ce ar mai semna Ungaria un atare tratat, dacă tot este decisă să nu-l respecte? Din două motive. Primul pentru a-şi proba „bunăvoinţa" şi „democratismul", în ochii puterilor occidentale. Al doilea pentru a îndeplini condiţiile Pactului de Stabilitate Balladur, fără de care nimeni nu poate intra ca membru în Uniunea Europeană. Care sunt aceste condiţii şi ce cere pactul Balladur? Să nu ai probleme de frontieră cu niciunul din vecini! Deci, semnând atari tratate cu România şi Slovacia, Ungaria ar îndeplini formal cerinţele respective şi ar accede în Uniunea Europeană. Dar noi, semnând aşa ceva, am putea intra? Noi - nici poveste! Iar aceasta, din două motive. Primul - noi încă nu îndeplinim cerinţele sub raportul „performanţei interne". Al doilea - nouă ni se poate oricând reproşa că „avem pretenţii" asupra Basarabiei şi Bucovinei, lucru care ne-ar împiedica să îndeplinim condiţiile Pactului Balladur. Rezultă două lucruri: primul - noi nu avem nici un interes să semnăm un Tratat cu Ungaria, când aceasta este în mod public decisă să redeschidă, cândva în viitor, chestiunea frontierelor sale cu vecinii. Şi al doilea — adepţii necondiţionaţi ai ”integrării" noastre europene ştiu bine, dar se fac că plouă, că aceasta ar însemna renunţarea explicită la unirea noastră la Prut. Măcar să nu se mai agite demagogic pe acest subiect!...

Scandalul Alfred Moses

La 21 septembrie şapte parlamentari români au adresat o scrisoare Congresului SUA prin care cer recuzarea domnului Alfred Moses, numit recent ambasador în România. Unui atare gest, altfel firesc în orice democraţie, la noi i-a urmat un veritabil scandal! E adevărat, Guvernul ar avea motive. El se simte - şi este - pentru a doua oară lovit, în numai două săptămâni, de PUNR, unul din cei doi membri ai actualei coaliţii. Ce calităţi sau ce defecte va fi având domnul Alfred Moses, contează mai puţin aici. Că sub Ceauşescu dânsul s-a ocupat de scoaterea evreilor din România, ni se pare normal şi absolut onorabil. Că, pentru a reuşi în această misiune auto-asumată, va fi minţit sau va fi ascuns unele lucruri neconvenabile regimului „de tristă amintire", nici asta nu ne miră. Dimpotrivă! Ca să reuşeşti, dacă ții cu tot dinadinsul, compromisurile de tot soiul devin, cel mai adesea, cu totul necesare. Pe urmă, ca români, mai degrabă am avea enorm de învăţat de la viitorul ambasador al SUA. Printre altele, să învăţăm de la dânsul cum se ajută alţii între ei! Nu-1 cunoaştem, nu ştim ce şi-a propus ca ambasador la Bucureşti, dar judecând după cele ce i se pun azi în sarcină nu ne-ar mira ca, după ce i-a ajutat sub Ceauşescu să părăsească România, sub Iliescu, domnia sa să îşi ajute conaţionalii să revină. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, ceea ce este cu adevărat semnificativ şi grav este că actuala coaliţie guvernamentală nu funcţionează, şi pace! De ce, cine e de vină şi ce e de făcut — aceasta-i chestiunea, politic vorbind. Restul e „scandal". Noi nu credem că se va schimba ceva în raporturile româno-americane actuale: ei cu banii, noi cu căciula în mână.

P. S. Aflăm din ziarul „Libertatea" din 27 septembrie: Senatul American a amânat audierea lui Alfred Moses!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 14 (35), 1-15 oct.1994)

Read more...