Carte: "România la răscruce"

Recent apărut, volumul „România la răscruce: opțiuni pentru viitor”, coordonatori fiind prof. univ dr. Cătălin Zamfir, directorul ICCV și cercetătorul Iulian Stănescu, pornește de la ideea că, la mai bine de 25 de ani după Revoluția din 1989 și după încheierea tranziției, România se află în căutarea unui nou proiect de țară. 

Volumul de față, apărut la editura Pro Universitaria, își propune să contribuie la dezbaterea pe acest subiect, atacând frontal problemele precum: rolul și funcționarea statului, problemele demografice, inegalitățile economice și sociale.

În capitolul "Spre o nouă teorie a tranziţiei", Cătălin Zamfir oferă o evaluare globală a procesului de schimbări de după 1989. Autorul formulează teoria statului tranziţiei ca stat neofeudal. 

La bază este ipoteza că statul român actual are un profil distinct, determinat de modelul occidental de stat, la care se adaugă funcţiile specifice ale statului în procesul tranziţiei şi efectele sociale ale exercitării acestor funcţii. 

Neofeudalismul reprezintă un cost plătit de întreaga societate pentru politica privatizării rapide, care, alături de cea a statului mic, constituie unul dintre cele două elemente ale nucleului strategiei tranziţiei. Deoarece controlul legalităţii riscă să devină o frână în procesul privatizării rapide, corupţia a reprezentat un instrument tolerat al tranziţiei. Rezultatul de până acum al tranziţiei este o societate capitalistă subdezvoltată, departe de a deveni o ţară prosperă de tip occidental. Riscul este să fim o societate de lumea a treia, la marginea Europei; va fi deci mult mai rău dacă am continua pe acelaşi drum. Noua şansă istorică este să adoptăm o altă strategie de a ieşi din criza produsă de tranziţie. 

Unul dintre obiectivele statului tranziţiei, descentralizarea, reprezintă prima temă majoră a acestui volum. 

În capitolul "Procesul de regionalizare – descentralizare: o analiză critică", Iulian Stănescu porneşte de la proiectul de reformă iniţiat de guvern în 2013, pe care îl tratează pe trei dimensiuni: conţinutul politicilor publice, relaţia în timp dintre descentralizarea financiară şi inegalităţile de dezvoltare dintre diferitele zone ale României şi perspectiva populaţiei. Potrivit concluziilor analizei, care a utilizat serii de date pe circa 15 ani, descentralizarea constituie, în fapt, un factor accelerator al creşterii inegalităţilor de dezvoltare dintre unităţile administrativ-teritoriale ale României. Cauza acestui fenomen ţine de mecanismul de constituire a bugetelor locale, care aminteşte de principiul biblic „celui care are, i se va da, iar celui care nu are, i se va lua şi ceea ce are”.

În "Descentralizarea în România. Un proiect politic tergiversat, nefinalizat sau eşuat?", Cristian Anghel propune o trecere în revistă a evoluţiei istorice a procesului de descentralizare, ca element fundamental al reformei administraţiei publice din România începând cu 1990. Sunt prezentate şi problemele cu care s-au confruntat comunităţile locale în perioada respectivă. Studiul beneficiază de experienţa de peste 20 de ani a autorului în administraţia publică locală, care între 1993-2010 a fost primar al municipiului Baia Mare. 

În studiul "Evoluţia unităţilor administrativ-teritoriale în România din perspectivă istorică", istoricul Dan C. Rădulescu prezintă evoluţia unităţilor administrativ-teritoriale constituite în statele româneşti şi în provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină de-a lungul timpului. Sunt avute în vedere, ca dezvoltare teritorială, spaţiul istoric de etnogeneză al poporului român şi, respectiv, arealul de coagulare a entităţilor statale din care de-a lungul timpului România s-a făurit ca stat suveran. Toate aceste eforturi au fost finalizate, în cele din urmă, în împărţirea teritoriului României moderne prin legea administrativă din 1864 în judeţe. Modificările întreprinse între 1938-’40 şi 1950-’68, de organizare a unor megastructuri administrative, echivalente funcţional cu regiunile propuse actualmente, au reprezentat eşecuri. Nu în ultimul rând, unităţi echivalente judeţelor se întâlnesc şi în state vecine.

Problemele demografice constituie a doua temă majoră a volumului, fiind tratată în două capitole. 

În "Un sfert de secol de declin demografic", Traian Rotariu oferă o amplă analiză a scăderii cu 14% a populaţiei României între 1990 şi 2013. Sunt tratate evoluţia populaţiei totale şi migraţia externă, fertilitatea populaţiei, mortalitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea, schimbările în structura pe vârste, rezultate în îmbătrânirea populaţiei. 

Menţinerea în perioada următoare a ritmului anual negativ de creştere de -0,64% dintre 1990-2013 ar conduce la înjumătăţirea populaţiei în decurs de aproximativ un secol. Autorul supune discuţiei politicile de populaţie, acea componentă a politicilor sociale având ca scop modificarea volumului populaţiei sau a structurilor acesteia, în contextul în care chestiunea subfertilităţii populaţiilor europene devine tot mai clar una preocupantă la nivelul Uniunii Europene. Calculele pesimiste arată că, până la finele secolului, doar între un sfert şi o treime din populaţia Europei ar mai fi de origine europeană. Preocupările pentru sporirea fertilităţii se regăsesc mai ales la nivelul ţărilor în care indicele de reproducere este foarte mic. Presupunând că măsurile de stimulare a natalităţii ar putea fi eficace, se ridică întrebarea în ce măsură o asemenea pârghie ar fi una potrivită şi pentru România.

În studiul "Dimensiuni ale diferenţierii demografice în mediul rural după 1990", Flavius Mihalache arată că, după 1990, populaţia rurală a României şi-a modificat treptat coordonatele de evoluţie demografică. Schimbările apărute la nivelul fertilităţii, coroborat cu mărirea ponderii populaţiei vârstnice, au făcut ca mediul rural să-şi piardă rolul în echilibrarea structurii demografice la nivel naţional. În profil teritorial, se constată apariţia unor enclave ale dezechilibrului demografic, reprezentând microregiuni rurale ce se confruntă cu spectrul depopulării şi al îmbătrânirii pronunţate. La polul opus, se află localităţile rurale dezvoltate, situate în zonele de extindere a oraşelor mari, care prezintă evoluţii demografice pozitive pe fondul transformării acestor localităţi în destinaţii de imigraţie internă, în special pe ruta urban-rural. 

Inegalităţile economice şi sociale reprezintă a treia temă majoră, fiind tratate atât pe verticală, respectiv cum se manifestă în structura socială, cât şi pe orizontală, adică în profil teritorial.

În capitolul "Experienţe sociale ale inegalităţii economice", Mihai Dumitru a explorat un alt domeniu social cheie în care opţiunile privind politicile publice din ultimul sfert de veac au influenţat nu numai procesul (re)distribuirii resurselor economice, ci şi ordinea socială sau problemele cu care se confruntă România. De ce bogaţii sunt bogaţi, iar săracii sunt săraci? Inegalităţile economice sunt universale şi inevitabile. Cercetarea românească a arătat de multă vreme caracterul atipic al diferenţelor în venit şi o tendinţă spre polarizare socială. Varianţa bunăstării materiale contribuie la amplificarea sărăciei şi influenţează – direct sau indirect – calitatea vieţii (sănătatea, longevitatea, satisfacţia faţă de viaţă), interacţiunile sociale şi – la nivel macrosocial – coeziunea socială. Bogaţii şi săracii trăiesc în lumi sociale distincte. Fără un ansamblu de politici publice (economice, fiscale şi sociale), care să limiteze polarizarea socială, România tinde să re(devină) o societate de status. 

În capitolul "Localităţile rurale în contextul reformei administrative", Flavius Mihalache tratează subiectul reorganizării localităţilor. Premisa autorului este că localităţile reprezintă unităţile cu impactul cel mai ridicat asupra cadrului de viaţă al populaţiei. Decalajele de dezvoltare consemnate în ultimele decenii îşi au originea, de cele mai multe ori, în factori locali şi regionali. Studiul analizează dacă şi în ce măsură se impune o intervenţie publică în vederea ajustării şi îmbunătăţirii actualului sistem de organizare a localităţilor rurale. 

Statul şi guvernarea în perioada contemporană constituie a patra temă. 

În capitolul "Guvernanţa multinivel şi rolul statului în era (post)modernă", Ionuţ Anghel tratează tema conceptualizării puterii statale în societăţile contemporane. În ultimele două decenii, în interiorul ştiinţelor sociale şi politice asistăm la o critică extinsă a conceptualizării puterii statale în mâinile unui guvern central ce deţine monopolul asupra autorităţii statale. În acest sens, multe studii au început să ia în considerare (şi) rolul autorităţilor nonstatale, sistemelor expert, organizaţiilor cvasi şi neguvernamentale, reţelelor informale sau formale de autoguvernare la nivel comunitar sau chiar transnaţional, cu rol în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi sociale. Astfel, guvernarea ierarhică este înlocuită cu un tip de guvernanţă multinivel, prin intermediul căreia responsabilităţile, sarcinile şi activităţile de guvernare sunt dispersate de autorităţile centrale la nivel subnaţional, către instituţii locale, societate civilă, actori privaţi, dar şi la nivel supranaţional, cu care intră în interacţiune în implementarea politicilor. Deşi guvernanţa multinivel este asociată cu descentralizarea competenţelor şi creşterea numărului de actori neguvernamentali şi privaţi în actul guvernanţei, ca parte a efortului Uniunii Europene de a face guvernanţa mai eficientă, democratică şi legitimă în reprezentarea cetăţenilor, experienţa statelor din Sud-Estul Europei arată că de cele mai multe ori elementele guvernanţei multinivel au fost preluate selectiv, lipsa capacităţii administrative şi a expertizei la nivel subnaţional creând relaţii asimetrice, în care statele în curs de aderare au participat pasiv în elaborarea politicilor, primind de multe ori template-urile de politici de sus în jos. 

În "Dezvoltarea regională în context european", Christopher Dina abordează conceptul de dezvoltare regională pe diferite dimensiuni: termenii de arie, zonă, regiune; tipuri de regiuni; relaţia cu sociologia regională; politicile de dezvoltare şi conceptele conexe: dezvoltare socială, comunitară şi, respectiv, durabilă; dimensiunile dezvoltării regionale şi locale. O parte consistentă este rezervată politicilor de dezvoltare regională ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte procesul de absorbţie a fondurilor europene nerambursabile, o descentralizare la nivelul instituţiilor de resort reprezintă o opţiune viabilă. 

Abordarea autorilor acestui volum - ”România la răscruce: opţiuni pentru viitor” - este multilaterală, interdisciplinară, cu contribuţii din zona sociologiei, istoriei, demografiei şi ştiinţelor administrative. În analiza problemelor de mai sus, autorii consideră că perioada de referinţă nu mai este cea comunistă, de care ne desparte peste un sfert de secol, ci tranziţia. Altfel spus, problemele cu care ne confruntăm îşi au originea îndeosebi în deciziile strategice, cu impact pe termen lung în profunzimea organismului social, luate în perioada de trecere de la vechiul regim la noul capitalism românesc. 

Numai printr-o înţelegere a ceea ce s-a întâmplat în acei ani putem şti ce opţiuni avem pentru viitor.

sursa: ICCV

Read more...

Tranziţia spre statul neofeudal

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) a publicat la mijlocul lunii ianuarie raportul Ce fel de tranziţie vrem? Analiza critică a tranziţiei II . Raportul echipei conduse de Cătălin Zamfir este al cincilea din ultimii doi ani, cercetări menite să ne facă să înţelegem criza prin care trece societatea românească, de ce ceea ce numim tranziţie ne-a dus la o construcţie socială dezastruoasă, contestată acum şi în „Piaţă”, şi să ne ajute să ne evaluăm opţiunile politice.

Raportul oferă un răspuns la întrebările:

-      Ce schimbări s-au produs în societate în ultimii 22 ani, numiţi iniţial tranziţie, iar acum reformă a statului?

-        Cine au fost beneficiarii schimbării şi cine a suportat costurile?

-        Cine susţine, cu instrumentele puterii, un curs contestat de români?

-    Ne îndreptăm spre o societate a prosperităţii de tip european sau ne   afundăm în subdezvoltare (o societate a inechităţii guvernată prin metode care alunecă spre dictatură)?

După o perioadă de câţiva ani, în care părea că lucrurile se aşază în societatea românească, criza declanşată în 2008 ne-a întors la întrebarea ce va fi după? În 2011 86% dintre români apreciau că ne îndreptăm într-o direcţie greşită.

Pentru a şti dacă procesul de transformare a societăţii româneşti s-a încheiat să studiem obiectivele tranziţiei. Nu ştim cine le-a stabilit, dar ele au fost prezente pe agenda politică internă din anii 1990: privatizarea completă a economiei şi reforma instituţională.

Este discutabil dacă pentru funcţionarea bună a unei societăţi este necesară privatizarea completă. În ţările dezvoltate există o dinamică între public şi privat. Obiectivul tranziţiei ar fi putut fi nu o economie complet privatizată, ci o economie privată cu sectoare publice cu o dimensiune stabilită contextual. Dar privatizarea completă a devenit marea dogmă  a tranziţiei, interpretată de sociologii de la ICCV ca o iluzie care ne absolvă de orice răspundere: justificăm ineficienţa din economie prin faptul că mai există sectoare publice. Iluzia rezonează cu ceea ce ne tot repetă reprezentantul FMI în România: sectorul economic public atârnă ca o piatră de moară de economia românească; privatizaţi tot şi vă va fi mai bine.

Iniţial privatizarea ţintea întreprinderile existente. Acum se prefigurează o „extindere”: privatizarea resurselor naturale, a sistemului sanitar, de fapt a tuturor sistemelor publice. Preşedintele a declarat că anul 2012 este anul marii privatizări; oare în 2013 vom putea spune că tranziţia s-a terminat şi că ne este bine? Deocamdată suntem o societate capitalistă subdezvoltată, cu un segment important de populaţie săracă. (O serie de indicatori din raportul ICCV vorbesc de riscul de sărăcie al românilor care muncesc, rezultat al politicilor salariale.)

Instituţiile statului, transformate după model occidental, lasă impresia că alunecăm spre dictatură. Mulţi parlamentari nu mai exprimă voinţa poporului, ci sunt aleşi de către deţinătorii de dosare sau contracte cu statul. Reforma constă în realitate în privatizarea totală a sistemului public. Ea se face deseori prin asumarea răspunderii de către guvern a unor legi ce vor schimba complet sistemul de asistenţă socială, de sănătate şi de învăţământ. Proiectele de reformă sunt făcute de multe ori în secret, sunt contestate de către public, şi, mai important, sunt adoptate prin mecanisme nedemocratice.

Ce a rezultat în urma acestei politici, ca viziune şi mod de lucru, este o ţară sărăcită, cu o economie distrusă şi un sistem politic ineficient şi corupt, care nu mai are autoritate morală în faţa poporului. Tranziţia a fost prost concepută; întrebarea este dacă vrem să o terminăm sau să schimbăm cursul lucrurilor.

A termina tranziţia aşa cum am început-o presupune privatizarea monopolurilor de interes public (resursele naturale), a serviciilor sociale fundamentale (sănătatea, educaţia, securitatea individuală) şi a viitorului ţării prin împrumuturi iresponsabile.

Spre finalul tranziţiei înţelegem că privatizarea făcută oricum nu duce la o economie prosperă; ea aduce beneficii celor ce vor să exploateze resursele în interesul lor, nu al comunităţii (obiectivul băieţilor deştepţi). Simptomatic a fost că tema interesului economic naţional a fost inexistentă în discursul politic în cei 22 de ani. Statul ca instituţie ce funcţionează în interesul comunităţii este un stat democrat; controlul statului de către un grup reprezintă privatizarea statului – dictatura.

A doua parte a raportului ICCV tratează despre stat şi despre reformarea lui, obiectiv al tranziţiei. Statul capitalist occidental are ca funcţii furnizarea de servicii sociale şi redistribuirea resurselor financiare pentru a realiza un anumit echilibru social. Resursele financiare produse de economie sunt preluate de către stat prin impozite şi taxe şi trebuie  folosite pentru a gestiona riscurile sociale. În ţările dezvoltate statul utilizează peste o treime din PIB sau mai mult; el redistribuie resursele economice de sus în jos, în funcţie de nevoi. Cei cu resurse economice mai mari contribuie mai mult la funcţionarea statului, iar cei cu resurse mai mici beneficiază mai mult. Structura socială a unei societăţi capitaliste este formată din deţinători de capital şi salariaţi. Puterea primară o deţin grupurile sociale angajate în sistemul economic, iar oamenii politici au o putere secundară, derivată. Mecanismele asiguratorii contra abuzului de putere sunt: separarea puterilor în stat, reglementările şi transparenţa acţiunii politice (statul de drept).

Într-o ţară aflată în tranziţie se confruntă două tendinţe de organizare a statului: una programatică (de adoptare a modelului de stat occidental) şi cealaltă subterană, produs al noii configuraţii sociale. România a preluat formele instituţionale după modelul statului occidental, dar ele au generat aici o altă realitate decât cea aşteptată. Profilul statului este determinat de structura social-economică a societăţii, care pentru tranziţia românească arată altfel decât într-un stat capitalist. Marii capitalişti nu s-au format din întreprinzători care şi-au organizat producţia şi au reinvestit profitul, ci prin transfer de proprietate (prin privatizări) şi din contracte ale băieţilor deştepţi cu statul. Oamenii politici au ca sursă de putere controlul politic şi administrativ al procesului de privatizare a patrimoniului public şi al distribuirii resurselor statului, dar accesul lor la aceste resurse este strict restricţionat; ei au doar capacitatea de a-i îmbogăţi pe alţii prin decizia politică. Sistemul politic din tranziţie nu este expresia unei structuri social-economice preconstiuite, ca în societăţile capitaliste, ci el este cel care creează structura social-politică.

Problema tranziţiei de la noi este accesul la resurse. Oamenii politici, noii capitalişti, funcţionarii publici superiori şi managerii întreprinderilor de stat au format o coaliţie social-economică şi politică ce are o poziţie priviegiată de putere, nesupusă niciunui control, întrucât lor li s-au alăturat şi persoane din sistemele de control al statului (poliţie şi justiţie). Oamenii politici au avut patru căi de a participa la distribuirea resurselor publice:

-       direct, ca beneficiari ai privatizării;

-     prin împărţirea profitului rezultat din privatizare cu noii capitalişti (corupţie);

-   prin contracte privilegiate cu instituţiile statului (de ex, prin externalizarea serviciilor din sistemul public);

-    ca membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat.

Nu degeaba în discursul public se vorbeşte de clasa politică, ca grup social distinct. Ea se foloseşte de structurile statului pentru a exploata populaţia. Eticheta de corupţie este o formă de atribuire strict individuală a responsabilităţii tranziţiei, şi nu structurală.

Când instituţiile statului sunt folosite ca mijloace de îmbogaţire, redistribuirea resurselor are loc de jos în sus, în avantajul segmentului bogat. Este un stat întâlnit în feudalism; pentru România de azi cercetătorii ICCV descriu conceptul de stat neofeudal. În România aflată în tranziţie s-au confruntat două tendinţe structurale (modelul statului occidental şi modelul statului neofeudal), ce au ca opţiuni politice statul puternic şi statul slab (sau statul minimal). Atacul împotriva statului a permis manifestarea grupurilor de interese particulare, explozia corupţiei şi căderea întregii economii. Compresia statului social este o modalitate de eliberare a unor resurse bugetare pentru a fi utilizate în zonele uşor exploatabile în interes privat. Pe măsură ce componenta capitalistă a statului a scăzut, a crescut partea de stat neofeudal.

Sărăcit de ineficienţa economiei şi de deficitul mecanismelor controlului social, statul neofeudal se apropie de limita superioară a oportunităţilor de exploatare privată. Ultima sursă de exploatare neofeudală este populaţia însăşi. Mecanismele pentru obţinerea de resurse suplimentare de la populaţie sunt:

-         politica fiscală în defavoarea comunităţii sărace;

-         monopolurile de stat, administrate cvasi-independent (cum este Poşta);

-      monopolurile publice: prin privatizarea lor se va obţine o creştere a eficienţei mai mult prin concentrarea profitului şi creşterea tarifelor suportate de populaţie.

Statul neofeudal se află în criză prin epuizarea resurselor statului şi sărăcirea resurselor oferite de economie. Este un stat sărac al unei societăţi tot mai sărace. Statul român tinde să recurgă la ultima opţiune politică: adoptarea metodelor dictatoriale. Politizarea intituţiilor statului este forma cea mai vizibilă de deplasare a societăţii româneşti spre autoritarism.

Tranziţia a produs o economie structural deformată şi cronic ineficientă, dar şi o ţară îndatorată. Concluzia raportului ICCV este că ne aflăm în punctul crizei în care nu mai este posibilă decât o schimbare de politică. Explozia nemulţumirilor sociale va genera reversul politic fie prin alegeri fie prin revoltă populară. La întrebarea care este garanţia că viitorul guvern va renunţa la modelul feudal de dezvoltare? sociologii au ca răspuns amploarea fără precedent a crizei politice, sociale şi economice şi radicalizarea populaţiei. Întrebarea mea este dacă există riscul ca statul român să dispară cu totul în urma exploziei.

Read more...