Carte: "România la răscruce"

Recent apărut, volumul „România la răscruce: opțiuni pentru viitor”, coordonatori fiind prof. univ dr. Cătălin Zamfir, directorul ICCV și cercetătorul Iulian Stănescu, pornește de la ideea că, la mai bine de 25 de ani după Revoluția din 1989 și după încheierea tranziției, România se află în căutarea unui nou proiect de țară. 

Volumul de față, apărut la editura Pro Universitaria, își propune să contribuie la dezbaterea pe acest subiect, atacând frontal problemele precum: rolul și funcționarea statului, problemele demografice, inegalitățile economice și sociale.

În capitolul "Spre o nouă teorie a tranziţiei", Cătălin Zamfir oferă o evaluare globală a procesului de schimbări de după 1989. Autorul formulează teoria statului tranziţiei ca stat neofeudal. 

La bază este ipoteza că statul român actual are un profil distinct, determinat de modelul occidental de stat, la care se adaugă funcţiile specifice ale statului în procesul tranziţiei şi efectele sociale ale exercitării acestor funcţii. 

Neofeudalismul reprezintă un cost plătit de întreaga societate pentru politica privatizării rapide, care, alături de cea a statului mic, constituie unul dintre cele două elemente ale nucleului strategiei tranziţiei. Deoarece controlul legalităţii riscă să devină o frână în procesul privatizării rapide, corupţia a reprezentat un instrument tolerat al tranziţiei. Rezultatul de până acum al tranziţiei este o societate capitalistă subdezvoltată, departe de a deveni o ţară prosperă de tip occidental. Riscul este să fim o societate de lumea a treia, la marginea Europei; va fi deci mult mai rău dacă am continua pe acelaşi drum. Noua şansă istorică este să adoptăm o altă strategie de a ieşi din criza produsă de tranziţie. 

Unul dintre obiectivele statului tranziţiei, descentralizarea, reprezintă prima temă majoră a acestui volum. 

În capitolul "Procesul de regionalizare – descentralizare: o analiză critică", Iulian Stănescu porneşte de la proiectul de reformă iniţiat de guvern în 2013, pe care îl tratează pe trei dimensiuni: conţinutul politicilor publice, relaţia în timp dintre descentralizarea financiară şi inegalităţile de dezvoltare dintre diferitele zone ale României şi perspectiva populaţiei. Potrivit concluziilor analizei, care a utilizat serii de date pe circa 15 ani, descentralizarea constituie, în fapt, un factor accelerator al creşterii inegalităţilor de dezvoltare dintre unităţile administrativ-teritoriale ale României. Cauza acestui fenomen ţine de mecanismul de constituire a bugetelor locale, care aminteşte de principiul biblic „celui care are, i se va da, iar celui care nu are, i se va lua şi ceea ce are”.

În "Descentralizarea în România. Un proiect politic tergiversat, nefinalizat sau eşuat?", Cristian Anghel propune o trecere în revistă a evoluţiei istorice a procesului de descentralizare, ca element fundamental al reformei administraţiei publice din România începând cu 1990. Sunt prezentate şi problemele cu care s-au confruntat comunităţile locale în perioada respectivă. Studiul beneficiază de experienţa de peste 20 de ani a autorului în administraţia publică locală, care între 1993-2010 a fost primar al municipiului Baia Mare. 

În studiul "Evoluţia unităţilor administrativ-teritoriale în România din perspectivă istorică", istoricul Dan C. Rădulescu prezintă evoluţia unităţilor administrativ-teritoriale constituite în statele româneşti şi în provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină de-a lungul timpului. Sunt avute în vedere, ca dezvoltare teritorială, spaţiul istoric de etnogeneză al poporului român şi, respectiv, arealul de coagulare a entităţilor statale din care de-a lungul timpului România s-a făurit ca stat suveran. Toate aceste eforturi au fost finalizate, în cele din urmă, în împărţirea teritoriului României moderne prin legea administrativă din 1864 în judeţe. Modificările întreprinse între 1938-’40 şi 1950-’68, de organizare a unor megastructuri administrative, echivalente funcţional cu regiunile propuse actualmente, au reprezentat eşecuri. Nu în ultimul rând, unităţi echivalente judeţelor se întâlnesc şi în state vecine.

Problemele demografice constituie a doua temă majoră a volumului, fiind tratată în două capitole. 

În "Un sfert de secol de declin demografic", Traian Rotariu oferă o amplă analiză a scăderii cu 14% a populaţiei României între 1990 şi 2013. Sunt tratate evoluţia populaţiei totale şi migraţia externă, fertilitatea populaţiei, mortalitatea, nupţialitatea şi divorţialitatea, schimbările în structura pe vârste, rezultate în îmbătrânirea populaţiei. 

Menţinerea în perioada următoare a ritmului anual negativ de creştere de -0,64% dintre 1990-2013 ar conduce la înjumătăţirea populaţiei în decurs de aproximativ un secol. Autorul supune discuţiei politicile de populaţie, acea componentă a politicilor sociale având ca scop modificarea volumului populaţiei sau a structurilor acesteia, în contextul în care chestiunea subfertilităţii populaţiilor europene devine tot mai clar una preocupantă la nivelul Uniunii Europene. Calculele pesimiste arată că, până la finele secolului, doar între un sfert şi o treime din populaţia Europei ar mai fi de origine europeană. Preocupările pentru sporirea fertilităţii se regăsesc mai ales la nivelul ţărilor în care indicele de reproducere este foarte mic. Presupunând că măsurile de stimulare a natalităţii ar putea fi eficace, se ridică întrebarea în ce măsură o asemenea pârghie ar fi una potrivită şi pentru România.

În studiul "Dimensiuni ale diferenţierii demografice în mediul rural după 1990", Flavius Mihalache arată că, după 1990, populaţia rurală a României şi-a modificat treptat coordonatele de evoluţie demografică. Schimbările apărute la nivelul fertilităţii, coroborat cu mărirea ponderii populaţiei vârstnice, au făcut ca mediul rural să-şi piardă rolul în echilibrarea structurii demografice la nivel naţional. În profil teritorial, se constată apariţia unor enclave ale dezechilibrului demografic, reprezentând microregiuni rurale ce se confruntă cu spectrul depopulării şi al îmbătrânirii pronunţate. La polul opus, se află localităţile rurale dezvoltate, situate în zonele de extindere a oraşelor mari, care prezintă evoluţii demografice pozitive pe fondul transformării acestor localităţi în destinaţii de imigraţie internă, în special pe ruta urban-rural. 

Inegalităţile economice şi sociale reprezintă a treia temă majoră, fiind tratate atât pe verticală, respectiv cum se manifestă în structura socială, cât şi pe orizontală, adică în profil teritorial.

În capitolul "Experienţe sociale ale inegalităţii economice", Mihai Dumitru a explorat un alt domeniu social cheie în care opţiunile privind politicile publice din ultimul sfert de veac au influenţat nu numai procesul (re)distribuirii resurselor economice, ci şi ordinea socială sau problemele cu care se confruntă România. De ce bogaţii sunt bogaţi, iar săracii sunt săraci? Inegalităţile economice sunt universale şi inevitabile. Cercetarea românească a arătat de multă vreme caracterul atipic al diferenţelor în venit şi o tendinţă spre polarizare socială. Varianţa bunăstării materiale contribuie la amplificarea sărăciei şi influenţează – direct sau indirect – calitatea vieţii (sănătatea, longevitatea, satisfacţia faţă de viaţă), interacţiunile sociale şi – la nivel macrosocial – coeziunea socială. Bogaţii şi săracii trăiesc în lumi sociale distincte. Fără un ansamblu de politici publice (economice, fiscale şi sociale), care să limiteze polarizarea socială, România tinde să re(devină) o societate de status. 

În capitolul "Localităţile rurale în contextul reformei administrative", Flavius Mihalache tratează subiectul reorganizării localităţilor. Premisa autorului este că localităţile reprezintă unităţile cu impactul cel mai ridicat asupra cadrului de viaţă al populaţiei. Decalajele de dezvoltare consemnate în ultimele decenii îşi au originea, de cele mai multe ori, în factori locali şi regionali. Studiul analizează dacă şi în ce măsură se impune o intervenţie publică în vederea ajustării şi îmbunătăţirii actualului sistem de organizare a localităţilor rurale. 

Statul şi guvernarea în perioada contemporană constituie a patra temă. 

În capitolul "Guvernanţa multinivel şi rolul statului în era (post)modernă", Ionuţ Anghel tratează tema conceptualizării puterii statale în societăţile contemporane. În ultimele două decenii, în interiorul ştiinţelor sociale şi politice asistăm la o critică extinsă a conceptualizării puterii statale în mâinile unui guvern central ce deţine monopolul asupra autorităţii statale. În acest sens, multe studii au început să ia în considerare (şi) rolul autorităţilor nonstatale, sistemelor expert, organizaţiilor cvasi şi neguvernamentale, reţelelor informale sau formale de autoguvernare la nivel comunitar sau chiar transnaţional, cu rol în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi sociale. Astfel, guvernarea ierarhică este înlocuită cu un tip de guvernanţă multinivel, prin intermediul căreia responsabilităţile, sarcinile şi activităţile de guvernare sunt dispersate de autorităţile centrale la nivel subnaţional, către instituţii locale, societate civilă, actori privaţi, dar şi la nivel supranaţional, cu care intră în interacţiune în implementarea politicilor. Deşi guvernanţa multinivel este asociată cu descentralizarea competenţelor şi creşterea numărului de actori neguvernamentali şi privaţi în actul guvernanţei, ca parte a efortului Uniunii Europene de a face guvernanţa mai eficientă, democratică şi legitimă în reprezentarea cetăţenilor, experienţa statelor din Sud-Estul Europei arată că de cele mai multe ori elementele guvernanţei multinivel au fost preluate selectiv, lipsa capacităţii administrative şi a expertizei la nivel subnaţional creând relaţii asimetrice, în care statele în curs de aderare au participat pasiv în elaborarea politicilor, primind de multe ori template-urile de politici de sus în jos. 

În "Dezvoltarea regională în context european", Christopher Dina abordează conceptul de dezvoltare regională pe diferite dimensiuni: termenii de arie, zonă, regiune; tipuri de regiuni; relaţia cu sociologia regională; politicile de dezvoltare şi conceptele conexe: dezvoltare socială, comunitară şi, respectiv, durabilă; dimensiunile dezvoltării regionale şi locale. O parte consistentă este rezervată politicilor de dezvoltare regională ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte procesul de absorbţie a fondurilor europene nerambursabile, o descentralizare la nivelul instituţiilor de resort reprezintă o opţiune viabilă. 

Abordarea autorilor acestui volum - ”România la răscruce: opţiuni pentru viitor” - este multilaterală, interdisciplinară, cu contribuţii din zona sociologiei, istoriei, demografiei şi ştiinţelor administrative. În analiza problemelor de mai sus, autorii consideră că perioada de referinţă nu mai este cea comunistă, de care ne desparte peste un sfert de secol, ci tranziţia. Altfel spus, problemele cu care ne confruntăm îşi au originea îndeosebi în deciziile strategice, cu impact pe termen lung în profunzimea organismului social, luate în perioada de trecere de la vechiul regim la noul capitalism românesc. 

Numai printr-o înţelegere a ceea ce s-a întâmplat în acei ani putem şti ce opţiuni avem pentru viitor.

sursa: ICCV