Basarabia - la actuala oră europeană

  

Într-o viziune tradiționalistă, ”drepturile noastre asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord și Herţei” sînt incontestabile. Orice bun cunoscător al problemei - că e neamţ, rus sau maghiar - va recunoşte aceasta (fie şi în sinea sa), dacă vrea şi poate să fie obiectiv.

Dar azi, această viziune, oricît de justificată ar fi ea de trecut, nu e cea mai productivă, dacă e să dorim (şi o dorim cu toţii) o refacere a unităţii naţionale. Căci viziunea tradiţionalistă atrage după sine mai vechi reflexe mentale, sau de acţiune, incompatibile cu ora europeană actuală.

Azi revendicările teritoriale, „chiar justificate", sună prost: îți alungă disponibilitatea terţilor pentru a fi ascultat şi înţeles. Și sună prost, pentru că intră în contradicție cu aranjamentele europene și intercontinentale, la care noi nu sîntem decît o fațetă de mozaic. Or, pentru a fi acceptaţi şi sprijiniți trebuie să fim o faţetă de mozaic compatibilă cu ansamblul. Orice stridenţă, chiar și de limbaj, aduce grave prejudicii. Avem noi forţa să schimbăm această realitate?

Cunoscîndu-ne drepturile, avem nevoie de un demers inteligent, suplu și adaptat actualei ore europene, tot aşa cum şi înaintaşii noştri - de la Cuza, la Ionel Brătianu şi Titulescu - s-au adaptat inteligent orei europene a veacului lor.

Or, actuala oră europeană operează cu alte concepte: drepturile omului, dreptul la autodeterminare al popoarelor, democratizare spre economia de piaţă şi securitate europeană în cadrul instituţional existent (recentul Acord de la Paris - noiembrie 1990).

Poziţia tradiționalistă operează însă cu concepte vechi, greu de acceptat - naționalism, revendicări teritoriale etc. - respinse de plano pe orice meridian euro-atlantic. Avem noi oare puterea sau interesul să procedăm în contrasens cu toate acestea?

Evident că nu!

Mai mult, a persista - mai ales cu dreptatea alături - pe atari poziţii ne aduce grave prejudicii. Și în chestiunea Basarabiei, dar și în alte direcţii la fel de majore!

Ora europeană actuală ne obligă să plecăm de la realități, să le analizăm obiectiv: și prin prisma intereselor noastre legitime, dar respectînd și interesele legitime ale celuilalt.

Nu ne îndoim că, dacă Germania s-a unificat, reunificarea la Prut nu va întîrzia prea mult. Această revenire la matcă nu va fi însă rezultatul unui gest punctual în timp, ca la 1918, ci al unui proces de durată. În fapt, acest proces a început în 1985 odată cu renaşterea românească de la [revista] „Literatură şi Artă" din Chişinău. Iar de atunci au trecut şase ani de nebănuite succese! Vor mai fi şi alţii necesari, desigur...

Cadrul acestui proces, sensurile lui, au depins şi depind de patru factori:

1. Statalitatea şi suveranitatea Moldovei (fără de care nimic n-ar fi fost posibil).

2. Mecanismele şi factorii constituţionali din cadrul statului sovietic.

3. Conştiinţa național-cultural românească a basarabenilor.

4. Relațiile umane, culturale, economice şi politice ale Republicii Moldova cu România.

În Republica Moldova, acţiunea politică poate şi trebuie să influenţeze şi să folosească toţi aceşti patru factori, pentru promovarea drepturilor culturale, politice şi economice, dar pe o canava conceptual modernă, europeană. Iar în acest sens, dernocratizarea şi promovarea proprietăţii private şi a pieței trebuie să meargă paralel - pe cît posibil - cu evoluţiile europene. Ţările Baltice să fie modelul pentru Moldova. Dezvoltarea conştiinţei național-culturale româneşti în Basarabia trebuie să aducă însă cu ea și un plus de nivel intelectual, de calificare si competenţă. Şi toate acestea, la concurenţă cu moştenirea „mediului sovietic"! Politica culturală şi măsurile administrative ce pot decurge de aici trebuie să evite arbitrariul şi să nu încalce drepturile legitime ale rusofonilor. Politica culturală românească a Moldovei și a forţelor politice româneşti de acolo nu trebuie îndreptată orbește ”contra ruşilor", ci să însemne totodată promovarea unor condiții normale, europene, de acces la cultură, profesie și posturi pentru toată lumea.

Cooperarea cu România a autorităţilor de la Chişinău este vitală. Schimburile de elevi şi studenţi, de profesori şi specialiști, cooperarea economică trebuie organizate, instituţionalizate și finanţate de cele două guverne. Cadrul acestora nu trebuie să forţeze posibilul, să irite inutil Moscova, sau orgoliul rusofonilor. Trebuie lucrat cu seriozitate şi profesionalism pentru succesul specific al fiecărui domeniu abordat, al fiecărei acţiuni în parte, fără ”politizări" inutile și forţate; fără ostentații. Cei direct implicați în aceste actiuni de cooperare cu România să se simtă mai buni, mai competenţi, mai apreciaţi (inclusiv material) decît anterior. Cetăţenii moldoveni să judece singuri, pe bază de rezultate și efecte, ce poate aduce cooperarea cu România şi, într-un sens mai larg, deschiderea spre Europa. Abia avînd bune rezultate în aceste direcţii, actuala suveranitate (proclamată) a Moldovei va fi treptat validată de viaţă. În ce priveşte suveranitatea Moldovei şi mecanismele constituţionale din cadrul statului sovietic, România nu poate și nu trebuie să acţioneze direct. Este din păcate tocmai eroarea comisă de guvernul Roman şi de dl. Iliescu, care s-au grăbit să „acţioneze”, semnînd recentul Tratat cu Gorbaciov.

S-a spus că acest Tratat era urgent pentru a putea bloca automata prelungire a celui precedent, mult mai nociv. S-a spus că acest Tratat va permite relaţii bilaterale cu Moldova, cu alte republici. Aşa pare să fie, dar art. 20 este ambiguu şi Moscova îl poate oricînd interpreta restrictiv. S-a spus că recunoaşterea actualei frontiere, cuprinsă în Tratat, pică foarte prost. Aşa e! În fond, se putea rămîne la cele stabilite la Tratatul de pace de la Paris (1947) și la Acordul de la Paris (Nov. 1990). De ce să vii cu atari „suplimente", într-o atare conjunctură fluidă, cînd Parlamentul nostru încă nu a găsit cu cale să denunţe - cum a făcut-o Sovietul Suprem - Pactul Molotov-Ribbentrop?!

Ce e de făcut, acum, că acest tratat a fost semnat?

Pentru a fi efectiv, acest tratat ar trebui ratificat de Parlamentul României și de Sovietul Deputaţilor de la Moscova. Mai întîi, Parlamentul nici să nu-l ia în discuţie, pînă cînd Moscova nu-l va fi ratificat ea însăşi. E minimal și de bun-simț!

Să nu uităm, la 1918, când Rusia și Basarabia erau cam în aceeaşi situație, noi am fost siliți (de trădarea Rusiei) să semnăm o pace umilitoare cu germanii la Buftea. Ea însă nici nu a fost validată de Parlament, şi nici contra-semnată de regele Ferdinand! Situaţia de atunci era la fel de fluidă ca cea de astăzi. Puternicii germani din martie 1918 - cînd semnam pacea - capitulau ruşinos opt luni mai tîrziu încît pacea înrobitoare de la Buftea practic nu a funcţionat. Că lunile sau chiar zilele pot aduce multe (și foarte repede) o dovedesc şi aranjamentele recente de la Novoe Ogarevo, de lîngă Moscova. Acolo, Gorbaciov și cele nouă republici dispuse să semneze noul Tratat Unional, recunoscînd dreptul celorlalte şase republici de a se „abţine", au hotărît să-şi acorde reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (!), ele urmînd să alcătuiască, deci, un spaţiu economic aparte. Evident, este o presiune economică asupra celor şase „fugari" pentru a-i readuce la matcă. Dar, totodată, este pentru prima oară că se cvasi-oficializează două categorii de republici!

Pentru o abţinere sine die de la discutarea acestui Tratat în Parlament pledează și deteriorarea continuă economică din U.R.S.S., ca şi instabilitatea politică și surprizele ce pot apare pe acest fond.

Apoi să nu uităm că Europa, Germania şi însăşi America sînt foarte prudente vizavi de evoluţiile sovietice. Ele se tem de imprevizibilul unui război civil într-o ţară vastă, dotată cu arme nucleare; de efectul catastrofal pentru ţările est-europene al prăbuşirii economiei sovietice (de unde le vin încă materiile prime) şi (posibil) de reacţiile Chinei la o slăbire excesivă a Moscovei. Nu este însă exclus ca Occidentul să aibă deja în mînă firul de care, trăgîndu-se prudent și abil, să se deşire ochi cu ochi, pe nesimţite, imensul, putredul şi bătucitul ciorap sovietic. Orice mişcare bruscă, neinspirată poate duce însă la ruperea și chiar pierderea acestui fir. Ne-o va spune mîine istoria dacă a fost aşa. Oricum, tot acest proces este un ”război diplomatic" cu mult prea mare pentru resursele noastre. Pînă atunci grija principală a României trebuie să fie democratizarea internă, succesul reformei economice, apropierea de instituțiile europene și, pe această bază, de cîștigat o stabilitate internă și un demaraj spre prosperitate.

A fi mereu cu un pas înaintea Moldovei şi unul-doi paşi înaintea U.R.S.S.-ului în acest proces este cel mai mare ajutor ce se poate acorda cauzei româneşti în Basarabia. Este un obiectiv realizabil pentru care nu ne poata blama sau acuza nimeni, inclusiv Kremlinul!

Cînd în România se va trăi mai bine şi liber ca la Chișinău sau Moscova, se va fi marcat punctul decisiv în procesul reunificării naţionale.

O reunificare care ne va readuce, pe cei de pe ambele maluri ale Prutului, la valențele casei europene actuale.

Să dea Dumnezeu!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în revista Națiunea, anul II, nr. 45, 1991)

Read more...

Cronica evenimentelor politice - aprilie 1995

Republica Moldova la ceasul Bunei Vestiri

De luni 20 martie, studenţii și cadrele didactice din Chişinău se află în grevă şi miting continuu. Ei cer menținerea în programă a Limbii Române și Istoriei Românilor, dar şi ameliorarea burselor, salariilor şi pensiilor, care, după ce că sunt sunt extrem de mici, sunt plătite cu luni și luni de zile de întârziere. 

Acțiunea lor a mers crescendo, vineri şi sâmbătă participând între zece-douăzeci de mii de demonstranţi. Iar la Bălţi și în alte centre s-au produs manifestări publice de solidarizare. Este cel mai important moment de protest naţional de după 1989-91. El poate aminti unora de celebra Piaţă a Universităţii din Bucureştii primăverii lui '90. Dar este evident că Mişcarea de la Chişinău nu are nimic mimetic, ea izvorând eminamente din problemele şi aspiraţiile Tinerei Generaţii româneşti de acolo. Cum preşedintele Moldovei este în concediu, deznodământul actualei greve se mai amână o vreme. 

Cum arătam cu un an în urmă în această pagină, alegerile câştigate de Snegur şi de ”agrarieni" aveau şi ceva pozitiv: adjudecându-și discreţionar Puterea, forţele anti-româneşti de la Chişinău deţin de-acum integral şi responsabilitatea! Deteriorarea situaţiei economice şi sociale, lipsa de perspectivă şi speranţă revin acum integral lui Snegur și „agrarienilor" săi! După cum vedem, această observaţie astăzi funcţionează pe deplin! 

Iar Tânăra Generaţie de acolo, sesizând perfect momentul, a ştiut să asocieze inteligent şi logic revendicările lor de ordin naţional si cultural cu cele economice, pe deplin justificate şi ele. Cine a urmărit în aceste zile „Mesagerul" TVM de la Chişinău a sesizat deruta propagandistică a Puterii de acolo. Indiscutabil, Renaşterea Naţională de acolo este cea mai bună ştire a acestei primăveri! 

În concret, Ministerul Învăţământului de la Chişinău luase decizia înlocuirii Limbii Române şi a Istoriei Românilor cu „limba" moldovenească şi ”istoria" Moldovei. Era în logica politicii anti-româneşti, dar şi în litera Constituţiei R. Moldova să se ajungă aici. 

Independenţa R. Moldova a fost rezultatul acţiunii forţelor româneşti de acolo, dar şi al dezintegrării U.R.S.S. Ea semnifica, în primul rând, un divorț fată de Moscova şi un refuz al statutului de gubernie pe cale de rusificare forţată. Odată consolidată această independenţă, odată limpezit pe deplin acest divorţ, procesul politic putea continua cu o Unire cu România, mai mult sau mai puțin pe model german. Nu a fost însă să fie așa! Cauzele? Inexperiența forțelor românești de acolo, conștiința național românească extrem de șubrezită după 50 de ani de deportări, de rusificare, de propagandă sistematică antiromânească; indecizia și dezinteresul României slăbită și ea în interior de iluzii, demagogie și ”viziuni” cosmopolite de tot soiul; politica activă în zonă a Moscovei, care nu a renunțat la frontierele fostului imperiu.  

Șantajul Moscovei a fost destul de eficient. În plan economic, depinzând 90% de spațiul fost sovietic, Moldova și-a identificat tot mai mult prorpriul declin cu desprinderea de imperiu. Iar populaţia și-a asociat propria sa sărăcie cu politica de independență, deci cu filo-românismul! Cum Moscova presa ca Moldova să intre în spaţiul CSI, cum în Caucaz, Asia-Centrală, dar şi în Transnistria Moscova făcea uz de arme deschis, șantajul Kremlinului s-a dovedit eficient. În 1994, agrarienii și Snegur câștigau alegerile cu lozinci anti-româneşti! Programul lor îl ştim: da Rusiei, nu României! Se spera, inclusiv la nivelul populaţiei, că revenirea în CSI va aduce o redresare economică, o viaţă mai bună. În plus, se spera ca, ameliorându-se relaţiile cu Rusia şi intrând în CSI, să dispară pericolul de război, să se obţină un plus de stabilitate, să se rezolve problemele cu găgăuzii şi nistrenii și să se consolideze o Moldovă unitară.

A trecut însă un an și ceva şi toate aceste promisiuni sunt literă moartă! Produsul intern brut a scăzut cu 31%, sărăcia s-a accentuat, Rusia vinde totul pe dolari, pensiile, salariile şi bursele sunt tot mai mici în raport cu costul vieţii şi, în plus, ele vin după două-patru luni de întârziere! A trecut un an care s-a intrat în CSI, s-au reluat relaţiile cu fostul spaţiu sovietic, forţele româneşti au fost puse la colţ, dar Moscova menţine tancurile pe Nistru, iar ”independenţa” funcţionează numai când este vorba despre România! Apoi, Constituţia cea nouă prevede toate frumoasele drepturi, conform modei venite de la Strassbourg, dar numai pentru ne-români! Găgăuzii își au deja ”republica” lor, iar secesiunea Transnistriei este ca recunoscută de facto și de jure. Domnul Snegur și „agrarienii” se indignează că studenţii, elevii şi profesorii lor vor să studieze Limba Română şi Istoria Românilor. Să se întrebe însă ce limbă vorbesc și ce istorie studiază ”nistrenii” lui Smirnov! Ei, desigur, vorbesc limba rusă și studiază istoria Rusiei, lăsând altora - mai ”deştepţi” - sarcina deznaționalizării propriului lor popor!...

Cât despre sărăcie, ea s-a accentuat dramatic! 

Cine este de vină acum? Unde sunt promisiunile că, intrând în CSI, se va obține redresarea? Unde va mai fi independența Moldovei peste un an sau doi? Nu cumva această independență - multă, puțină; bună, rea, cât au reuşit forţele românești să o impună - face ca astăzi tinerii Moldovei să nu mai participe la războiul din Cecenia? Sau, mâine, de aiurea, din fostul imperiu?

Răspunsurile sunt evidente, deja. Dar, pe măsură ce vor trece zilele, lunile, tot mai mulți vor pricepe unde se află adevărul!

Sigur, încurajaţi de ecourile șantajului indirect din Cecenia, Snegur și ”agrarienii” au decis să elimine acum din școli și universități și ultimele cuceriri ale românilor basarabeni: Limba Română și Istoria Românilor! 

Aceasta este conjunctura și aceasta este picătura care a umplut paharul răbdării românești de acolo. Încolţită între realități și propriile-i trădări, actuala Putere de la Chişinău mizează pe timp și pe uzura protestatarilor. Tactica lor? „Să negociem!" Sigur, negocieri, dar nu înainte ca domnul Lucinski să acuze și să ameninţe, pe ton vădit stalinist, cele ”patru momente". Iată-le: ”că se dă foc la cărți” (aluzie la fascism, prin urmare); ”că s-au băgat copiii în politică”, zice dumnealui, uitând că şi el, ca pionier și comsomolist, a ucenicit de copil la o anume politică, azi repudiată pretutindeni în lume; ”că s-a coborît în stradă”, uitând că fără ieșiri în stradă azi dânsul nu ar fi putut fi un atât de ”vajnic apărător” al „independentei Moldovei”; şi, în sfârșit, zice dânsul, ”ce vrem noi să facem cu statul acesta?”... El ştie foarte bine ce se vrea, acolo,  sus, să se facă cu „statul acesta”, tocmai de aceea și-a cam pierdut cumpătul în filipica sa, lansată marțea trecută în Parlamentul Moldovei!

Ce va rezulta din negocieri, nu ştim. Presupunem numai: nu va ceda un pas! Şi, în caz că protestul va continua, va trece la reprimări în toată regula! Va protesta Europa, când ea admite Cecenia?! Vor protesta tipii de la comitetul Hel...sanchi?! Da de unde! Și pentru cine, mă rog? Pentru români?! A mai auzit cineva de proteste pentru drepturile românilor, pe vreundeva?! Păi nici guvernul României nu îndrăzneşte să o facă! 

Cum miza acestor negocieri este enormă, să zăbovim asupra  ei.

Independenţa este incomodantă pentru Puterea de la Chişinău. Ea a fost o şopârlă moştenită de la echipa Druc-Moșanu-Hadîrcă- Muravschi. Încât, volens-nolens, Snegur-Lucinski-Moțpan-Sangheli au trebuit s-o înghită. Îi obligă la aceasta educația lor moscovită, conform căreia ”în politică, problema centrală este problema puterii” (Lenin). Pentru putere, faci și pe dracu! Educați pentru a fi simpli mandanți ai Kremlinului la Chișinău, ei au acceptat, de dragul Puterii, să fie - o vreme - și șefi ai unui stat independent (nominal).

Într-un prim tempo, ei au inventat o ”independență” cu geometrie  unilaterală - exclusiv vizavi de România. Cum timpul trece, iar fostul imperiu nu și-a găsit încă un făgaş stabil, ”construcţia de stat” se cerea continuată. De aici - noua Constituţie ”moldovenizantă”! Cum aceasta înlocuiește limba română cu cea „moldovenească” în şcoli și universităţi trebuia să dispară şi Limba Română şi Istoria Românilor! Astfel că s-a scos de la naftalină conceptul stalinist al „limbii moldoveneşti". Până se va reface Uniunea să se refacă măcar RSS Moldovenească!... 

Un stat are ca fundament o limbă şi o cultură, un fond național spiritual. Acestea sunt totodată și ultima linie de apărare a unui popor, a unei naţiuni, a unui neam! Aşa au supravieţuit polonezii, dominaţi de trei imperii, mai bine de un veac; așa au supraviețuit ucrainenii şi balticii, dominați de ruși câteva veacuri. Poţi invada cu tancuri Cecenia; îi poți distruge Capitala; o poţi ocupa! Limba, cultura şi spiritualitatea rămân însă imune la tancuri. Mai mult, dacă ai elite pe măsură, ele - limba, cultura, spiritualitatea - se întăresc și se dezvoltă în contact şi în luptă cu ocupantul. Limba, cultura, credinţa - într-un cuvânt spiritualitatea naţională - se află undeva deasupra puterii materiale! La ele au acces numai inima, instinctul de conservare și Bunul Dumnezeu! Iar ce se întâmplă acum la Chişinău - în răspărul oricăror savante ”consideraţii” GDS-iste - este o reilustrare a acestui adevăr!...

Să nu uităm că purtătorii spiritualităţii românești - acum în stradă la Chişinău - sunt elevii, studenţii și floarea intelectualităţii dintre Prut și Nistru! Or, cine are tineretul, are viitorul! Tânăra Generaţie de acolo - indiferent de soarta revendicărilor lor pe moment - nu ar trebui să rateze acest prilej și să izbutească organizarea sa într-o adevărată Mişcare Naţională! Căci lupta pentru limbă şi neam este o luptă de o viaţă. Ba, cu mult mai lungă... 

Și încă un cuvânt. Ecourile româneşti de aici, din Țară, au fost suspect de palide. De ce? Dezinteres, alte „urgenţe", „nu e acum momentul” - toate acestea explică doar în parte actuala apatie. Ne temem că, în fond, terenul spiritual şi național, acut relevat de protestul de masă de la Chişinău, nu convine unor forţe politice din Ţară, trecute cu arme şi bagaje pe terenul unor iluzii de tip integrator, forţamente internaţionalist. Greşim sau nu greşim, noi aşteptăm să fim infirmaţi de fapte... 

P.S. Asupra altor posibile implicații ale ”moldovenizării” ca ax al actualei politici de la Chișinău vom reveni cu alt prilej.


Tratatul cu Ungaria: câteva re-evaluări extrem de necesare

Deși Tratatul Româno-Maghiar încă nu există, el a provocat destule valuri și, după cum se știe, a produs anumite clarificări și rearanjări pc eşicherul politic românesc: UDMR a părăsit CDR, CDR s-a scindat (nu numai din acest motiv) şi apropiat, oarecum, de actuala Putere, PD (Roman) fiind singurul partid care în mod explicit ar fi dorit un tratat cum aşa l-a propus partea maghiară. 

Nu ştim cum s-au desfăşurat efectiv tratativele. Dar, judecând după felul cum au fost prezentate ele publicului (în special de către presa ”independentă"), cele două teme centrale, recunoaşterea frontierei și chestiunea minorităţilor, au fost negociate inter-dependent. Dacă aceasta a fost realitatea atunci - spunem noi - guvernul nostru a greşit! Căci frontiera nu se negociază, nu se discută! Ungaria are patru semnături în josul unor documente internaţionale care o obligă explicit să respecte şi să nu violeze actuala noastră frontieră de la vest: pe Tratatul de Pace de la Paris (1947), pe Carta ONU, pe Acordul de la Helsinki (1975) şi pe Acordul de la Paris( 1991). Încât, Ungaria nu poate oferi nimic concret sub acest raport. exceptând surprize profund vinovate! Este însă de acceptat că semnătura ei din josul unui Tratat bilateral cu România ar avea oarecum valoare specială? În sensul că ar fi ”prima semnătură maghiară directă" şi „de bunăvoie”, care ar consfinţi „lipsa unor pretenţii teritoriale acum şi în viitor”? La prima vedere, da. Dar ce valoare poate avea semnătura dlui Horn, când opozitia maghiară califică tratatele cu Slovacia şi România drept un „al doilea Trianon"? În plus, când în tratat sunt prevăzute măsuri care tind să reducă la zero semnificaţia şi funcţia reală a acestei frontiere ne întrebăm: ce valoare mai are o atare semnătură?! Ce valoare mai are frontiera în sine, dacă celor peste zece puncte de traversare liberă a ei, ar urma să li se adauge - conform Tratatului - alte zece?! Iar aceasta, pe o lungime de nici douăzeci kilometri! Este clar, deci, că în cazul aderării la Uniunea Europeană a ambelor ţări, actuala frontieră cu Ungaria nu ar mai avea decât „valoarea" pe care o are -astăzi - o simplă limită între două judeţe! Recunoscută (vorbă să fie!) într-un astfel de „tratat, practic, frontiera ar urma să fie desfiinţată! Asta se doreşte oare?... 

În chestiunea minorităţilor Ungaria doreşte recunoaşterea drepturilor colective pentru minoritatea maghiară. România admite numai cele prevăzute în Convenția cadru (1994), adică drepturi pentru persoanele apariținând minorităților. Poziţiile ni se par a fi ireconciliabile! Mai ales dacă, aşa cum doreşte partea română, Tratatul ar trehui să fie limpede și fără posibilități de interpretări divergente! Aşa se şi explică de ce acest Tratat încă nu există. Iar noi salutăm faptul acesta! 

De ce? Pentru că chiar şi în ipoteza că partea maghiară va accepta varianta actuală propusă de România, un astfel de Tratat nu va rezolva nimic! El nu ar face decât deplaseze niţeluș terenul disputei mai spre OSCE, care patrona de acum faimosul Plan Balladur. Vom găsi acolo, oare, mai multă „obiectivitate" sau mai multă noimă?...

Că este aşa, dovadă stă faptul că nici nu s-a uscat bine cerneala de pe Tratatul Ungaro-Slovac şi au și început interpretările radical diferite la Budapesta şi la Bratislava! Încât, dacă până acum disputele între cele două ţări se duceau pe tema ”cum să arate Tratatul”, acum ele se duc pe tema ”cum să se interpreteze el”! Asta să fie „stabilitatea" faimosului Plan Balladur?!... 

Și încă un aspect, ignorat, după ştiinţa noastră: concepţia maghiară asupra acestui Tratat este una dinamică: mult mai realistă şi plină de surprize neplăcute pentru noi, care - deocamdată, cel puţin - am vădit o concepţie statică. Statică, adică cu ochii ațintiţi preponderent pe recunoaşterea frontierei, uitând că o frontieră cu douăzeci de puncte de trecere şi cu un regim liber încetează sa existe! Statică, adică preocupată preponderent de a nu se admite principiul autonomiei-maghiare în Ardeal, ceea ce este corect, necesar, dar nu şi suficient. De ce? Ei bine pentru că în zece ani, cu actualul regim de frontieră şi în condiţiile în care sărăcia obligă sute de mii de oameni sa ia drumul Ungariei, lunar, limba maghiară se va impune în zonă, ca o a doua limbă de comunicare socială, dacă nu chiar ca cea dintâi! Iar aceasta fără a mai vorbi de ceea ce va aduce în timp eventuala noastră integrare euro-atlantică, atât de lăudată... 

Prin urmare, se impune o re-evaluare a acestui proiect, în funcţie de felul cum vor lucra în timp - deci în dinamică - clauzele atât de superficial deja reținute! Apoi, fără o redresare economică reală, care să elimine sărăcia actuală, exodul „pentru o bișniță” în Ungaria riscă să compromită stabilitatea și securitatea noastră la frontiera de vest. S-ar cere de asemenea şi anumite măsuri în plan legislativ și o supraveghere fermă a felului în care se desfășoară actualul „trafic” de frontieră. Nici un fel de „obligaţii" internaţionale nu ar trebui să prevaleze asupra unei atari probleme vitale! Încât munca ar trebui devină, rapid şi în mod real, cea mai bună și cea mai sigură afacere în această ţară, altfel efectele vor fi dezastruoase şi de nerecuperat... 

Se vorbeşte mult (şi demagogic!) despre integrarea noastră în Uniunea Europeană. Ştim, este o variantă extrem de tentantă. Unii spun că ar fi și unica noastră variantă pozitivă. Nu negăm că tentația aceasta este la limita irezistibilului! Aşa e! Dar ar trebui să nu repetăm - mă refer aici la oamenii ce conduc această țară -eroarea din anii '50-'60, când ”socialismul era, indubitabil, viitorul de aur al omenirii”! Ştim prea bine unde ne-a dus! Concret, credem, ar trebui fim mai circumspecţi şi  ne întrebăm, din vreme, ce viitor are UE?

În anii 1950 eram atașaţi blocului sovietic, care afla pe locul doi în competiţia mondială, după blocul occidental. În trei decenii de competiţie economică pierdeam cursa - în care intraserăm siliţi (la bază) şi iluzionaţi (la vârf)! Explicabil, atunci nu fuseserăm liberi alegem! Acum - fie şi teoretic - avem posibilitatea să evaluăm, să discutăm! S-o facem! Din vreme, însă!

Aderarea la U.E. înseamnă în context mondial o integrare "într-un bloc economic care, sub raport tehnologic, al productivităţii şi al puterii financiare, se află pe locul trei în lume, după SUA și lumea asiatică extrem-orientală! Iar tendinţele socializante, demagogice şi birocratizante ale Bruxelles-ului și Strasbourg-ului (vezi şi criticile dnei Thatcher!) nu sunt deloc de bun augur! Unde se va afla - în zece ani - Uniunea Europeană - prin raport cu cei doi coloşi de la Pacific: SUA şi Asia extrem-orientală? Va rezista ea acestei fantastice concurenţe? Căci se ştie bine: toate structurile de tip federal, multinațional rezistă şi funcţionează bine numai în caz de succes. Crizele economice şi şomajul cronic, la cifre înalte - cum este deja cazul în U.E. - anunţă totdeauna fenomene centrifuge... 

Şi încă ceva: sistemul monetar vest-european se află în criză. Moneda unică prevăzută pentru 1997- '99 ”nu este dorită de nici unui din semnatarii Tratatului de la Maastricht”. Sunt vorbele fostului cancelar german Helmuth Schmidt, azi comentator de presă! Un eşec al Maastricht-ului, în care deja se vorbeşte de o ”Europă cu mai multe viteze”, va avea drept rezultat o criză fără precedent în Europa. Cum ar putea arăta ea? Iată câteva indicii: 

Încă în această iarnă, cancelarul Kohl declara: „Frontiera poloneză nu poate rămâne ca acum pentru totdeauna!” Italia blochează cu succes drumul Sloveniei spre U.E. pe motivul... Istriei! Astăzi, Istria este împărţită de Slovenia şi Croaţia, dar până în 1945 ea aparţinuse Italiei. Aproape jumătate de milion de italieni au fost evacuaţi de acolo în vederea cedării Istriei către Iugoslavia. Acum, forţele dreptei italiene cer... despăgubiri şi dreptul resortisanţilor de a reveni acolo... Cam acelaşi lucru se întâmplă cu germanii sudeţi, circa trei milioane evacuaţi în două săptâmâni din actuala Cehoslovacie, în 1945. La Bonn se fac tot mai des auzite voci care cer ,,revenirea acestora pe solul lor natal şi pe vechile lor proprietăți dacă cei în cauză o doresc”!... 

Credem că, la nivelurile cuvenite, aceste realităţi sunt destul de bine cunoscute. Sau aşa ar fi normal. Să fie însă şi atent evaluate! Chestiunea frontierelor este una de maximă sensibilitate. Iar diferitele „standarde”- de multe ori cu două fețe, pentru noi, românii - ar trebui privite aşa cum merită: cu suspiciune și maximă prudenţă! 

Altfel, cu tratate prost gândite, vom ajunge din nou la mintea de pe urmă a românului...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 7 (47), 1-15 aprilie 1995) 

  

Read more...

România între alianțe și izolare totală. 125 de ani de istorie în date

125 de ani de istorie în date

1877 Alianţa cu Rusia (Livadia). Independenţa. Victorioşi în războiul ruso/româno-turc.

1878 Congresul din Berlin: izolare externă. Pierdem Basarabia de Sud. Ni se recunoaşte totuşi Dobrogea.

1879-1883 - Apropierea de Germania. Se proclamă Regatul (1881).

1883-1914 - Alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria. Protecţia externă faţă de Rusia. Progres intern economic, social, cultural.

1913 - Protejaţi încă de alianţa cu Centralii, arbitrăm al doilea război balcanic şi, la Pacea de la Bucureşti, obţinem, neinspirat, Cadrilaterul.

1914-1916 - Începe primul război mondial. Proclamăm neutralitatea.

1916-1918 - Alianţă cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia. Acestea ne recunosc dreptul etnic şi istoric asupra Transilvaniei şi Bucovinei şi ni le promit, în caz de victorie. Înfrângerea în campania din 1916. Victorie la Mărăşeşti şi la Oituz (1917). Trădarea ruşilor, intraţi în revoluţie şi război civil (1917). Izolare externă totală - occidentul nu ne poate ajuta. Pacea de la Buftea - pierdem Dobrogea şi crestele munţilor (mai 1918). Reluăm alianța şi lupta alături de Antantă (noiembrie 1918). Suntem în tabăra învingătorilor.

1919 - Puterile Aliate nu mai recunosc promisiunile teritoriale. Tratatul de la Bucureşti (1916). Izolare totală, la Versailles (iunie 1919). Atacaţi de Ungaria bolşevică a lui Bela Kuhn. Ocupăm Budapesta (august 1919).

1920 - Somaţi de Aliaţi, revenim la Tratative şi, cu condiţii care cenzurau grav independenţa naţională, ni se recunoaşte Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul. Se naşte România Mare!

1920 - 1939 Alianţă de facto cu Parisul şi Londra. Moare Ferdinand; moare Ionel Brătianu (1927). În special după 1933, independenţă cenzurată de legăturile „speciale" cu Parisul şi Londra. Guvernul Duca aranjat la Paris, iar după ”pactul" politic al alegerilor din decembrie 1937, Jean Pangal aduce de la Paris (!) soluţia - un guvern Goga-Cuza (!). Iar ambasadorul englez R. Hoare, în ianuarie 1938: „este preferabilă o dictatură (a lui Carol al II-lea — n.n.) unei guvernări legionare" (care nu putea veni decât prin alegeri libere! — n.n.).

1939 - Începe al doilea război mondial. România proclamă neutralitatea.

1939- 1940 Neutralitate formală, dar fără a se fi respins garanţiile anglo-franceze. Neutralitate caducă după prevederile pactului Molotov-Ribentropp (august 1939).

1940 - Prăbuşirea militară a Franţei. Dezastrul britanic de la Dunquerque. Urmarea - izolarea totală a României. În două luni pierdem Basarabia şi Bucovina de Nord, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord. Carol al II-lea silit să abdice. Guvern Antonescu-Sima (septembrie 1940).

1940 - 1944 - Alianţă cu Germania, Italia şi Japonia.

1941 - Începe războiul de la răsărit. Recuperăm Basarabia şi Bucovina. Administraţie nominal-românească în Transnistria. 

1944 - Germania în degringoladă militară. Lovitura de stat de la 23 august. Întoarcerea armelor contra germanilor. Alianţă formală cu Naţiunile Unite. În fapt - ocupaţie sovietică.

1944 - 1947 Ocupaţie sovietică, instalarea regimului comunist, izolare externă totală.

Pacea de la Paris (februarie 1947) - pierdem Basarabia, şi Bucovina de Nord plus Herţa. Pierdem cobeligeranţa. Ni se impune respingerea planului Marshall (iulie 1947). 

1948 - 1989 Alianta cu Moscova (CAER-1949; Tratatul de Varşovia-1955). Satelizare totală (1948 - 1962). 

1958 - Trupele sovietice părăsesc România. 

1963 - Scandalul Valev, planurile de dezmembrare a României cad.

1964 - 1989 - Independenţă cenzurată de Moscova. Declaraţia din aprilie 1964. Reromânizarea PMR(PCR).

1967 - relaţii diplomatice cu RFG, vizita lui Maurer în SUA. 

1968 - respingerea invadării Cehoslovaciei. Joc de basculă diplomatică între Moscova și Washington şi între Moscova şi Peking.

1971 sfârşitul „liberalizării" interne.

1973 - demisia lui Maurer. Drum liber dictaturii lui Ceauşescu.

1978 - Fuga lui Pacepa.

1985 - Vine Gorbaciov la putere. Perestroika şi glasnost.

1987 - Gorbaciov la Bucureşti. Ceauşescu respinge definitiv perestroika. Evenimentele de la Braşov pecetluiesc izolarea totală a României.

1987 - 1989 - Izolarea externă totală.

1988 Ceauşescu respinge clauza.

1989 februarie - Ceauşescu îl reconsideră pozitiv pe Stalin (interviu Time). Scrisoarea celor şase.

1989 - Prăbuşirea regimului comunist. Amploarea demonstraţiilor, cei peste 1.000 de morţi şi miile de răniți, televizarea în direct salvează - după unii - România de la dezmembrarea prevăzută de scenariul extern. După televizarea „procesului" Ceauşescu şi bâlbâielile tot mai penibile ale FSN, se pierde simpatia Vestului şi se revine la izolarea externă.

1990 - 1991 - Suntem oaia neagră a Estului. Apropierea de Moscova este ratată (avortarea pactului Iliescu-Gorbaciov). Criza din Golf (august 1990-martie 1991) şi criza din Iugoslavia (declanşată în iunie 1991) scot România de pe agenda prioritară a Vestului. Izolarea externă totală continuă. 

1992 Guvern FSN - liberali. Consens putere/opoziţie privitor la „integrarea în Europa".

1993 - Semnarea Acordurilor de Asociere a României la Comunitatea Europeană. Primirea în Consiliul Europei. Reacordarea clauzei. Apropiere de Occident, dar România este în continuare izolată, fără alianţe şi în plină criză economică, socială, morală şi - potenţial - politică. Curte asiduă către NATO.

RELAȚIILE EXTERNE

De-a lungul a 125 de ani de independenţă de stat, România a cunoscut, sub raportul relaţiilor externe, patru stări: 

I. Alianţe. 

a) În vreme de pace: ele au asigurat o anume protecţie externă şi implicit o anumită stabilitate internă, la adăpostul căreia s-au realizat progrese economice, sociale şi culturale. Tipică în acest sens a fost alianţa cu Germania şi Austro-Ungaria (1883 - 1914). Acelaşi lucru s-a sperat şi din partea sistemului post-Versailles. Condiţionările din Tratatul de Pace (1920) şi anumite ingerinţe economico-financiare, dar şi politice, ale Parisului, au avut drept urmare o independenţă cenzurată (de la Paris şi Londra) şi o tot mai dramatică divizare internă, mai ales după 1930. 

b) În vreme de război: alianţele au avut un caracter conjunctural şi au fost impuse de un calcul de riscuri şi şanse, subsumate obiectivelor naţionale tradiţionale: independenţă şi unitate naţională. 

În general, alianţele României au privit preponderent spre apusul Europei. Blocul anglo-francez, cel mai stabil în ultimul secol, a fost şi cel mai agreat de opinia publică internă, dar şi de clasa politică până în 1947. Alternativa apuseană a acestei alianţe a fost Germania. Preferată de o minoritate la 1916, Germania ne-a devenit aliat efectiv abia în condiţiile izolării totale din 1940. 

Alianţele cu Rusia au fost impuse totdeauna de situaţii fără ieșire. La 1877 alternativa Livadiei era ocuparea militară de către Rusia şi distrugerea țării, ce ar fi devenit teatru de război pentru ruşi și turci. 

La 1916, alianţa cu Rusia era un efect inevitabil al orientării noastre către Paris şi Londra, care erau aliate cu Petrogradul de atunci. 

După 1944, alianţa cu Moscova a fost rezultatul unei strategii globale a Occidentului, dispus, pe atunci, de a plăti contribuţia URSS la distrugerea Germaniei hitleriste cu soarta a 120 de milioane est-europeni.

Rusofobia românilor are ca sursă imperialismul rus, cele 13 invazii ruse şi chestiunea Basarabiei şi Bucovinei, ocupate şi astăzi. 

Până la satelizarea ţării, alianţele României erau gândite preponderent în complicatele ecuaţii ale relațiilor interstatale, în care - desigur - rolul principal îl jucau marile puteri din Europa: Franţa, Anglia, Germania, Rusia, Italia. După procesele integratoare din vestul Europei şi dezmembrarea URSS, un rol din ce în ce mai mare îl au diversele entităţi de gen: Comunitatea Europeană (în plan economic şi politic), Consiliul Europei (în plan politic şi juridic), NATO (în plan militar) şi AELS (în plan economic), UEO (în plan militar) şi CSI (în plan politic, economic şi militar, cu o conotaţie aparte pentru chestiunea Basarabiei, practic şi azi în orbita Kremlinului). 

II. Neutralitatea. 

Nu am avut niciodată vocaţia neutralităţii, pentru că ne-am aflat la un triplex confinium - între spaţiul germanic, rusesc şi otoman - unde am fost pândiţi „tradiţional" de toate poftele. După apunerea definitivă a Turciei imperiale ecuaţia s-a simplificat şi România s-a aflat în spapul inter-ruso-german, situaţia externă a României depinzând în cel mai mare grad de echilibrul şi relațiile ruso-germane. Acestă tri-polaritate, devenită mai apoi bipolaritate, a făcut ca România să se orienteze tradiţional spre un joc de basculă diplomatică între Germania și Rusia şi în care rolul fundamental l-a jucat, până în 1947, factorul anglo-francez. 

După 1964, într-o măsură mai mică, rolul de ax al basculei a fost preluat de contradicţia ruso-chineză şi ruso-americană. 

Neutralitatea, în aceste condiții, a fost adoptată de fiecare dată când în Europa a început războiul mondial. Ea a fost deci, conjuncturală, şi de fapt de scurtă durată.

- Bine cumpănită, bine utilizată la 1916, ea a permis o schimbare radicală de alianţă, o pregătire diplomatică excelentă a războiului şi - în limitele posibilului - şi o pregătire economică şi militară pentru Întregirea Naţională.

- Cea din 1939, proclamată de Carol al II-lea era într-adevăr dorită de mai tot românul. Din păcate, ea nu era posibil de păstrat şi nici credibilă în condiţiile în care alianţele tradiţionale cu Londra şi Parisul continuau să iluzioneze clasa politică a vremii, iar garanţiile anglo-franceze nu erau respinse explicit. Apoi, pactul Molotov-Ribentropp din august 1939 o făcea ca și caducă. În sfârşit, ameninţată de revizionismul maghiar şi sovietic şi având o politică net anti-germană, faptic România era izolată, căci „Dumnezeu era prea sus iar Franţa prea departe".

III. Independenţa cenzurată. 

Evident, acestă cenzură au făcut-o protectorii noştri de facto, în cadrul diverselor alianţe. În perioada interbelică, fără să a fi avut un Tratat clar cu Londra şi Parisul, orientarea şi anume acorduri ne plasau ferm în tăbăra „aliată". La bază era ideea că numai cei ce ne ajutaseră să facem România Mare erau interesaţi să ne ajute s-o menţinem. 

Se uita că întregirea România până la Nistru devenise posibilă tocmai datorită prăbuşirii Rusiei în revoluţie şi război civil. După cum se uita şi faptul că, după ce Rusia ne abandonase în mâna nemţilor după trădarea rusească, la 1917, Occidentul nu fusese în măsură să ne ajute efectiv şi ne mai şi reproşase dramatic pacea separată de la Buftea, niciodată ratificată de Parlament sau contrasemnată de Ferdinand. 

Apoi, URSS devenise o mare putere economică, politică şi militară încă de la sfirşitul anilor `20. Iar când, în 1934, reluam relațiile diplomatice cu Moscova, URSS refuză recunoaşterea clară şi publică a apartenenţei Basarabiei la România. Nici o mirare că, în aceste condiții, dreapta - legionarii, în special - considerau că principalul pericol pentru România era URSS. Iar aceasta, într-o dublă ipostază: cea revizionistă, dar şi cea a pericolului bolşevic, care ar fi însemnat o catastrofă naţională. Cum ingerinţele şi condiţionările economice, financiare, dar şi politice deveneau tot mai frecvente din partea Parisului și Londrei şi cum revizionismul devenea tot mai presant, dreapta - un Codreanu, un Goga - vedeau în alianţa cu Roma şi Berlinul unica contrapondere reală şi efectivă la pericolul ruso-bolşevic. Ca rezultat al acestor orientări fundamental ireconciliabile, divizarea politică internă creşte, statul de drept încetează efectiv să mai existe şi instrumentele represive, discreţionar la îndemâna Regelui Carol, declanşează în două rânduri (1933-34 şi 1938-39) vaste campanii sângeroase anti-legionare. Statul de drept, parlamentarismul, democraţia şi însăşi monarhia îşi pierd enorm din credibilitate în țară, şi România alunecă inevitabil spre totalitarism (inițial carlist) şi izolare externă totală efectivă.

După abolirea monarhiei (1947), regimul comunist devine atoputernic, iar satelizarea ţării - deplină. Cât priveşte independenţa cenzurată (de Moscova, desigur) instalată după 1964, evenimentele sunt prea recente pentru a avea date suficiente. 

Totuşi! În condițiile „destalinizării" proclamate de Hruşciov (1956), Dej şi echipa lui îşi văd salvarea în eliminarea elementelor kominterniste, alcătuite preponderent din alogeni, după care proclamă că „la noi nu au fost abuzuri staliniste”! Şi tot în 1956, Revoluţia maghiară îl va convinge pe Dej de necesitatea unei alte politici faţă de ruşi. După o exemplară colaborare cu Hruşciov la înăbuşirea revoluţiei din Ungaria, Dej obţine în 1957-58 repatrierea trupelor sovietice din România. Jucase aici un rol Tratatul de Pace cu Austria (1955), care, prin plecarea ruşilor de acolo, înlătura motivaţia prezenţei ruseşti în România - paza liniilor de comunicaţie spre Viena. 

Acelaşi efect favorizator l-a avut şi planul septenal sovietic (1958-1965), care necesita şi economii, dar şi mână de lucru. Or, ambele le puteau oferi tocmai plecarea rușilor din România. Încetând ocupaţia militară și "reromânizând" PMR (PCR), Dej aplică tot mai mult o politică zisă naţională. Respinge planurile Valev, deschide ţara creditelor şi licenţelor din vest, ia o poziţie echilibrată între Moscova şi Peking. În paralel se face o „liberalizare" internă, eliberând pe toţi deţinuţii politici şi demarând recuperarea moştenirii culturale naţionale. Ceauşescu continuă şi amplifică această linie, care culminează cu momentul 1968. Începând cu 1971, „liberalizarea” internă intră în umbră. Iar după 1973 se deschide drum liber spre dictatura personală a lui Ceauşescu. 

Intrată sub controlul ruşilor - Tratatul de la Varşovia, CAER şi sistemul economic comunist intern - independenţa, chiar şi cenzurată, îi permite României un joc de basculă între Moscova şi Washington şi între Moscova şi Peking. După fuga lui Pacepa (1978) şi după declanşarea crizei economice interne (1981) acest curs se epuizează şi România - după 1985 - evoluează spre o izolare externă efectivă. 

Ambele momente de independenţă cenzurată - 1920-1939 şi 1964-1989 - sunt rezultatul unor alianţe pe baze inegale. Cenzura anglo-franceză, în special după moartea lui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), reprezenta o abdicare de la linia fermă a Brătienilor.

Politica de independenţă iniţiată de Dej între 1958-1964 era în schimb un net progres, o încercare  meritorie în nişte condiţii cvasi-imposibile; o recunoaştere venită din însuşi sânul PCR că ideea naţională era departe de a fi epuizată istoric; mai mult, că ea putea deveni un reazem intern de nădejde chiar şi pentru regimul comunist. 

Eşecul acestei politici era inevitabil din două motive, credem: motoarele comuniste interne, intacte, nu aveau suficientă voinţă şi nici suficientă putere pentru scoaterea ţării din orbita sovieto-bolşevică, iar politica lui Ceauşescu de după 1971-73 a dus la izolarea externă a ţării.

IV. Izolarea externă. 

Dacă lăsăm la o parte perioadele de ocupaţie militară - 1916-1918 (germanii) şi de după 1944 (ruşii) -, izolarea externă a fost cea mai nefastă. La Congresul de la Berlin (1878) am pierdut Basarabia de Sud. Izolarea de după Pacea de la Buftea (mai 1918) a dus la pierderea Dobrogei şi a crestelor munţilor Carpaţi. Izolarea de la Congresul de la Versailles a fost plătită cu agresiunea Ungariei lui Bela Kuhn, dar şi cu condiţii lezând independenţa ţării, reţinute în Tratatul de la 1920. Izolarea din 1940 a dus la dezmembrarea României Mari, iar izolarea totală de după 1944 - la pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Herţei, a cobeligeranţei şi la satelizarea şi bolşevizarea ţării. În sfârşit, izolarea de după 1985-1987 a făcut posibile evenimentele din 1989, în care însă scenariul extern prevedea şi dezmembrarea României...

Actualul consens Putere-Opoziţie, privitor la integrarea europeană a României, pare a fi singura alternativă la izolarea în care România a alunecat la sfârşitul „erei" Ceauşescu. Se speră şi sunt premise ca această integrare să însemne însănătoşire economică, modernizare, creşterea nivelului de trai, sistem democratic autentic şi stat de drept. Dar care va fi preţul? Este sincer Occidentul când examinează dosarul integrării României? Sau măcar decis? Şi în ce formă? Se va putea acomoda Comunitatea Europeană cu o Românie unitară ce aspiră (alt consens Putere-Opoziţie) să refacă unitatea naţională la Nistru? Sau: se va putea acomoda România cu exigenţele integrării sau cu exigenţele, mai puţin publice acestea, ale corifeilor integrării de la Bonn, Paris, Londra, Bruxelles şi Strassbourg? 

Apoi, proiectul integrării este cu mult mai mult decât o simplă alianţă. El este, pe deasupra, un proces îndelungat, pe puţin două decenii. Şi cum vor evolua până atunci însăşi nucleele integratoare de azi? Cum va evolua Comunitatea Europeană până la şi după Maastricht? Cum va evolua NATO? Cum va evolua lumea de la Răsărit - CSI, spaţiul musulman, China şi Asia extrem orientală? 

Şi mai e ceva. Tradiţional, România a avut întotdeauna politici alternative la politica adoptată oficial. Azi avem aşa ceva? Sau, în locul alternativelor, rămânem mulţumiţi cu celebrul, de-acum,„consens" naţional? Sigur, crearea unei alternative serioase şi viabile la actuala orientare cvasi-generală spre vest presupune informaţii şi mijloace pe care nu presa, cu inerentele-i limite, e chemată să o făurească. Dar presa poate (şi trebuie) să facă analize (când e vorba de trecut) şi desigur să ridice semne de întrebare, fie ele şi utopice, atunci când unanimitatea e pe cale din nou să ne cuprindă și - poate - chiar să ne amăgească...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)

Read more...

România Mare, o tranzacție riscantă

Stabilitatea continentului asigurată la Yalta şi Potsdam în 1945, e drept, cu preţul echilibrului terorii nucleare, a devenit caducă. Locul ei a fost deja ocupat de un tulbure sezon al tuturor prefacerilor, în care, după un rapid şi spectaculos „joc al dominourilor" în 1980, 1990 marchează schimbări epocale de frontiere. Iar aceasta, începînd cu „absorbţia" în neant a celei mai fierbinţi frontiere europene: zidul berlinez şi linia Elbei.

Când frontierele sovietice sînt puse în discuţie - vezi efortul celor trei republici baltice pentru obţinerea independenţei - ar fi o iluzie sau o neglijenţă să ne imaginăm că o anumită atmosferă creată în străinătate, dar şi în ţară (din păcate), în jurul Transilvaniei și a minorităţii maghiare, este doar întîmplătoare.

Recent, ziarul „România Liberă", reluînd pasaje largi din ”Moskovskie Novosti", comentează un „proiect" (?) de sorginte maghiară pentru o ... „Românie Mare"!

Dacă un proiect pentru o Românie Mare ar fi apărut în revista „România Mare" a domnului Barbu, să zicem, lucrul ar fi fost „firesc" şi l-am fi clasat la capitolul „erori şi teribilisme".

Cînd însă cea mai prestigioasă publicaţie moscovită găzduieşte un proiect pentru o Românie Mare, sub semnătura unui politolog maghiar, treaba devine extrem de serioasă şi anumite comentarii se impun. Cu atît mai mult cu cît comentariul ,,României Libere" este destul de subțire şi de - straniu - deferent.

După ce ne clasează pe noi românii alături de germani ca „mari cîştigători" în cadrul acestor prefaceri, domnul Lengyel ne explică şi de ce. Dânsul imaginează o Românie Mare în care Moldova Sovietică (unită eventual cu Moldova Românească) ar deveni o componentă — ca şi Transilvania autonomă — a unei Românii Mari, dar federale! Diversiunea este clară: asociindu-se Moldova Sovietică la un proiect de Românie „Federală" (de care şi Corneliu Vlad se cam oripilează) domnul Lengyel obţine, desigur „deloc interesat",... o Transilvanie... autonomă! Iar noi să ne încîntăm la un atare „proiect" ! Căci, nu-i aşa, Moldova Sovietică (unită sau nu cu Moldova Românească) ar deveni şi ea parte a unei Românii Mari, dar evident „federale"!

Orice s-ar spune, acest „proiect" aminteşte de celebrele inele de bîlci pe care scamatorul le asociază, pentru ca mai apoi să le desfacă, folosindu-se de o piesă trucată. A trecut prin multe ţinutul dintre Prut şi Nistru - dar iată că acum soarta şi preocupările Basarabiei sînt folosite de unii pentru încropirea a fel şi fel de melodii parşive de sirenă. A fel şi fel de „inele" în care oropsita Basarabie e pusă pe postul ignobil (şi nemeritat) de piesă trucată, menită – în concepţia străvezie a domnului Lengyel şi a prietenilor de la ,,Moskovskie Novosti" - să desfacă România (zice-se pe această cale... devenită „Mare") într-o constelaţie „federală"!

Este de înţeles preocuparea oricărui maghiar vizavi de soarta drepturile inerente ale minorităţii maghiare, inclusiv a celei mai numeroase, cea din România. După cum este normal, o corectă tratare şi în România a acestei autentice probleme. Astăzi, însă, cînd ,,dominourile" prăbuşite în 1989 lasă loc pentru o evoluţie spre o normalitate democratică (brutal intreruptă şi interzisă de Yalta şi Potsdam în 1945) este straniu ca, sub lozinca democratizării, să se croiască asemenea proiecte, al căror instrument nu poate fi democratic, dar al căror rezultat ar fi regenerarea unor naţionalisme, pe cît de desuete, pe atît de contraproductive pentru toţi.

Nu autonomii artificiale (căci ele nu ar putea fi construite democratic, ci numai prin siluirea majorității zdrobitoare româneşti din Transilvania) soluţionează corect şi pozitiv problemele legitime ale minorităţii maghiare, ci o democratizare reală, făcută cu bună credinţă şi tact de toţi, aici, în România.

Democratizarea și evoluţia reală spre Europa - aceasta e calea și pentru România!

Orice altă tratare - „autonomii", anexiuni, „decupaje" teritoriale - nu ar face decît să încalce drepturile unora (majoritari fiind) și să transfere aceeaşi spinoasă problemă - naţională, în fond - în ecuaţii teritoriale și etnice noi, cu atît mai injuste şi generatoare de conflicte.

Și dacă democratizarea este singura cale corectă, profitabilă pentru toţi în acest spaţiu est-european, şi pentru R.S.S. Moldova trebuie să adoptăm o aceeaşi măsură.

Actul de rapt din 1940, făcut de Stalin sub oblăduirea pactului cu Hitler, nu poate fi corectat astăzi prin măsuri simpliste, simetrice, dar de sens contrar, pentru bunul motiv că realităţile istorice consumate acolo în 50 de ani - deportări, rusificare, imigrare masivă rusofonă - au schimbat sensibil faţa fostei provincii româneşti.

Devenită republică unională în cadrul URSS, Moldova dintre Prut şi Nistru nu îşi poate rezolva problemele decît în cadrul unei evoluţii democratice autentice în limitele propriei Constituţii, precum şi ale Constituţiei sovietice. Iar dacă democratizarea reală presupune o dezvoltare naţională, culturală şi etnică normală (şi presupunem) actualul cadru (dublu) constituţional al Moldovei Sovietice a evoluat destul de permisiv şi suficient de elastic sub acest raport. Ce se va întîmpla cu cadrul constituţional al U.R.S.S. şi cum va arăta noul Tratat Unional (de care se vorbeşte azi la Moscova) nu este treaba nici a Bucuretiului şi - cu atît mai puţin - a Budapestei, „să vină cu sfaturi"; este treaba popoarelor din U.R.S.S. şi a factorilor constituţionali sovietici. Indiferent de evoluţiile statului sovietic - spre o nouă Federaţie, spre Confederaţie sau spre secesiuni limitate - vecinii, şi prin urmare și România - trebuie să respecte cu scrupulozitate relații corecte, să evite orice fel de „pretenţii" sau ingerinţe nu numai neavenite, dar groteşti, inconştiente, avînd în vedere semnificaţia statului sovietic și sensul evoluțiilor de azi în lume.

Comunitatea de origine, de limbă și cultură cu populaţia românească de acolo nu pot fi folosite pentru scopuri aventuriste, străine intereselor autentice ale României, dar şi ale Moldovei Sovietice. Relaţiile culturale, economice, politice dintre Bucureşti şi Chişinău au devenit posibile azi tocmai graţie deschiderii democratice: ele se dezvoltă, după cum vedem, în cadrul mai larg al relațiilor cu U.R.S.S. Să se rămînă pe această linie corectă, să nu se permită nimănui atitudini aventuriste, iresponsabile.

E bine că se trimit cărţi româneşti, dar ele nu trebuie să înlocuiască prin dictat administrativ pe cele rusești, ci trebuie să li se alăture, la concurenţă, aş zice. E bine că se primesc studenţi moldoveni pentru Universităţile noastre. Ei însă nu trebuie să-i înlocuiască la revenirea în Moldova pe cei rusofoni prin dictat administrativ, ci să li se adauge la concurenţă, din nou. E bine că se reiau relațiile economice de-a lungul şi de-a latul Prutului. Toate acestea vor contribui în mod organic, firesc şi neforţat, la o dezvoltare normală, armonioasă şi în concordanţă cu interesele reale ale populaţiei din R.S.S. Moldova.

Progresul - acest perpetuu atentator la stările forţat îngheţate - își va spune cuvîntul. Şi aceasta suplu, gradat, en douceur, cum zice francezul.

Dacă vreodată R.S.S. Moldova îşi va redefini drastic relaţiile cu Moscova, cum a fost în 1918, ca şi atunci acest fapt trebuie să fie rezultatul evoluţiilor strict locale.

Abia apoi - dar în nici un caz mai înainte – România va trebui să reexamineze situaţia...

Deocamdată, însă, să se respingă orice formulă sau proiecte, fie ele făcute sub sigla „României Mari"!

Căci România Mare, în graniţele ei din 1920, ca și Unirea lui Mihai de la 1600, aparţin istoriei. Ce va veni, vom vedea.

În România de azi, însă, ca şi în ţările vecine, imperativul istoriei e altul: democratizare reală, democratizare în fapte, democratizare în conştiinţe.

Pe acest teren să ne întrecem cu vecinii, căci este singurul pe care putem cîştiga cu toţii!

Altfel...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida, apărut în revista constănțeană Contrast, anul I, nr. 27, 27 sept.- 3 oct. 1990)

Read more...