Antisemitism și diversiune – cui prodest?

Asociată antisemitismului, ideea de diversiune este foarte veche. Puseurile antisemite au fost pretutindeni legate de crize grave. Antisemitismul a fost folosit totdeauna ca supapă de defulare a unor nemulțumiri cu cauze situate altă parte. De unde şi reculul de astăzi la teoria diversiunii vis-a-vis de surprinzătoarea reapariţie a antisemitismului, la noi.

Trecem printr-o criză foarte gravă. Guvernul şi Preşedintele sunt supuşi unui asalt al nemulţumirilor fără precedent. Iar presiunea în cazanul social tinde către maxim. Încît, se raţionează în presa demo-liberală românească, diversiunea antisemită, deturnînd atenţia, fie și a unei fracţiuni din populaţie, ar fi benefică puterii. Aparent logică, această teorie nu stă în picioare, azi.

Mai întîi, nici dl.Roman şi nici dl. Iliescu nu sunt antisemiţi. Ba, dimpotrivă. Apoi, oricit ar fi actuala Putere de interesată de diversiuni defulatoare, nimeni acolo nu ar recurge la antisemitism. Și, în sfîrşit, purtătorii actuali ai antisemitismului, oricît "au menajat" ei actuala Putere, în fapt, îi poartă sâmbetele.

Realitatea este că în câteva ziare transpare o tendinţă antisemită. Fenomenul deci, există. Ca şi efectul lui de diversiune. Dar noi credem că logica antisemită e azi e alta decât cea descrisă mai sus. Azi, antisemitismul de la noi are o logică anti-reformatoare, iar ca efect final, și anti-românească.

Să ne explicăm.

Dacă eşti adeptul "epocii" - să zicem - cum poţi sabota actualul curs de reformei spre democraţie şi economie de piaţă? Iată cum. Succesul reformei depinde în mod covîrşitor de componenta externă. Adică de sprijinul moral și politic al opiniei publice occidentate și al guvernelor din vest. Or, fără sprijinul Occidentului reforma românească nu va primi creditele şi investițiile de capital fără de care aceasta nu este posibil. Pentru ca această componentă externă să ne fie favorabilă programul de reformă trebuie să fie credibil și fezabil, iar imaginea  externă a țării să fie adecvată. Programul Roman este agreat de Occident, încât problema a fost și rămîne încă imaginea externă a țării, deteriorată grav de mineriade.

Dacă această imagine - azi, în redresare - ar fi din nou deteriorată, întreaga reformă s-ar pune în pericol. Lucru cu atît mai grav cu cît însăşi reforma în sine este greu de realizat şi cu costuri ce frizează pericolul social.

Or, este suficient pentru a se agita antisemitismul pentru ca imaginea ţării să sufere, cum se şi întîmplă. Încît ne putem aştepta ca reticenţele Vestului, cu greu temperate după mineriade, să fie realimentate pe această cale!

Este ceea ce s-a şi făcut. Cîţiva condeieri, versaţi în a face presă "de vînzare", sunt adunați într-o redacţie - şi sînt suficiente două, trei articole antisemite - în şasesprezece pagini de bîrfă suculentă, ca să obţii o publicaţie de mare tiraj, pe baza căreia avem şi ziarişti antisemiţi, dar şi public înclinat să-i cumpere şi să-i citească!

Că ele se cumpără nu atît pentru articolele antisemite, cît pentru bîrfa şi limbajul mahalalei, asta-i altceva. Ce contează este rezultatul: în România avem antisemitism, ba chiar "de masă", judecînd după tiraje! De unde, emoţie în jur, de unde, polemicile care amplifică: de unde, indignarea justificată a unei străinătăţi care, înjurată fiind, n-are vreme să analizeze cine injură, de ce şi cum.

Pentru ca lucrurile să se complice şi mai mult, la diversiunea antisemite se adaugă şi alte elemente. Trăim - altă suzpriză! - reactivarea curentului monarhic, care, deşi subţire, este foarte activ. Apoi, pe fondul evoluțiilor pozitive din Basarabia, personalitatea controversată a Mareşalului Antonescu revine în prim plan în presă, ba chiar şi în Parlament. De unde o anumită exaltare nesinceră, dar interesată, a Mareşalului care, arestat fiind de Mihai I, îl pune pe acesta, azi, în postura de trădător de neam! Este clar că oameni care au sărbătorit 23 august ca pe o victorie naţională, pînă de curînd, nu pot fi credibili venind acum să-l exalte tocmai pe cel înlăturat atunci! Diversiunea este iarăşi clară. Supradimensionîndu-1 pe Antonescu astăzi, ei o fac pentru a-l înfunda, o dată mai mult, pe Mihai I. Ceea ce şi mai grav este că, exaltîndu-se fără discernămînt personalitatea lui Antonescu, se dă apă la moară agitației antisemite! (asta - pentru FSN din Parlament).

Îi întrebăm acum pe domnii de 1a ”România Mare": credeţi că agitaţia antisemită sau, mă rog, "polemica" dumneavoastră cu Rabinul şef, dl. dr. Moses Rosen, este benefică țării noastre? Crede dl. Ceontea că, afirmînd că "nu avem antisemitism", a rezolvat ceva? Cred PUNR și Vatra Românească că numindu-1 pe dl. Iosif Constantin Drăgan "cu trecutul său", sau, mă rog, "cu eticheta sa", ca preşedinte al Vetrei Românești, face un bine ţării și Ardealului?

Să fim serioşi, domnii mei! O fi drumul spre iad pavat cu intenţii bune, dar ceea ce faceţi dumneavoastră sub acest raport este prostie sau sabotaj inconştient! Gîndiți-vă şi singuri! Pe fondul tensiunilor sociale actuale şi al celei interetnice din Ardeal, ar fi suficientă o violență gen Tîrgu-Mureş (care se şi poate fabrica!) pentru a ne trezi somaţi de dl. Bush sau de "troica" Strassbourg-ului, exersată deja la Belgrad. Și ce credibilitate am avea cu oameni ca dl. Drăgan, cu negaţiile d-lui Ceontea sau gunoaiele "României Mari"? 

Şi mai este ceva. Colateral, am zice! Odată pătrunsă logica anti-reformatoare a diversiunii antisemite în România de azi, curentul demo-liberal trebuie să înţeleagă că nu este suficient să combaţi antisemitismul în fraze tăioase sau savant argumentate. Că ura este pernicioasă, asta nu cere argumente, ci bun-simţ.

Prin urmare, polemicile, protestele, oricît de legitime și inerente sînt, de la un punct fac jocul ultim al zisei diversiuni: amplifică şi fac tapaj!

Ce este de făcut?

Practic, două lucruri: primul, să se explice străinătăţii logica anti-reformatoare a antisemitismului de azi în România și lipsa lui de suport în marea masă românească. Iar al doilea, acasă, să se aplice legea.

Antisemitismul? Cui îi folosește? Tuturor celor ce doresc eșecul reformei și răul României!

(articol scris de Corneliu Dida. apărut în revista Contrast, anul II, nr 26(66), iulie 1991)

Read more...

Reforma economică: Cine e cu ea?

După o campanie electorală în care concepţia economică liberală si programul opoziţiei „istorice" au fost puse la stîlpul infamiei (şi ştim de către cine) obiectivul F.S.N. - adjudecarea puterii și legitimarea ei - a fost atins cu brio. A fost o surpriză pentru Europa, dar în ţară a surprins doar scorul („de maidan", am zice) pe care opoziţia şi azi îl contestă. Dar adevărata surpriză a fost crezul și programul actualului guvern Roman, un program liberal, la început; „mai liberal ca al liberalilor" de prin septembrie încoace.

Că este aşa o recunoaşte domnul Radu Câmpeanu și o susţine şi explicaţia pe care primul ministru i-a dat-o acestuia recent: „Azi, în Europa, chiar şi socialiştii fac politică liberală". Aşa e, dacă l-a avut în vedere pe socialistul Mitterand. Numai că „ciudăţenia" opţiunii guvernului F.S.N. actual nu se limitează la aspectul strict moral, al paternităţii de idei. Căci pînă la urmă, programele sînt făcute tocmai pentru a convinge și a capta pe cît mai mulţi. De aici însă şi pînă la o cvasi-preluare in toto a concepţiilor liberale ale opoziţiei (pentru care aceasta a plătit şi îndurat atîtea) este o distanţă enormă, dar şi o distantă ce impune, minimal, o întrebare:

DE CE AȘA CEVA?

Păi, în primul rînd, pentru că – nu-i aşa – ”azi, în Europa şi socialiștii fac politică liberală”. Ceea ce nu înseamnă forţamente că domnul Petre Roman este... socialist. Numai că domnul Roman, sîntem convinşi, cunoştea această modă - să-i zicem „pariziană", cu temei - şi pe vremea cînd în campania electorală combătea asiduu programul liberal. Și atunci? Sigur, lumea se mai schimbă, mai învață. După cum nu este exclus ca domnul Roman să fi combinat magistral moda „bucureşteană" a lui „noi nu ne vindem ţara" din aprilie-mai cu cea ”pariziană” (liberală, cum se vede treaba, azi) - cîștigînd într-un prim tempo puterea, pentru ca apoi să facă politica în care a crezut, de fapt. Posibil, de înţeles, ba chiar şi lăudabil. Căci în cazu1 în speţă reforma adoptată promite (atît deocamdată) o tranziţie reală spre economia de piaţă de care ţara - este şi convingerea noastră - are azi atîta nevoie.

Numai că o politică - şi mai ales una atît de radicală într-o ţară aflată la răscruce - pentru a avea succes, trebuie să şi convingă, să aibă aliaţi şi încă cît mai mulţi!

Stă oare azi guvernul Roman chiar atît de bine sub acest raport?

Sînt oare F.S.N.-ul, sindicatele, tehnocraţii, televiziunea, preşedintele Iliescu sau străinătatea (în mod real) de partea guvernului Roman, cînd e vorba de reformă ? Să le luăm pe rând.

F.S.N.-ul

F.S.N.-ul, al cărui prim lider este (totuşi!) domnul Roman, este principalul suport al actualului guvern. În Parlament, cel puțin, în ciuda unor retuşuri mereu conservatoare, maşina de vot funcţionează. La nivelul structurilor (şi la centru, şi în țară) F.S.N.-ul este încă amorf, nestructurat, lipsindu-i - lucru foarte grav - o viziune ideologică clară! Se aşteaptă o convenţie ”la iarnă", pentru care vicele C. Iordache cere material bibliografic (!) domnului Cunescu (!)... Între timp însă, viziunea ideologică a guvernului apare foarte clară. Întrebare: în virtutea cărei comuniuni F.S.N.-ul, ca partid, sprijină reforma liberală Roman, dacă propria-i ideologie, lipsindu-i, își aşteaptă încă „iarna"? Apoi masele, să le zicem feseniste (honny soit qui mal y pense), ele ce spun? Sînt oare cu reforma? Greu de zis, căci după sondaje (şi nu numai) baza de masă a acestei formaţii se erodează continuu. Rezumînd, la nivelul F.S.N.-ului reforma economică e sprijinită de vîrfurile parlamentare (ceea ce nu e puţin). Dar partidul, cu structuri fluide, cu ideologie neclară şi cu bazele sale de masă erodate, e departe de a fi un aliat de nădejde la vremurile grele pe care le anunţă demarajul actualei reforme. Totul, ne temem, are alura unor vîrfuri angajate într-o reformă necesară, dar riscantă, căci baza lor de sprijin apare periculos de glisantă mai la orice pas.

SINDICATELE

Un succes ca cel din mai ar fi trebuit să asigure guvernului, și deci şi reformei, un masiv sprijin sindical. Or, nici pe departe! Grevele se ţin lanţ. Iar caracterul revendicativ salarial (demagogic) capătă proporţii. Departe de a fi înţeles că salariul creşte numai în măsura în care creşte şi profitul, sindicatele - să fim iertaţi - aleargă după „bani"-hârtie, făcînd greve, ruinînd economia. Preocuparea pentru reforme de structură, singurele apte să relanseze producţia și profitul, este foarte, foarte slabă. Încît politica salamului, a S.R.L.-urilor, a salariilor plătite orişicum, „bună” în mai, își arată astăzi colții. Nu e de mirare, deci, că 11 din cele mai importante centrale sindicale se arată astăzi ostile liberalizării preţurilor, şi deci reformei. Ce va urma după 1 noiembrie, cînd preţurile la foarte multe produse vor creşte cu 100-120 la sută (cum s-a antecalculat), nu-i greu de ghicit. Vom scrie atunci. Numai că lumea milioanelor de salariaţi din sindicate - principalul teren social al reformei - are deja luciri de patinoar.

TEHNOCRAȚII

Ce spun zecile de mii de directori, contabili-şefi, ingineri, economiști? Cîți din ei salută reforma, o aşteaptă, o doresc? Și cîți din ei sînt sceptici, se tem de ea, îi doresc eşecul? Dispune oare guvernul la nivelul acestui segment social vital pentru reformă de acea majoritate fără de care nimic nu-i cu putinţă? Căci, plasaţi între ciocanul reformei şi nicovala revendicărilor sindicale, ei vor duce greul, profesional vorbind; după cum, la acest nivel intermediar se decid, se vor decide multe, foarte multe.

TELEVIZIUNEA

Prin „tradiţie” ea e cu puterea. În toate. Numai cînd e vorba de reformă, devine „obiectivă". ”Comentariile” domnului Roşiianu (a cărui „cultură” economică e cea care e!) subminează demersul reformei mai mult decît o grevă. Căci, rămînînd la mentalitatea comună, dar nu şi economic fundamentată, conform căreia „dacă preţurile cresc, atunci noi ce facem?", asemenea comentarii, difuzate la ore vîrf, alimentează atitudini ce compromit orice schimbare de substanţă. Și atunci întrebăm și noi: ce facem pentru a readuce (nu prin coerciţie) oamenii la muncă? Ce facem pentru a reumple magazinele cu mărfuri? Ce facem pentru a termina cu cozile, pentru a lua orice bază economică speculei şi bișniţei? Cu poliţia, cu armata, cu forţa și dictatul asemenea lucruri nu se schimbă nici nu se îndreaptă, ci se generează! Este aceasta concluzia a zeci de ani de dictatură „ferm” şi ”științific” aplicată și în domeniul economic! Dovedeşte televiziunea că a priceput aceasta prin emisiunile ei de cea mai largă audiţie? A pregătit televiziunea publicul larg prin informaţii economice corecte, din ţară şi vecini, pentru a înţelege sensul, necesitatea și preţul inerent al reformei? Sau, cumva, accentuează disproporţionat de mult pe preţ?

PREȘEDINTELE

Ca artizan al victoriei din mai, dînsul - s-o recunoaștem - a preconizat întotdeauna o politică economică cu scenarii treptate, pe termene de ani. E drept, dînsul l-a numit pe domnul Roman prim-ministru, dar acesta şi-a format echipa de unul singur: „în acești oameni cred, cu ei voi lucra!”... Și încă o nuanță. Cităm din discursul domnului Roman la prezentarea guvernului la Palatul Cotroceni: „Acesta e programul de reformă..., pe care, cum am înţeles, îl sprijiniţi şi dumneavoastră”. Referindu-se la domnul Iliescu, acest ”cum am înţeles" de atunci explică multe azi. Printre altele o anumită retragere a domnului Iliescu la Cotroceni, o anumită rezervă pe care şi-a luat-o - credem noi - vis-a-vis de reformă. Sigur, prerogativele sînt limitate, dar dacă ar fi crezut cu tărie în această reformă, ar fi putut să facă multe pentru ea. Or, exceptînd un meritoriu şi reuşit efort pe plan extern (New York), actualul guvern nu pare a fi susţinut cu destulă tărie de preşedinte. De ce? Să nu fi intuit dînsul terenul alunecos pe care actuala reformă îşi va face primii paşi? Să fie domnul Iliescu preocupat mai degrabă de menţinerea sa într-o postură de arbitru imparţial şi nepătat de ”ingerinţe”, decît de riscurile (majore, zicem noi) de destabilizare prin înseşi condiţiile politice, sociale şi psihologice inadecvate la această oră pentru tot ceea ce presupune reforma, ca preţ pentru popor?

OPOZIȚIA

Firavă, pusă în corzi de această preluare de program, ea e obligată de propriile-i crezuri să sprijine reforma. Singurul teren de manevră care îi mai rămîne l-a indicat domnul Câmpeanu: „Vom supraveghea această (posibilă) distanţă între ideile afişate şi transpunerea lor în fapt". Aceasta deci, şi poate aşteptarea: în speranţa că eşecul guvernului îi va aduce apa la moară; în nădejdea că un eventual succes îi va crea o bază socială mai largă, azi atît de firavă.

Fundamentată teoretic, perfectibilă în destule detalii reforma propusă de guvern - şi o spunem cu regret - este grevată de serioase handicapuri. Handicapul extern este bine cunoscut. El îi limitează aportul de capitaluri masive care, pentru încă bună vreme, vor prefera pieţele mai sigure de prin alte părţi. Apoi, creditele externe devin ce în ce mai rare şi din ce în ce mai scumpe. Căci lumea, din păcate, înclină spre o recesiune. La handicapul extern se adaugă un handicap intern major: societatea românească este divizată, de fapt, nu în partide, ci în două „şcoli": cea reformatoare (cu aliați puțini) şi cea conservatoare, azi majoritară. Reforma, prin urmare, ne apare izolată politic, cu o tot mai îngustă bază de mase, aflate încă departe de a pricepe ce se întîmplă în păienjenişul din triunghiul muncă-salariu-tejghea. Paradoxul este că guvernanţii de astăzi au priceput rapid (după ce ei înşişi l-au creat) handicapul extern. Dar nu par a pricepe handicapul intern. Altfel cum să se explice lipsa unei adevărate ofensive propagandistice în favoarea reformei, o propagandă inteligentă, bazată pe adevărul economic, singurul care contează în atare perioadă. Din păcate, nici presa de opoziţie şi nici cea independentă - în teorie, ambele interesate de succesul acestei reforme - nu par să priceapă nici ele mai mult.

Judecînd după calendarul reformei, ar părea târziu să se mai refacă un atare handicap. Dar dacă purtători ai reformei, şi în primul rînd guvenul, sînt convinşi de necesitatea ei, atunci pregătirea corespunzătoare sub raport propagandistic și psihologic ar trebui adusă, de urgenţă, în prim plan. Iar o scurtă amînare a declanşării reformei ne apare productivă într-o atare ipoteză. Altfel, reforma actuală va rata la primii paşi, compromițînd o idee valoroasă, destabilizînd ţara și generînd complicaţii - chiar și externe - greu de bănuit prin amploarea lor. Iar alternativa politică - în caz de eșec - se va plasa la stînga, cu tot ce poate însemna aceasta...

(Corneliu DIDA,  revista Contrast, anul I, nr. 31, 25-31oct. 1990)

Read more...