Cronica evenimentelor politice - febr. 1995

Ofensiva UDMR

Actuala „ofensivă" a UDMR pentru impunerea unor zone de autonomie în Ardeal era perfect previzibilă. Autonomia este singura justificare - în propria-i concepţie - a existenței și acțiunii conglomeratului politic care este UDMR. A o obține sau nu este o chestiune de viață sau de moarte nu a minorității maghiare; ea dispune de toate elementele în plan juridic, politic, cultural și religios pentru o dezvoltare normală. Autonomia, în schimb, este vitală pentru liderii actuali ai UDMR, care simt precis că, în caz de eșec, cariera lor este terminată. Așadar, speranţele puse de aceștia în guvernul Antal (Boross), încă din 1990, s-au dus odată cu înlocuirea acestui guvern în 1994. Având o politică mai elastică și mai subtilă, noul guvern de la Budapesta este dispus să recunoască „inviolabilitatea actualei frontiere" în schimbul unor „noi garanții pentru existența și dezvoltarea minorității maghiare" din România. „Garanții" - adică altele decât cele existente în prezent; și care sunt pe deplin conforme cu normele europene! Evident, altele în acest caz înseamnă autonomie teritorială! Şi este tot atât de evident că, odată obţinută autonomia, lucrurile nu se vor opri aici, ci vor continua până la atingerea adevăratului țel urmărit de aproape opt decenii de toți oamenii politici maghiari: refacerea (într-o lungă perspectivă) a frontierei pe Carpați! Pe termen scurt, autonomia nu ar fi decât un singur pas dintr-un drum cu mai multe etape; dintre care următoarea ar fi autonomia Transilvaniei și ulterior o Transilvanie independentă. 

Prin oferta făcută de guvernul Gyula Horn de a recunoaște actualele frontiere, el dă cioara de pe gard - frontiera actuală fiind recunoscută prin semnătura guvernului maghiar pe Tratatul de la Paris (1947), pe Carta ONU, pe documentele de la Helsinki și pe Acordul de la Paris (1991). Deci nu dă nimic; în schimb, încearcă să forțeze autonomia. În plus, maniera în care lucrează diplomația maghiară lasă impresia - celor naivi sau malonest interesați - că toată „vina" revine guvernului român, care așa şi pe dincolo... Pentru mulți maghiari însă, „dezinteresul" noului guvern maghiar - dispus, nu-i așa, ”să recunoască frontiere" - reprezintă o invitaţie la mai mult activism aici, în Ardeal, din partea maghiarilor ardeleni, dar și din partea UDMR. Acesta este unul din elementele de previzibilitate de care vorbeam mai sus. Al doilea ține de conjunctură: Ungaria este președinte în exercițiu la OSCE, iar Franța dlui Mitterrand - care încă din ianuarie 1990 deplângea „mutilarea teritoriului maghiar" la 1920 - prezidează U.E. Dacă la toate acestea adăugăm începutul de redresare economică a României (care îi sperie pe unguri), dar și actuala dezbinare internă (care îi încurajează), tabloul devine mai clar, iar actuala acțiune a UDMR cu atât mai previzibilă. 

Toate aceste elemente au împins UDMR la o clară radicalizare, de unde actualul ei demers. În fond, ce cere UDMR? Autonomie teritorială pe criterii etnice! Adică exact ceea ce documentele Europei nu prevăd. Ba chiar întârzie. A se vedea și scandalul „purificarii etnice" din fosta Iugoslavie. 

Obiectiv vorbind, ce şanse ar putea avea actualul demers al UDMR? 

Guvernul român crede că nici una! Linia sa de acțiune a fost deja creionată de presedintele PDSR, Adrian Năstase: „Vom face uz de inteligență, nu de mușchi"! Pentru dânsul inteligență ar însemna recursul la justiție. De exemplu, prefecții din respectivele județe ar urma sa atace în contenciosul administrativ acțiunea (și urmările ei), întreprinsă de UDMR. Numai la nevoie s-ar putea recurge la Curtea Constituțională de la București și - in extremis - la Consiliul Europei. Așa să fie. Numai că noi ne îndoim de eficacitatea acestor măsuri. Occidentul a mai dovedit de atâtea ori că lucrează cu „două măsuri", încât, pe o asemenea cale ne-am putea trezi în fata unui veritabil arbitraj internațional. Dacă actualii lideri asta doresc, să își asume public responsabilitățile de pe acum! 

Efectele acestei situaţii se fac deja simtite atât în cadrul coaliției guvernamentale, cât şi la nivelul Opoziţiei. În patrulaterul guvernamental, PUNR acționează de unul singur, contestând „inteligenţa" dlui Năstase și afirmând clar că „muşchi înseamnă lege"; ceea ce implică, în concret, scoaterea în afara legii a UDMR! Iar până atunci, cum PDSR respinge ferm un atare punct de vedere, guvernul - care s-a dorit întărit prin semnarea recentului document de guvernare în patru - se află, chiar de a doua zi, amenințat din interior. Iar aceasta - când? Într-o situație în care - clasic - se cere o unitate națională deplină! 

La nivelul Opoziției, „delimitarea" de UDMR este unanimă. În vorbe, însă. Căci UDMR continuă sa fie membră a Convenției şi să participe la lucrările sale. Apoi, PAC care a ameninţat că dacă UDMR nu renunță la demersul său, va înceta orice legături şi cu acesta, dar şi cu cei ce vor continua să le fie parteneri celor din UDMR continuă fie membru al CDR şi să stea la aceeaşi masă cu Marko Bela et Co! Sigur, cei din Opoziţie pricep acum enorma greşeală pe care au făcut-o „cauționând" - vorba dlui Câmpeanu - UDMR. Pasul clar înapoi însă nu fac. De ce? Dl Câmpeanu, care în 1992 a avut dreptate și în alte privinţe, este oricum „terminat", nu-i aşa? Atunci, de cine se tem liderii din CDR? În fanariotismul lor, ei se tem că a se desolidariza şi faptic de UDMR ar putea să le strice blazonul lor de democraţi! Dar şi să dea apă la moară - nu-i aşa - ”nationaliştilor" români. Încât - până una alta - ei îi preferă pe etnocraţii maghiari! Halal! 

Ce ar fi de făcut nu se poate sintetiza pe o simplă pagină de ziar. Apoi, din multe puncte de vedere, vremea unor măsuri sănătoase a trecut. Zarva fals democratizantă fiind cu mult mai importantă...

Am dori să nu avem dreptate; să fim infirmați de fapte cât mai rapid, dar ne temem că, la punctul la care suntem, este posibil orice! Orice decizie a justiției române în această problemă se va afla puternic contestată de UDMR. Iar cum deciziile justiției, rămase definitive, se cer impuse de organele ordinii publice, ne putem imagina de pe acum ce perspective s-ar deschide. Este suficient de ferm şi de decis actualul guvern să îşi aplice politica anunțată, inclusiv într-un asemenea caz? Poate. Dar nu este exclus deloc ca toată actuala tevatură să nu devină un mod alunecos şi parşiv de a se impune până la urmă, împotriva sentimentului public, dar şi împotriva intereselor naționale românești, cine ştie ce formulă gândită deja la Strassbourg, Bruxelles şi Washington... 

CDR: febră electoristă şi diletantism politic

Având în vedere gravitatea potențială a mai sus discutatei ofensive a UDMR întru instituționalizarea unor zone de autonomie maghiară în Ardeal, a discuta actuala „efervescentă" a Opoziției este aproape un lucru superfluu. Ba chiar jenant. O facem totuşi cu sentimentul că evenimentele trebuie luate în seamă, mai ales atunci când ele ilustrează situații negative. 

Aşadar, ce ar putea justifica actuala „febră" electorală care a cuprins CDR, în special la vârf? Teama de alegeri anticipate?! Nici poveste! Prin mecanismul lor constituțional extrem de greoi, ele nu ar putea fi convocate mai devreme de cinci-șase luni. Apoi, ele nu sunt decât la îndemâna actualei Puteri. Opoziția, în teorie aptă şi ea le provoace, s-a dovedit în mod repetat incapabilă să „dărâme" guvernul; necum să infirme, de două ori în treizeci de zile, două echipe guvernamentale distincte (aşa cum prevede Constituția)! 

Și, la ce bun alegeri anticipate acum, când au mai rămas mai puțin de doi ani până la alegerile normal prevăzute?! Este actualul moment - unul de tensiune crescândă în relațiile româno-maghiare - propice unor alegeri anticipate?! Evident că nu! În sfârşit, ceea ce preocupă CDR în prezent este candidatura la preşedinție. Or, alegerile prezidenţiale nu se anticipează decât în caz de vacanță prezidentială: boală gravă sau deces. Cum aceste două eventualităţi sunt întotdeauna imprevizibile, înseamnă că altceva explică actuala febră de la CDR. 

Credem că actuala fierbere din CDR este rezultatul cuplării a doi factori: pe de o parte, sentimentul intim al liderilor din CDR că şansele lor pentru 1996 sunt din ce în ce mai mici şi, pe de altă parte, convingerea că ,,trebuie făcut ceva". 

Oricum, în CDR s-a înţeles că asocierea cu UDMR este catastrofală, electoral vorbind; apoi, s-a înțeles că un conglomerat cum este CDR - obosit de statul pe tuşe vreme de vreo patru ani - va apărea uzat tocmai prin şirul nesfârșit de greșeli politice (vezi refuzul din octombrie 1992 de a face o mare coaliție cu PDSR sau moţiunile), dar și de scandaluri public exhibate. Cum timpul trece şi nu iartă, actuala febră este o expresie a tuturor acestor frustrări, dar și a unor noi speranţe. 

Iar printre speranţe apar două pe firmamentul CDR. Prima este ideea unor oferte susţinută de specialistul în scindări liberale, Dinu Patriciu. După dânsul, în plan parlamentar, CDR ar trebui să se desfacă în trei oferte distincte: una creștin-democrată (având ca ax PNŢ-CD); alta liberală (vezi actuala Alianță Liberală în patru) și o a treia ofertă, social-democrată, axată pe PSDR(Cunescu) şi PD(Petre Roman). Liberalii - PL '93, PNL-CD(Quintus) şi PAC - aspiră la propria lor unificare. O candidatură pe liste separate a grupului liberal ar putea - în concepţia lor - să potenţeze şi alianţa, dar şi scorul ei electoral. Social-democraţii, presaţi de Internaţionala socialistă să se unească, văd cam la fel cu liberalii: o unire a celor două partide social-democrate le-ar putea creşte în acelaşi timp şi eficienţa la urne. PNȚ-CD, în schimb, îşi vede prin toate aceste manevre periclitat rolul său de lider, pe care numai CDR i-1 poate menţine... 

Cum toate aceste evoluţii par inevitabile din varii motive (veleitarismul și dorul puterii fiind esenţa), este evident ca tocmai candidatura la presedinția României le apare drept terenul cel mai convenabil de dispută. Pentru PNȚ-CD, ideea unui candidat comun la presedinție este argumentul forte pentru păstrarea actualului statu-quo: un prezidențiabil comun, dar și liste comune. Unitatea - nu-i așa? - face puterea. De aici, agățarea lor cu disperare de renominalizarea lui Emil Constantinescu. Grupul liberal însă vorbește nu de un candidat comun al CDR - cum o face dl Coposu ci de un candidat comun al Opoziției. Or, diferenţa dintre CDR şi Opoziție este... PD(Petre Roman)! Deschiderea spre PD(Roman) rimează şi cu necesara unificare social-democrată, dar și cu ideea celor trei oferte! Evident că în spatele concepției liberalilor - azi în CDR - se află şi ideea unui alt candidat decât dl Constantinescu, agreatul PNŢ-CD. De unde va fi luat un atare contracandidat? Dinspre PD (Roman) fie dl Roman însuși, fie un altul; dar legat de PD, cum ar fi dl Stolojan, fost prim-ministru „independent" într-un guvern FSN (Roman) - PNL... De aici însă şi o altă dispută: cea de calendar privind nominalizarea viitorului candidat comun. PNŢ-CD, care își are deja candidatul, ar dori o nominalizare rapidă: nu mai târziu de martie anul acesta. Liberalii, dl Patriciu în special, ar dori o nominalizare mai tardivă. De ce? Probabil pentru că adversarii domnului Constantinescu încă nu și-au găsit sau convins preferatul... 

Până una alta, cu un atare comportament, Opoziția riscă să continue degringolada. Iar Puterea, atentă, experimentată, le pregătește domnilor Patriciu et Co lovitura de grație sub forma noii legi electorale, care desigur va fi făcută exact în aşa fel încât ,.aranjamentele" Opoziției să fie puse în șah la momentul oportun. Adică tocmai atunci când nu ar mai fi nimic de făcut. Două ar fi instrumentele principale ale noii legi electorale: procentele de admisibilitate în Parlament (în sensul creșterii lor de la 3% la 5% pentru partide și de la 8% la 12% pentru coaliții) și eventualitatea trecerii de la scrutinul de listă la scrutinul uninominal. Dar cine să se gândească la aşa ceva în „staff-ul" din Rosetti?...

Ruptura din PSM: spre o a treia forță. Și în folosul cui?

Desprinderea grupului Mohora din PSM a stârnit multe valuri în viața politică românească și în presă. Într-o singură ipoteză, acest gest politic ar merita într-adevăr întreaga atenție: dacă gestul de azi se va dovedi primul pas spre constituirea unui veritabil partid de stânga în România. Dacă lucrurile vor evolua așa, atunci în 1996 ne vom afla în faţa unei a treia forțe, capabilă să ofere o alternativă la ceea ce propun, fără să facă mare lucru, actualele PDSR și CDR. 

Care ar fi condițiile minimale pentru ca grupul Mohora să aibă o şansă reală în constituirea unei a treia forţe? 

1) Să alcătuiască încă în această iarnă zisul Partid Socialist, dar şi un grup parlamentar propriu. Pe această bază, noul PS ar putea să treacă credibil în opoziţie efectivă fată de actualul guvern. S-ar crea astfel o bază obiectivă pentru a drena simpatiile de stânga, dar şi nemulțumirile populare.

2) Noul PS ar trebui să îşi refuze orice alianţă și în special cu falsa stângă care se identifică cu PSDR(Cunescu) şi PD(Roman). Orice cochetărie cu aceste două partide ar fi un grav handicap pentru noul PS. 

3) Încă din această primăvară (în mai, cum suntem public anunţați), noul PS să îşi elaboreze un program şi un mesaj pe înțelesul miilioanelor de nemultumiţi. 

Dacă toate acestea ar fi realizate, atunci noul PS ar avea într-adevăr şanse mari de a intra în Parlamentul ce se va vota în 1996. O a treia forță însă este ceva mai mult decât un nou partid în Parlament! Fără un candidat credibil la președinția României, PS nu va fi decât o nouă virtualitate; nimic mai mult! Este dl Mohora pregătit să îşi asume un atare rol? Poate. Dar ne îndoim că o personalitate care nu a avut nici o responsabilitate majoră în stat ar avea vreo şansă, cât de cât. Chestiunea candidaturii la Preşedinţie, pragmatic vorbind, este prematură pentru PS. Dar în ipoteza unei desfăşurări cu succes a etapelor mai sus enumerate, ea va deveni o chestiune centrală!

Înainte de a analiza acest subiect principal, să vedem pe ce anume s-ar putea baza actualul demers al grupului Mohora. În primul rând, pe o largă nemulțumire populară faţă de efectele politicii de „reformă", care de cinci ani cere sacrificii după sacrificii, fără a da rezultate cât de cât. De aici, este de presupus că PDSR şi grupul său aliat vor ieşi destul de şifonaţi. Cine să le preia, măcar şi parțial, milioanele de voturi, când actuala Opoziție parlamentară este şi dezbinată şi tot mai puţin credibilă? Evident, cineva care să critice de la stânga „cincinalul" reformist. Cam aici s-a plasat disputa din PSM şi cam aici se plasează speranțele grupului Mohora. 

În al doilea rând, succesul forţelor de stânga în Polonia, Lituania, Ungaria şi Bulgaria va fi fost de natură să îi determine pe actualii fugari să-şi încerce şansa. 

În sfârşit, atrage atentia un lucru la prima vedere poate periferic - numele noului partid: Partidul Socialist! Clar, evocator pentru milioanele de nostalgici, acest nume este în sine aproape o „garanţie". De ce de mai bine de cinci ani nici unul dintre partidele apărute cu duiumul nu 1-au „ocupat"? Pentru că în primii doi-trei încă mai suna „ca dracu"? Poate. Dar după 1992, când valurile de nemulţumiţi şi de nostalgici nu a încetat să crească? Aici este o singură explicație: denumirea de Partid Socialist va fi fost prevăzător rezervată! De către cine şi pentru cine, nu e greu de priceput... 

Încât, în funcție şi de evoluții, la momentul oportun vom putea avea surpriza să aflăm. Oricum, semnatarul acestor rânduri nu se va mira deloc dacă peste un an - în ipoteza că noul PS se va dovedi o treabă serioasă - dl Iliescu îşi va arăta prețuirea sa „pentru cea de-a treia forță"! Ce e mai bun pentru dânsul în 1996, decât un PS bun să păcălească iarăşi pe muncitori. Apoi înclinațiile, dar și talentul său politici n se par perfect compatibile cu zicala românească „Iarna car şi vara sanie"; dar şi cu denumirea şi logica politică ce stau la baza noului PS...

(articol scris de Dr. Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 3(43), 1-15 febr. 1995)