Prin ezitări și
compromisuri - spre sfârșitul celei de-a treia republici
Până în 1991, lumea
politică românească - alt termen n-avem! - era divizată pe chestiunea
orientărilor strategice naţionale. Echipa Iliescu pleda pentru o nebuloasă „a
treia cale" în interior şi pentru o menţinere a ţării noastre alături de
Kremlin. Opoziţia „istorică", în schimb, pleda - ca şi acum - pentru
capitalism, democraţie de tip occidental şi integrare euro-atlantică.
Dezmembrarea URSS (august-decembrie 1991) a răsturnat calculele inițiale ale echipei Iliescu, de unde şi ruptura din FSN-ul originar a grupului oportunist pro-occidental al domnului Roman. La rându-i, Iliescu şi noua-i echipă, câştigând alegerile din 1992, s-a reorientat pragmatic spre vest. Şi, în circa doi ani, a reuşit să recupereze ”rămânerea în urmă" faţă de grupul de la Vişegrad: am devenit astfel membri cu drepturi depline la Consiliul Europei, am recăpătat „clauza" în relațiile cu SUA, am devenit ţară asociată la Uniunea Europeană, ne-am „apropiat" de NATO şi UEO.
De unde această uimitoare capacitate de re-adaptare?
În primul rând, după 1991 a devenit clar că sistemul comunist e mort în Europa.
În al doilea rând, de-acum proprietatea privată, drepturile omului, pluralismul şi primatul Occidentului asupra Estului european au devenit o evidenţă.
În al treilea rând, din interes de grup.
Prin urmare, de-acum încolo, dacă vroiai să rămâi la putere, trebuia - nu-i aşa - să te pliezi abil acestor realităţi. În noile condiţii însă, puterea politică devine efemeră, prin însăşi natura sistemului politic intern: deţii puterea un mandat sau două, dar mai devreme sau mai târziu va trebui s-o cedezi. Prin alegeri sau în caz de criză gravă, în schimb, cum proprietatea privată re-devine sfântă, adevărata putere înseamnă avere; avere cât mai mare! Curentul spre îmbogăţire anarhică deja începuse. Încât, s-a trecut rapid la canalizarea sa în grupări politice de tip clientelar. Iar adevărata strategie politico-economică internă actuală constă în transformarea puterii politice, după 1989, via PCR-FSN-FDSN-DSR, în putere economică. Încât, contrar lozincilor anti-neocomuniste, realitatea politică actuală rezidă în aceea că foştii comunişti au devenit - prin propria lor înavuţire! - garanţii actualului drum de tip capitalist! Căci o revenire reală la comunism ar presupune tocmai re-naţionalizarea averilor dobândite de foştii comunişti, în primul rând! Pentru a nu mai vorbi de inevitabila lor pedepsire pentru ”trădarea de clasă” comisă. Încât, dacă se va mai merge pe mâna anti-neocomunismului domnului Coposu, opoziţia va pierde la urne din nou...
Toate aceste lucruri, ca şi capacitatea dovedită a domnului Iliescu de a domina viaţa politică internă, vor fi convins Occidentul că - da! - la Bucureşti este preferabil să tratezi cu omul tare al zilei! Căci, cel puţin formal vorbind, toate „înfăptuirile" în materie de politică externă ale echipei Iliescu, care ar fi umplut de mândrie pe oricare din liderii opoziţiei actuale, tocmai aşa se explică! Apoi, dacă la toate acestea mai adăugăm şi acceptarea principială a despăgubirii integrale a foştilor cetăţeni români de origine evreiască pentru „privaţiunile suferite din partea statului român între 1937-1989", înţelegem mai bine că anul 1995 începuse sub auspicii dintre cele mai favorabile pentru actuala putere.
Chestiunea este însă ce aduce pentru ţară toată această „scurtă istorie" a celei de-a treia republici româneşti, căci primele două - cea kominternistă (RPR) şi cea încarnată de Ceauşescu (RSR) - am văzut ce ne-au adus...
Dezmembrarea URSS (august-decembrie 1991) a răsturnat calculele inițiale ale echipei Iliescu, de unde şi ruptura din FSN-ul originar a grupului oportunist pro-occidental al domnului Roman. La rându-i, Iliescu şi noua-i echipă, câştigând alegerile din 1992, s-a reorientat pragmatic spre vest. Şi, în circa doi ani, a reuşit să recupereze ”rămânerea în urmă" faţă de grupul de la Vişegrad: am devenit astfel membri cu drepturi depline la Consiliul Europei, am recăpătat „clauza" în relațiile cu SUA, am devenit ţară asociată la Uniunea Europeană, ne-am „apropiat" de NATO şi UEO.
De unde această uimitoare capacitate de re-adaptare?
În primul rând, după 1991 a devenit clar că sistemul comunist e mort în Europa.
În al doilea rând, de-acum proprietatea privată, drepturile omului, pluralismul şi primatul Occidentului asupra Estului european au devenit o evidenţă.
În al treilea rând, din interes de grup.
Prin urmare, de-acum încolo, dacă vroiai să rămâi la putere, trebuia - nu-i aşa - să te pliezi abil acestor realităţi. În noile condiţii însă, puterea politică devine efemeră, prin însăşi natura sistemului politic intern: deţii puterea un mandat sau două, dar mai devreme sau mai târziu va trebui s-o cedezi. Prin alegeri sau în caz de criză gravă, în schimb, cum proprietatea privată re-devine sfântă, adevărata putere înseamnă avere; avere cât mai mare! Curentul spre îmbogăţire anarhică deja începuse. Încât, s-a trecut rapid la canalizarea sa în grupări politice de tip clientelar. Iar adevărata strategie politico-economică internă actuală constă în transformarea puterii politice, după 1989, via PCR-FSN-FDSN-DSR, în putere economică. Încât, contrar lozincilor anti-neocomuniste, realitatea politică actuală rezidă în aceea că foştii comunişti au devenit - prin propria lor înavuţire! - garanţii actualului drum de tip capitalist! Căci o revenire reală la comunism ar presupune tocmai re-naţionalizarea averilor dobândite de foştii comunişti, în primul rând! Pentru a nu mai vorbi de inevitabila lor pedepsire pentru ”trădarea de clasă” comisă. Încât, dacă se va mai merge pe mâna anti-neocomunismului domnului Coposu, opoziţia va pierde la urne din nou...
Toate aceste lucruri, ca şi capacitatea dovedită a domnului Iliescu de a domina viaţa politică internă, vor fi convins Occidentul că - da! - la Bucureşti este preferabil să tratezi cu omul tare al zilei! Căci, cel puţin formal vorbind, toate „înfăptuirile" în materie de politică externă ale echipei Iliescu, care ar fi umplut de mândrie pe oricare din liderii opoziţiei actuale, tocmai aşa se explică! Apoi, dacă la toate acestea mai adăugăm şi acceptarea principială a despăgubirii integrale a foştilor cetăţeni români de origine evreiască pentru „privaţiunile suferite din partea statului român între 1937-1989", înţelegem mai bine că anul 1995 începuse sub auspicii dintre cele mai favorabile pentru actuala putere.
Chestiunea este însă ce aduce pentru ţară toată această „scurtă istorie" a celei de-a treia republici româneşti, căci primele două - cea kominternistă (RPR) şi cea încarnată de Ceauşescu (RSR) - am văzut ce ne-au adus...
Integrarea
euro-atlantică, axul actualei politici externe a ţării presupune, ca prim pas,
tot felul de aderări punctuale. Este însă un proces de foarte lungă durată,
plin de tot felul de surprize. Noi însă, îmbătaţi de succesul ”recuperării"
sus-zisei întârzieri, am zis hop înainte de a fi sărit groapa! Căci prin
ianuarie, ascultându-1 pe dl. Iliescu, ai fi zis că - gata! - am şi intrat în
Europa! Lume bună, să te ţii de-acum!
A urmat însă duşul rece: mai întâi „simpozionul" de la Atlanta, iar acum celebra 1201 şi presiunile pentru semnarea unui Tratat cu Ungaria profund defavorabil nouă!
Cine şi cum va scoate această castană fierbinte din foc, nu ştim. Dar după cum evoluează lucrurile, putem desigur bănui: se va evolua destul de rău. Chiar foarte rău! După o tevatură patriotard-demagogică de moment, tonul oficialilor noştri a cam dat-o pe scăldatelea deja. Dinspre PD (FSN-Roman) şi PL 93, vin de-acum tot soiul de melodii parşive de sirenă: „că 1201 nu e un pericol", ba, dimpotrivă ne „asigură" dl. Patriciu „1201 este o mare şansă pentru Basarabia şi Bucovina"! Ca să vezi! Pe vremea când se vorbea de Unirea de la Prut, marele „arhitect" al politicii noastre, citat mai sus, ne propunea cu fermitate: „să ne construim politica cu toate uşile şi ferestrele spre vest şi cu un mare calcan la est"! Pe cine slujeşte şi în numele căror ”idealuri", pentru noi e clar de multă vreme...
Realitatea este alta însă: ţara se află sub şantaj, în prag de dictat. Iar similitudinea cu anul 1940 este frapantă! Să nu ne înşele amănuntul că azi Europa este dominată de filonul democratic! Căci, lăsând firmele la parte, să trecem gardul să ne uităm puţin la leoparzi:
- Ca şi în 1940, şi azi centrul şi estul Europei este dominat de puterea germană.
- Ca şi în 1940, relaţiile noastre cu Germania nu ne sunt favorabile. Iar aceasta, în primul rând din vina noastră. Să nu ne înşele vizita dlui Herzog - Dumnezeu îți dă, dar nu-ţi bagă în traistă - ci să privim la presa germană. Abia ea reflectă fidel parti-pris-ul celor puternici din acea ţară.
- Ca şi în 1940; şi azi Budapesta este excelent văzută la Berlin, iar revizionismul maghiar este activ, în plină ofensivă.
- Ca şi în 1940, şi azi ni, se cer, voalat, dar faptic, două lucruri: desfiinţarea frontierei noastre de vest şi retrasarea altor frontiere în centrul Transilvaniei. Căci ce altceva să însemne "spiritualizarea" frontierei româno-ungare?! Şi ce alta să însemne „zone cu statut special”, dacă nu o hartă şi frontiere („interne", ni se spune!) pentru delimitarea sus-ziselor zone?! Şi, mă rog, dacă frontiera se „spiritualizează", la ce să mai facem numitele „zone"?! Este clar că - aidoma anului 1940 - partea maghiară, dar şi sponsorii ei din Occident, nu urmăresc ceea ce proclamă - drepturi pentru minorităţi etc. - ci modificarea actualului statut politic al Transilvaniei, ca prim pas pentru dezmembrarea ţării!
- Ca şi în 1940, şi azi - pentru a nu omite, poate, esenţialul! - ţara este dezbinată, confuzionată şi agresată psihologic la bază şi condusă la vârf de o clasă politică coruptă, deşănţată!
Aceasta este realitatea nudă. Prin raport cu cea din anul 1940, ea este simetrică prin cererile imperative şi echivalente cu raptul de atunci; simetrică cu pârghiile geopolitice puse azi la lucru: cu dezbinarea şi confuzia internă; cu găunoşenia şi puţinătatea de voinţă şi simţire românească, a celor ce - fără onoare! - ne conduc.
Apoi, să ne uităm o clipă la conjunctura din vecini. Cehoslovacia s-a dezmembrat paşnic, dar dacă la aceasta adăugăm repunerea pe tapet la Bonn a chestiunii germanilor sudeți, faptele ne amintesc de trecut... Slovacia este acum independentă, dar dacă adăugăm că acum este ameninţată explicit să fie redusă la ceea ce fusese la 1940, pe vremea monseniorului Tiso, tot la anul 1938 zboară gândul. Apoi Iugoslavia, ţara menită de propria-i istorie și împletire multi-etnică să fie şi să rămână un stat federal, este dezmembrată şi martirizată ca pe vremea celui de-al doilea război, plus televiziunea internaţională producătoare de criminale confuzii. La ce să te gândeşti tu, ca român, când ştii istoria şi vezi toate aceste tragedii? Să fie tot acest sinistru „omagiu" adus politicii gen Ribentropp-Molotov un simplu rezultat al hazardului istoric, acum la împlinirea a cincizeci de ani de la înfrângerea Germaniei?! Sau opera unor minţi dereglate?!...
Ştim, la Strassbourg sunt oameni capabili să-şi aplice metodic şi planuri şi idei. Tot ceea ce se întâmplă acum în această zonă ne este prezentat în numele ideii de „apropiere a locului de luare a deciziei de omul de pe stradă". Dar ce „apropiere" să fie aceasta, când tot soiul de „comitete şi comiţii" trimit „directive" menite practic să-ţi aprindă ţara de la două mii de kilometri, ca odinioară faimosul Komintern! Ce fel de „apropiere" și ce fel de standarde „democratice" pot justifica somări imperative îndreptate împotriva unor constituţii sau legislaţii aprobate deja prin referendum popular?! Redevenim noi, cei din Estul Europei, după 50 de ani de experimentări comuniste, poligonul unor altor încercări ale unei nenumite confrerii de tip supra-statal?!
Și tot la Strassbourg ni se argumentează cu ”tradiţia istorică"! Păi, vreme de 800 de ani de stăpânire maghiară a existat o unică „tradiţie" acolo: oprimare naţională, socială şi religioasă şi numai două căi s-o întrerupi: maghiarizarea sau lupta făţişă! Să revenim la ele?! Și la ce bun; şi cu ce preţ?!...
E clar, Consiliul Europei a devenit pe faţă un imens pat al lui Procust pentru „noua Europă”! Ești prea lung, te tai! Eşti prea scurt, atunci te mai lungesc niţel! Vrei să nu curgă sânge? Atunci apleacă-ţi capul în piept şi adună-ţi picioarele sub tine! Aceasta să fie oare „Europa" mult visată?!
Nu ne facem iluzii. Modestele noastre observaţii pot fi lesne ignorate; după cum ele pot fi la fel de uşor taxate în fel şi chip. Amintim însă cititorilor noştri că doamna Thatcher, cu numai cinci ani în urmă, avertizase Strassbourg-ul că riscă să devină o maşinărie tehnocrat-birocratică care-şi va pierde contactul cu omul de jos, cu nevoile și aspiraţiile lui, trădând natura intimă a ceea ce în Occident se numeşte cu atâta mândrie - încă - „pluralismul democratic"...
Independent de cazul românesc care ne doare, este clar că la Consiliul Europei sunt deja două categorii de state: membrii vechi şi noii veniţi. Aceasta, în plus de mai clasica și obiectiva dihotomie: state mari și state mici. În funcţie de toate acestea se şi conturează o vastă zonă în centrul şi estul Europei, unde influenţa germană creşte an de an, văzând cu ochii. Iluzia anglo-britanică a unui Maastricht menit în primul rând să desfiiinţeze marca germană - acest echivalent modern al Wehrmacht-ului de odinioară - va fi curând supusă încercării. Şi ce s-ar întâmpla în caz de eşec?...
Să nu se poată oare ca, din toate acestea, o diplomaţie românească ,care nu mai departe decât în 1962 - 1963 a dat peste cap planurile Valev de dezmembrare a României, să contureze o linie de apărare în faţa actualului pericol? Să ne temem chiar atât de mult de politică de neutralitate reală şi activă, deschisă spre toţi aceia care ne acceptă aşa cum suntem?!...
Lumea politică românească - citeşte partidele subsumate actualului “sistem" încă în formare - a început să se mişte. Mai altfel decât până acum. PDSR-ul vorbeşte de o reevaluare a costului actualelor sale alianţe de guvernare, cu referire directă la efectul extern defavorabil. Se gândeşte domnul Năstase la o altă alianţă? Cu cine, cu ce finalitate?
PD(FSN) Roman, PDSR (Cunescu)? PAC, PL′93 şi UDMR s-au întrunit recent. Ce îi apropie, pricepem; iar ce pun la cale vom vedea cât de curând.
Convenţia Democratică, exceptând bunăoară poziţia foarte bună a domnului Radu Vasile la Pro-TV, rămâne la mijloc şi relativ tăcută. De ce? Aşa își „pregăteşte" candidatura pentru 1996 dl. Constantinescu, adică tăcând?!...
Între timp, zilele aleargă. Încât, dacă nu se va alcătui o alternativă la actuala politică externă, intrată într-un grav impas, sfârşitul actualei republici numită mai sus „cea de-a treia" devine inevitabil. Dacă nu la soarta țării, măcar la acest mic amănunt să se reflecteze acolo, „sus"! Căci, ca şi la 1940, istoria nu-i iartă pe cei ezitanţi şi înclinați la un permanent compromis...
(articol scris de Dr Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 10 (50), 16-31 mai 1995)
A urmat însă duşul rece: mai întâi „simpozionul" de la Atlanta, iar acum celebra 1201 şi presiunile pentru semnarea unui Tratat cu Ungaria profund defavorabil nouă!
Cine şi cum va scoate această castană fierbinte din foc, nu ştim. Dar după cum evoluează lucrurile, putem desigur bănui: se va evolua destul de rău. Chiar foarte rău! După o tevatură patriotard-demagogică de moment, tonul oficialilor noştri a cam dat-o pe scăldatelea deja. Dinspre PD (FSN-Roman) şi PL 93, vin de-acum tot soiul de melodii parşive de sirenă: „că 1201 nu e un pericol", ba, dimpotrivă ne „asigură" dl. Patriciu „1201 este o mare şansă pentru Basarabia şi Bucovina"! Ca să vezi! Pe vremea când se vorbea de Unirea de la Prut, marele „arhitect" al politicii noastre, citat mai sus, ne propunea cu fermitate: „să ne construim politica cu toate uşile şi ferestrele spre vest şi cu un mare calcan la est"! Pe cine slujeşte şi în numele căror ”idealuri", pentru noi e clar de multă vreme...
Realitatea este alta însă: ţara se află sub şantaj, în prag de dictat. Iar similitudinea cu anul 1940 este frapantă! Să nu ne înşele amănuntul că azi Europa este dominată de filonul democratic! Căci, lăsând firmele la parte, să trecem gardul să ne uităm puţin la leoparzi:
- Ca şi în 1940, şi azi centrul şi estul Europei este dominat de puterea germană.
- Ca şi în 1940, relaţiile noastre cu Germania nu ne sunt favorabile. Iar aceasta, în primul rând din vina noastră. Să nu ne înşele vizita dlui Herzog - Dumnezeu îți dă, dar nu-ţi bagă în traistă - ci să privim la presa germană. Abia ea reflectă fidel parti-pris-ul celor puternici din acea ţară.
- Ca şi în 1940; şi azi Budapesta este excelent văzută la Berlin, iar revizionismul maghiar este activ, în plină ofensivă.
- Ca şi în 1940, şi azi ni, se cer, voalat, dar faptic, două lucruri: desfiinţarea frontierei noastre de vest şi retrasarea altor frontiere în centrul Transilvaniei. Căci ce altceva să însemne "spiritualizarea" frontierei româno-ungare?! Şi ce alta să însemne „zone cu statut special”, dacă nu o hartă şi frontiere („interne", ni se spune!) pentru delimitarea sus-ziselor zone?! Şi, mă rog, dacă frontiera se „spiritualizează", la ce să mai facem numitele „zone"?! Este clar că - aidoma anului 1940 - partea maghiară, dar şi sponsorii ei din Occident, nu urmăresc ceea ce proclamă - drepturi pentru minorităţi etc. - ci modificarea actualului statut politic al Transilvaniei, ca prim pas pentru dezmembrarea ţării!
- Ca şi în 1940, şi azi - pentru a nu omite, poate, esenţialul! - ţara este dezbinată, confuzionată şi agresată psihologic la bază şi condusă la vârf de o clasă politică coruptă, deşănţată!
Aceasta este realitatea nudă. Prin raport cu cea din anul 1940, ea este simetrică prin cererile imperative şi echivalente cu raptul de atunci; simetrică cu pârghiile geopolitice puse azi la lucru: cu dezbinarea şi confuzia internă; cu găunoşenia şi puţinătatea de voinţă şi simţire românească, a celor ce - fără onoare! - ne conduc.
Apoi, să ne uităm o clipă la conjunctura din vecini. Cehoslovacia s-a dezmembrat paşnic, dar dacă la aceasta adăugăm repunerea pe tapet la Bonn a chestiunii germanilor sudeți, faptele ne amintesc de trecut... Slovacia este acum independentă, dar dacă adăugăm că acum este ameninţată explicit să fie redusă la ceea ce fusese la 1940, pe vremea monseniorului Tiso, tot la anul 1938 zboară gândul. Apoi Iugoslavia, ţara menită de propria-i istorie și împletire multi-etnică să fie şi să rămână un stat federal, este dezmembrată şi martirizată ca pe vremea celui de-al doilea război, plus televiziunea internaţională producătoare de criminale confuzii. La ce să te gândeşti tu, ca român, când ştii istoria şi vezi toate aceste tragedii? Să fie tot acest sinistru „omagiu" adus politicii gen Ribentropp-Molotov un simplu rezultat al hazardului istoric, acum la împlinirea a cincizeci de ani de la înfrângerea Germaniei?! Sau opera unor minţi dereglate?!...
Ştim, la Strassbourg sunt oameni capabili să-şi aplice metodic şi planuri şi idei. Tot ceea ce se întâmplă acum în această zonă ne este prezentat în numele ideii de „apropiere a locului de luare a deciziei de omul de pe stradă". Dar ce „apropiere" să fie aceasta, când tot soiul de „comitete şi comiţii" trimit „directive" menite practic să-ţi aprindă ţara de la două mii de kilometri, ca odinioară faimosul Komintern! Ce fel de „apropiere" și ce fel de standarde „democratice" pot justifica somări imperative îndreptate împotriva unor constituţii sau legislaţii aprobate deja prin referendum popular?! Redevenim noi, cei din Estul Europei, după 50 de ani de experimentări comuniste, poligonul unor altor încercări ale unei nenumite confrerii de tip supra-statal?!
Și tot la Strassbourg ni se argumentează cu ”tradiţia istorică"! Păi, vreme de 800 de ani de stăpânire maghiară a existat o unică „tradiţie" acolo: oprimare naţională, socială şi religioasă şi numai două căi s-o întrerupi: maghiarizarea sau lupta făţişă! Să revenim la ele?! Și la ce bun; şi cu ce preţ?!...
E clar, Consiliul Europei a devenit pe faţă un imens pat al lui Procust pentru „noua Europă”! Ești prea lung, te tai! Eşti prea scurt, atunci te mai lungesc niţel! Vrei să nu curgă sânge? Atunci apleacă-ţi capul în piept şi adună-ţi picioarele sub tine! Aceasta să fie oare „Europa" mult visată?!
Nu ne facem iluzii. Modestele noastre observaţii pot fi lesne ignorate; după cum ele pot fi la fel de uşor taxate în fel şi chip. Amintim însă cititorilor noştri că doamna Thatcher, cu numai cinci ani în urmă, avertizase Strassbourg-ul că riscă să devină o maşinărie tehnocrat-birocratică care-şi va pierde contactul cu omul de jos, cu nevoile și aspiraţiile lui, trădând natura intimă a ceea ce în Occident se numeşte cu atâta mândrie - încă - „pluralismul democratic"...
Independent de cazul românesc care ne doare, este clar că la Consiliul Europei sunt deja două categorii de state: membrii vechi şi noii veniţi. Aceasta, în plus de mai clasica și obiectiva dihotomie: state mari și state mici. În funcţie de toate acestea se şi conturează o vastă zonă în centrul şi estul Europei, unde influenţa germană creşte an de an, văzând cu ochii. Iluzia anglo-britanică a unui Maastricht menit în primul rând să desfiiinţeze marca germană - acest echivalent modern al Wehrmacht-ului de odinioară - va fi curând supusă încercării. Şi ce s-ar întâmpla în caz de eşec?...
Să nu se poată oare ca, din toate acestea, o diplomaţie românească ,care nu mai departe decât în 1962 - 1963 a dat peste cap planurile Valev de dezmembrare a României, să contureze o linie de apărare în faţa actualului pericol? Să ne temem chiar atât de mult de politică de neutralitate reală şi activă, deschisă spre toţi aceia care ne acceptă aşa cum suntem?!...
Lumea politică românească - citeşte partidele subsumate actualului “sistem" încă în formare - a început să se mişte. Mai altfel decât până acum. PDSR-ul vorbeşte de o reevaluare a costului actualelor sale alianţe de guvernare, cu referire directă la efectul extern defavorabil. Se gândeşte domnul Năstase la o altă alianţă? Cu cine, cu ce finalitate?
PD(FSN) Roman, PDSR (Cunescu)? PAC, PL′93 şi UDMR s-au întrunit recent. Ce îi apropie, pricepem; iar ce pun la cale vom vedea cât de curând.
Convenţia Democratică, exceptând bunăoară poziţia foarte bună a domnului Radu Vasile la Pro-TV, rămâne la mijloc şi relativ tăcută. De ce? Aşa își „pregăteşte" candidatura pentru 1996 dl. Constantinescu, adică tăcând?!...
Între timp, zilele aleargă. Încât, dacă nu se va alcătui o alternativă la actuala politică externă, intrată într-un grav impas, sfârşitul actualei republici numită mai sus „cea de-a treia" devine inevitabil. Dacă nu la soarta țării, măcar la acest mic amănunt să se reflecteze acolo, „sus"! Căci, ca şi la 1940, istoria nu-i iartă pe cei ezitanţi şi înclinați la un permanent compromis...
(articol scris de Dr Corneliu DIDA, apărut în revista Mișcarea, anul IV, nr. 10 (50), 16-31 mai 1995)
Facebook
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.