Mentalitatea României Mari

După 1918, exceptând numele țării, capitala şi Monarhia, totul s-a schimbat. Inclusiv sistemul politic! Cum observa Nichifor Crainic: "să fim lucizi, am trăit o revoluție". Ţara şi populația s-au mărit, mai mult decât dublat; pentru prima oară românii trăiesc cu toţii între aceleaşi frontiere, dar minorităţile trec de la 4% la 24%. Întreaga societate a suferit schimbări profunde, trecute şi-n mentalităţi. Naşterea României Mari a fost mult mai complicată decât o "arată" clişeele vehiculate la ocazii. Cum observă Eminescu, uneori "contează mai puţin ce anume se face şi mult mai mult cum anume se face". 

România Mare, azi un concept - speranţă şi icoană, - ne domină încă. Dar cum anume s-a făcut şi preţul plătit atunci nu trebuie uitate. Proclamaţiile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia exprimau năzuinţe de veacuri. Dar în imediat ele deveniseră posibile ca urmare a războiului mondial, la care participasem total. 800 de mii de morţi, sute de mii de răniţi, 20 de mii de mari mutilaţi, un milion de refugiaţi, o ţară distrusă, ocupată, jefuită; un doliu fără precedent, ce practic nu iertase nici o familie de români de-atunci! Suficient să schimbi o lume! Şi lumea românească s-a schimbat profund.

Ca şi cum războiul nu fusese de ajuns, au venit şi altele rapid: "generaţille viitoare, îi scria lonel Brătianu fiului său, vor crede că nicicând nu au fost oameni mai fericiţi a doua zi după victorie, pe când niciodată n-au fost mai mari greutăţile, mai covârşitoare răspunderile." Și nu se referea la dezastrul adus de război pe solul naţional, ci la condiţiile de şantaj şi umilire ale păcii. Pentru pacea separată cu germanii (Buftea, 1918) ni se refuzau teritoriile locuite de români din fostul imperiu habsburgic, recunoscute solemn ca româneşti în Tratatul de la Bucureşti (1916)! Despăgubiri - zero! "Suntem puşi alături de Hedjaz şi Nicaragua", scria Brătianu de la Conferinţa păcii. Pentru Wilson, preşedintele SUA, "războiul fusese o cruciadă, iar pacea - Judecata de Apoi”. Pentru Brătianu, ”pacea nu trebuia să fie doar un tratat revizuit şi revizuibil, ci o consfinţire de aspiraţii de veacuri”. Nici o mirare că Ionel Brătianu a ales atunci "politica rezistenţei”. Maniu îl aproba, propunând un guvern de Uniune Naţională cu prim-ministru regățean, semn că Unirea funcţiona. Când diplomaţi americani scriau: "în ciuda antipatiei pentru aliatul român, şi în ciuda simpatiei pentru inamicul maghiar" altă cale nici nu incăpea! Miracolul a fost că atunci, în mare, am învins adversităţile păcii!

A doua ciudăţenie a acelei păci este că, pe când Brătianu trata la Paris, noi duceam un greu război pe două fronturi: la vest cu comuniştii lui Bela Kuhn, la Nistru cu cei ai lui Lenin. Ni se concedaseră cele înscrise în Tratatul cu marile puteri la 1916, dar se venea cu grave condiții: ”nu treceți Tisa!" - citeşte cruţaţi-l pe comunistul Bela Kuhn. Iar aceasta, într-o vreme când spațiul germanic era cuprins de anarhia spartakistă, iar Rusia bolşevică se consolida văzând cu ochii! Greu de priceput pentru "aliatul de clasă" ce era pe-atunci Brătianu, dar uşor de explicat dacă vom şti că proprietarul lui Union Pacific, viitorul ambasador al lui Roosevelt la Moscova (1941-45), plătise un vapor întreg pentru Troţki şi cei 243 de oameni ai săi ca să vină de la New York la Petrograd (mai 1917), iar în 1918 acelaşi magnat american "cumpărase cu zeci de milioane de dolari trimişi în cont Sovietelor la Stockholm un minereu de mangan siberian ce nu va părăsi vreodată Rusia..." Iată ce va nota Setton Watson: "Misterioasa favoare de care s-a dat dovadă faţă de bolşevici e una din trebile nelămurite ale Conferinţei. Nicăieri ea nu apare mai limpede ca în cazul României. E de adăugat încercarea de a smulge României foarte importante concesii în domenii industriale în folosul unor financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă". Interesantă "judecată de apoi”! 

Marile puteri îşi arogau prin Tratat dreptul de "a proteja minorităţile rasiale şi religioase”, dar și pe acela de a "garanta libertatea comerţului și tranzitului prin România". Ni se cenzura drastic, astfel, independenţa şi suveranitatea, fapt pe care Brătianu nu înţelegea să-l accepte "nici măcar atunci când este vorba de Unire". Dispus să garanteze drepturi egale tuturor în România, cum s-a făcut în Constituţia din 1923, Brătianu îi scria lui Wilson: "dar această chestiune nu există, e moartă (chestiunea evreiască). A o dezgropa acum n-ar folosi nimănui, în schimb ar otrăvi atmosfera ţării, în paguba tuturor".

După demisia lui Brătianu (12 sept. 1919), în 1920, guvernul Vaida va accepta în forme atenuate ingerinţa marilor puteri. În vara lui 1919, pe când presa liberală tuna contra "rechinilor Baruch şi Sadier", ambii consilieri financiari la Conferinţă, Brătianu ordona ofensiva dincolo de Tisa. La 3 august gen. Rusescu ia Budapesta cu "numai 2 tunuri şi trei escadroane", plătind apoi 100 de franci camera la Dunapolota Hotel: "căci ocupaţia începe de mâine la 09,00"...

Prevăzând furia Conferinţei, Brătianu pleacă şapte zile pe front. Zadarnic îl vor căuta disperate radiogramele Parisului: "dl. prim-ministru e fără adresă pe front"! "Au fost cele mai bune zile ale mele, nota el din Timişoara. M-am răcorit!"... Dar politica rezistenţei a avut limitele ei. La Trianon ni se recunoşteau frontierele, însă în chestiunile minorităţilor se prevedea o protecţie care, cum o prevăzuse Brătianu, împărţea cetăţenii în două. Unii care se simt ai Statului, iar "ceilalţi, îndemnaţi de a-i fi potrivnici și a căuta protecţie în afară de graniţe". Amnistia, cerută expres de aliaţi pentru dezertori şi trădători, atingea vreo 30 de mii de persoane. Printre ei, însă, figurau implicit ziariştii, patronii de ziare şi de tipografii, care în Bucureştii ocupaţiei insultaseră Ţara, Armata, Monarhia şi Guvernul. Formula "Ţigănia Mare", lansată-n Sărindar, se cerea acum iertată! 

Odată scăpaţi, toţi aceştia vor îngroşa rândurile "democraţilor", "republicanilor”, ale stângii, câtă am avut pe-atunci. Avertizată de tribulaţille Conferinţei după semnarea Păcii, ţara avea să se afle pe mai departe, cum scrie Gh. Brătianu, "între marile trusturi şi bolşevism". Pe temeiul acestor realităţi, Brătienii vor iniţia "naţionalismul economic", cu bune rezultate numai până prin 1930...

La şantajul Aliaţilor, la războiul pe două fronturi, se adăugau catastrofa economică, tensiunile sociale şi tendința comunizantă dinlăuntru sprijinită dinafară. În 1917, la Iaşi, puţin a lipsit ca Regele şi Guvernul să fie arestaţi de soldaţii ruşi bolşevizaţi conduşi de Rochal. La Galați, armata a dus un război veritabil contra aceloraşi ruşi: la fel în toată Moldova (1917-18). Iar în spatele tragicei reprimări a tipografilor (dec. 1918), după unii, ar fi stat şi interesele patronilor de ziare şi tipografii, care, ameninţaţi cu Legea Marţială pentru trădare, au închis tipografiile, lăsând oamenii pe drumuri.

Trei lucruri ne-au salvat atunci: conştiinţa naţională, ce simțea Unirea ca şi realizată, coeziunea fără cusur a Armatei române şi conjunctura geo-politică fără precedent: de la Marea Neagră la Rin cele patru armate care făcuseră legea de veacuri în spaţiul românesc - cea rusă, cea germană, cea austro-ungară şi cea turcă - erau înfrânte, anihilate de anarhie sau de războiul civil. De unde, însă, coeziunea Armatei române? Din însăşi icoana Unirii, dar şi din promisiunea înţeleaptă făcută la vreme (apr. 1917) de Rege, Parlament şi Guvern, că ţăranii vor primi pământ. Lecţia lui 1907 fusese învăţată! Încât subţirile pături proletare din oraşe, deşi pradă disperării şi abil agitate din afară, nu au reuşit să dezlănţuie revoluţia socială. A fost un "eşec" fericit, dar şi o primă dovadă că nu orice "sincronizare cu Europa" e o fericire. A fost un compliment instinctiv adus sfintei evoluţii!

Reforma agrară (1921) şi Constituţia (1923) consfinţeau dreptul ţăranului asupra pământului, dar ambele aveau la bază o primă victorie a clasei politice asupra propriilor mentalităţi. De la "proprietatea e sacră şi inviolabilă" de la 1866, la 1923 se recunoştea "funcţia socială a proprietăţii”, admiţându-se principiul ”exproprierii cu despăgubiri". Era şi o victorie a socialului asupra vechilor principii clasic liberale.

Încât, mentalitatea românilor de la 1916 la 1923 a fost energic zdruncinată de ororile şi doliul fără precedent al războiului, de dezastrul economic, de dubla ameninţare bolşevică, de şantajul Conferinţei, de rapacitatea finanţei internaţionale. Dar şi de lupta contra tuturor acestor rele şi dezastre. Anii aceia şi zbaterile lor nu vor fi avut nimic idilic, ba dimpotrivă. ”Imuabila" stratificare socială şi eficienta rotativă guvernamentală vor face loc unor noi aşezări. După ororile războiului ce-i vor fi marcat pe toţi, societatea avea să experimenteze grevele de masă, ocuparea uzinelor, retragerea senegalezilor urmăriţi de bolşevici la Tighina, debarcarea trupelor coloniale engleze şi franceze la Constanţa, atrocităţile bolşevico-maghiare la Beiuș, trupele franceze "arbitrând" la Timişoara pretenţiile (!) sârbeşti, zborul colonelului Antonescu de la Salonic la Iaşi, ce confirma victoria aliată, manifestul defetist-antiromânesc, împrăştiat de nemţi la Mărăşeşti şi semnat de mitropolitul Conon rămas în Bucureşti, tipografii ucişi - de ce? - la Bucureşti, ultimatumurile lui Racovski, fost lider socialist "român” şi comisar mai apoi la Odessa, readucerea capului lui Mihai Viteazul din acelaşi oraş, pierderea Tezaurului la Moscova, arestarea ambasadorului nostru, Diamandy, în aceeaşi Capitală, moartea lui Delavrancea înainte de soroc, fuga la Odessa a Prinţului Carol cu actriţa Zizi Lambrino, odiseea ardelenilor, foşti prizonieri la ruşi, în Siberia, trădarea colonelului Sturza, propaganda românească a părintelui Moţa în America, Iorga prezidînd Parlamentul României Mari, tânărul student naţionalist Codreanu, care înlocuia drapelul roşu cu cel tricolor deasupra Nicolinei răzvrătite, atentatul cu bombe al comunistului Max Goldstein la Senat, afilierea PCR la Komintern, "democratica” renunţare la tradiţionala sfeştanie la început de an la Universitatea din laşi şi greva studențească naţionalist-creştină, vreme de un an, ce i-a urmat...

La mulţimile de sărăciţi fac pandant toţi ambuscaţii şi îmbogăţiţii de război. Începe o eră a loviturilor, a crahurilor, a unui care-pe-care pentru posturi sau cariere, în afaceri, în politică. Bucureştii, ca şi odinioară, îşi menţin cu nedezminţită frivolitate pasul cu Parisul; de-ar fi fost la cele bune, numai! Unei lumi caragialeşti, nedezminţită în esenţe, i se adaugă tupeul, lipsa de scrupul şi încrâncenarea şantajelor şi loviturilor de tot soiul. Înainte de a fi fost un titlu de carte, "Bucureşti, oraşul prăbuşirilor" era un memento pentru un centripetism ce golea de-a valma provincia de valori şi secături. Pe matricea unei mai vechi metehne a României Mici, conform căreia "cine are gimnaziul pleacă la grefă la Ploieşti, cine are liceul merge la Tribunal în Bucureşti”, mii de români din noile provincii iau calea Capitalei. Dincolo de munţi, sub unguri, românii, pentru a avea cariere solide la Cluj, Oradea, Arad sau Budapesta, trebuiseră să rişte maghiarizarea până la război. Refuzând-o însă, cei mai mulţi reveneau în micile lor localităţi de baştină. Astfel, avocaţi, profesori, medici, preoţi rămân în Ardeal lângă popor. Invers decât se întâmplase în "Piemontul românesc" al României Mici. Aşa apăruseră Blajul, Orăştie, Haţeg, Sălişte, Lugoj sau Beiuş, modeste, dar active centre naţionale. Seriozitatea, competenţa, disciplina şi devoţiunea naţională a ardelenilor vor aduce valoroase infuzii Capitalei României Mari, dar pe termen mai lung brasajul de oameni şi mentalităţi îşi va spune cuvântul şi invers. Treptat, moravurile regăţene dar şi cele nu totdeauna bune ale unei administraţii centralizate cuprind întreaga ţară. Dacă în România Mică Dobrogea fusese locul de surghiun al tuturor pedepsiţilor unei administraţii destul de laxe şi corupte, în România Mare, din păcate, Basarabia va lua locul Dobrogei cu grave efecte, vizibile și azi...

După instaurarea păcii efective (1920) şi eliminarea ameninţării comuniste directe (1917 -21) crizele s-au succedat în plan politic, economic și dinastic. Ameninţarea bolşevică și revizionismul, însă, vor căpăta cu timpul o pondere crescândă, iar problema semită va diviza profund societatea. Votul universal venea, obiectiv, cam devreme. Era şi tendinţa epocii la mijloc, dar erau şi alte argumente, păstrate în subsol. Într-o ţară cu 24% minorităţi, care deţineau în multe domenii principalele pârghii economice, votul cenzitar ar fi fost suicidar, naţional privind problema. Din 733 de bănci, numai 264 erau româneşti. Restul aparţineau minoritarilor: 188 evreieşti, 123 germane, 78 maghiare, 23 alţii. Iar în comerţ, din 280 de mii de firme 173 de mii erau evreieşti. La ţară reforma agrară, unitară pe întreg teritoriul, crease o clasă de mijloc însemnată: 24% din gospodării și 40% din suprafaţă. Latifundiiie şi arendaşii îşi pierdeau influenţa, dar despăgubirile le-o redistribuiau în alte sectoare. 

Cultura şi proprietatea, care capilarizau odinioară influenţa şi puterea politică, acum, graţie votului universal, lasă loc tot mai mult maselor de manevră şi demagogiei. Liberalii vor continua să domine viaţa politică a tării. Locul conservatorilor va fi luat treptat de naţional-țărănişti după fuziune (1926). Vechea rotativă dispăruse, locul ei fiind lăsat însă unei anumite fărâmiţări şi instabilităţi politice. Constituţia din 1923 totuși a ştiut să pareze efectele nefaste ale votului universal, venit precoce "precum universitatea după clasele primare". Căci la urne alegătorul nu făcea decât să confirme alegerea făcută de Rege. El numea guvernul, care în 60 de zile organiza alegerile, de regulă uşor de câştigat. Această preeminenţă regală, cât timp au trăit Brătienii (Ionel Brătianu moare în 1927, iar Vintilă în 1930), a funcţionat cu bune rezultate. Autoritatea lui Ionel Brătianu era enormă. Gen. Coandă, prim-ministru fiind, când venea la Brătianu întreba: "domnul prim-ministru e acasă?"... "Oculta" liberală, a cărei axă la Palat era Barbu Ştirbey, venea când vroia la guvernare, alegându-şi conjunctura pe potrivă. Partea bună a acestui sistem era eficienţa nedezminţită a Brătienilor şi naţionalismul lor economic, ce nu fusese vorbă goală. Presa stângii, legată şi de Parisul financiar, dar şi de oculta socialistă (!) avea duble motive deci să vitupereze contra "şobolanilor Brătieni". Sub liberali, în anii '20, producția aglicolă şi industrială creşte de 2,5 ori, bugetul are constant excedente, iar balanţa comercială este pozitivă. În petrol, capitalul românesc trece de la 1% în 1913 la 60% în 1928.

Moartea Brătienilor, a lui Ferdinand (1927) şi criza economică din 1929-'33 vor zdruncina ţara din nou. Dezmoştenirea lui Carol (1926) pentru repetate scandaluri, ultimul fiind părăsirea soţiei pentru amanta sa, ineficienţa Regenţei (1927-30) şi Restauraţia au luat din lustrul Dinastiei. Dar mentalitatea comună monarhistă şi consensul partidelor excludeau complicaţii de tip republican. Totuşi, în primele luni ale Regenţei, Ionel Brătianu o avertiza pe Regina Maria: "faceţi ordine în familie, Majestate, altfel vom înfăptui şi ultimul deziderat de la 1848". Iar când Carol II revine pe Tron (8 iunie 1930) Vintilă Brătianu ar fi exclamat: "Ce urmează acum? Republica!”... Duca, la rându-i, ”mai bine mi-aş tăia mâna decât s-o dau cu Carol.” Acesta, însă, dorind întreaga putere pentru sine, îşi va subordona curând partidele.

Criza liberală de după moartea Brătienilor va fi marcată de dizidenţa lui Gh. Brătianu, rămas pe poziţii naţionale (1930), de venirea la cârmă a ”triadei fanariote Duca(s), Iamandi(s), Mavrodi(s)” şi de masiva penetrare a influenţei Parisului financiar în partid. Cum naţional-ţărănişiii erau slabi, ineficienţi sau divizaţi, la începutul anilor 1930 se crea un tot mai periculos vid de autoritate politică în condițiile unei crize economice fără precedent. Cum critica de la stânga era sterilă și minată de propriile legături la Komintern, dar şi cu Parisul financiar, agitaţiile de la dreapta vor lua o mare amploare. Cu antecedente de presă sau "salon", antisemitismul din România va căpăta după 1917 o pondere crescândă, ajungând în primul deceniu al României Mari criteriu și falie în politica țării.

Dupa adoptarea Constituţiei de la 1923, la care ţărăniștii au protestat prin absenţă, Ionel Brătianu constata "Statul nostru are nevoie de o jumătate de veac liniștită, de consolidare pe temeiul acestei Constituții”. N-am avut nici măcar două decenii!

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 3(8), martie 1993)