Încercare de bilanț
în perspectiva Unirii (II)
Fără a fi încă un
stat independent sub raport formal (juridic), Moldova satisface deja cele mai multe
dintre criteriile necesare. Este proclamată nominal independenţa; este
recunoscută ca atare de Marile Puteri şi de zeci de alte state; este membră la
ONU şi la CSCE; are politică externă proprie; are Armată Naţională în formare;
limba oficială este limba română (chiar dacă insuficient promovată).
Oricâte critici şi
rezerve se pot formula aici - şi se pot - fosta RSS Moldovenească, sub raport
juridic, este amintire. Embrionul statalităţii sale (RSS), sub impulsul
renaşterii naţionale începute acolo, al spiritului vremii şi al prăbuşirii URSS
a generat structurile juridice formale ale unui stat independent. Oricum, o
nouă realitate! Poate chiar de cursă lungă!
Adversarii unirii
au inţeles aceste lucruri şi le-au exploatat. Pentru ei independenţa este un
instrument anti-unire, dar şi unul pe potrivă pentru o nouă asociere gen CSI.
Unioniştii, orbiţi de propriul ideal şi de manevrele anti-unioniştilor, nu au înţeles
că independenţa poate fi şi instrumentul ruperii de fosta Uniune şi - potenţial
- vehicolul unirii de mâine. Congresul intelectualilor şi Alianţa pentru Independenţă
(de care se vorbea la Chişinău) ar putea fi însă o dovadă a maturizării
politice a românilor de acolo şi a unei mai bune înţelegeri a problematicii
unirii.
Oricum, a nega sau
a deplânge debusolaţi noua realitate a unei independenţe a Moldovei e o
prostie. Independenţa nu exclude unirea. Ea o precede necesar. Îi schimbă
traseul. Îi amână, e adevărat, pentru ani de zile, ceasul. Dar ea oferă timpul
indispensabil pentru evoluţiile interne - sub raport cultural, lingvistic şi al
conştiinţei naţionale -, fără de care unirea nu ar fi posibilă şi nici viabilă,
ne temem...
Independenţa,
chiar formală şi încă incompletă, înseamnă - totuşi! - desprinderea juridică de
fostul imperiu. Iar pe această cale se poate schimba şi direcţia de lucru,
efectivă, a instituţiilor în orice stat. Inclusiv spre pregătirea intemă a unirii,
dacă însă aceasta va câştiga inimile celor dintre Prut şi Nistru. Aici este, de
astfel, şi cheia problemei unirii, care, înainte de a fi o chestiune politică,
economică etc., este o chestiune de conştiinţă
naţională! Or independenţa, abil folosită, poate oferi terenul,
instrumentele şi timpul indispensabil unei atari evoluţii.
Ne apropie sau ne
îndepărtează de unire realităţile Modovei?
Raportat la
speranţele multora, ne indepărtează. Dar raportat la realităţi, la utopia care
era unirea mai acum vreo şase ani, ne apropie, desigur! De-ar fi să ne gândim o
clipă numai la situaţia în care se află azi celelalte teritorii pierdute-n 1940:
Cernăuţii, Hotinul, Cetatea Albă, Izmailul, Herţa...
Rezumând, este
puţin. Dar puţin este mai mult decât nimic. De ce numai atât?!
Politic, pentru că timp de 45 de
ani în România nu s-a făcut nimic anume pentru unirea la Prut. Iar între Prut
şi Nistru - totul contra ei! Intelectualitatea moldoveană, fermentul renaşterii
naţionale acolo, nu a avut capacitatea să preia puterea. Iar agrarienii care
conduc azi la Chişinău, prin însăşi extracţia lor, se simt legaţi ca destin de
spaţiul rus.
Economic, pentru că
Moldova depinde 90% de schimburi cu fosta Uniune, iar baza ei energetică este în
Transnistria, unde se află şi 50% din potenţialul ei industrial. Apoi, România
fiind in criză, nu poate, nu ştie sau nu vrea să facă mai mult decât puţinul pe
care-1 face.
Cultural, pentru că
rusificarea a făcut acolo ravagii, iar româno-fobia îi este corolar. Cu o intelectualitate
tehnică şi economică făcută în cea mai mare parte la şcoala rusă şi cu o
izolare ermetică faţă de România vreme de 50 de ani, de mirare (!) dar şi de
admirat este renaşterea schiţată
acum şi nicidecum cortegiul de imense probleme de azi! Apoi, renaşterea
spirituală şi naţională a unui popor nu este o chestiune „de campanie" sau
„de persoane". Ci un lung şi complicat proces în care munca, valoarea, buna-credinţă, tenacitatea, organizarea, suportul
material, climatul de liberă concurenţă şi dragostea de Neam sunt prealabile indispensabile, vitale!
Conjunctural, pentru că
România e în criză. Fără depăşirea ei, fără ca Ţara să devină - în termeni
relativi - o atracţie, vitrină pentru românii dintre Prut şi Nistru, unirea
rămâne cel mult un ideal. Rusia,
departe de a fi ieşit din criză, se simte tot mai mult atrasă de revitalizarea
imperiului. Pentru „democratul" Elţîn - „frontierele Tadjikistanului cu
Afganistanul sunt frontierele Rusiei!" Veritabilă doctrină Elțîn, nu-i
aşa? Ruşii, cea mai mare naţiune europeană, sunt şi singurii care nu au avut
niciodată frontiere etnice proprii! Psihologic vorbind, singurele lor frontiere
au fost şi sunt cele ale imperiului lor. Criza rusă nu şi-a găsit încă făgaşul
spre o nouă normalitate. Cum va arăta aceasta? Un imperiu refăcut,
„confederal"? Sau o fărâmiţare şi un lung şir de războaie locale? Apoi, Ucraina este o mare enigmă. O Ucraină
realmente independentă ar putea deveni - în anumite condiţii -un veritabil
baraj politic şi geografic faţă de pretenţiile ruseşti asupra Moldovei. După
cum nu e deloc exclus ca ea să emită pretenţii asupra Transnistriei. Serbia şi Ungaria sunt aliaţi naturali, dar şi efectivi ai Rusiei, căreia i
se deschid astfel destule variante de contra-lovitură. Occidentul, ca şi „occidentalizaţii" noştri, gândesc în alți termeni
problema naţională, dacă nu cumva le repugnă cu totul! Când e vorba de Europa
Occidentală, Maastricht-ul operează cu ideea majorităţilor, înlocuind ideea comunistă cu cea „comunitară".
Când e vorba de Europa de Est, occidentul operează cu ideea minorităţilor, înlocuind ideea naţională cu pulverizarea
naţională. Iar la adăpostul unor valori reale, capătă tot mai multă substanţă
un cosmopolitism a- şi anti-naţional, în favoarea unor centre obscure, dar nu mai
puţin reale, de Putere!
Care este
strategia politicii externe româneşti de azi? Orientare fermă spre Comunitatea
Europeană sub raport economic şi politic, iar in acest cadru, către Germania,
Franţa şi Anglia, care „decid" la Bruxelles (aşa cum au decis la Strasbourg).
Sub raport militar, spre NATO şi implicit spre SUA, care „decid" acolo, drept
complementaritate - o politică de menajare la est. Şi cam atât, dacă lasăm la o
parte faimoasa „deschidere spre lume". Chiar şi dusă cu succes, o atare
politică destul de puţin imaginativă, prin raport cu problema unirii la Prut, nu
va avea decât două efecte: pe de o parte, Moldova se va simţi tot mai mult
atrasă spre CSI, iar pe de alta, Prutul va deveni o triplă frontieră: cu
Moldova, cu spaţiul CSI, dar şi între zona NATO şi spaţiul militar al CSI! Fără
drastice reorientări, fără o veritabilă
Ost-Politik românească, ca pandant la actuala opţiune „vest", unirea
rămâne pentru foarte multă vreme departe.
Între timp, criza
internă se adânceşte. Iar forţele politice româneşti, ca şi presa, au vreme
pentru tot soiul de vizite, simpozioane, conferinţe de presă, recepţii, baluri
sau scandaluri. Nu şi pentru o serioasă dezbatere asupra reîntregirii noastre
la Prut.
Între formulele
unui ”naţionalism" găunos, vetust şi de paradă, exhibate inconştient la
ocazii aniversare şi insolenţa intrebării: ”Ce vă trebuie, bă, vouă,
unire?", lansată de un ratat lider democrat, se cască adevărata dimensiune
a problemei unirii, aici în România: reîntregirea la Prut trece prin adevărata
renaştere naţional-spirituală în Ţara
încă mutilată...
(articol scris de
Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea,
anul II, nr. 11 (16), oct.1993)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul dvs. așteaptă moderarea.