Guvernarea în prag de iarnă

Guvernarea în prag de iarnă. La noi ca la nimenea!

Chestiunea care domină preocupările tuturor factorilor de decizie, dar şi ale presei, este la ora actuală inflaţia, care continuă în ritmuri tot mai înalte. După trei ani consecutivi în care ritmul deprecierii monedei naţionale a fost în jur de 260-280%, în 1993 inflaţia va depăşi 350%. Ceea ce e mai grav e că nu sunt perspective pentru o stopare în următoarele luni. Ba dimpotrivă, am zice! Chiar dacă se va face ceva ori se va rămâne încă în actuala expectativă păguboasă, inflaţia va continua bine-mersi o bună vreme.

De ce aşa ceva? De ce România are la ora actuală cea mai înaltă rată a inflaţiei din estul Europei, exceptând spaţiul CSI?

În primul rând, pentru că politica de tip gradualist, aşa cum opinam încă acum un an, a suferit un grav eşec. Iar în al doilea rând, pentru că se ezită - şi aceasta de aproape un an! - în a se pune ”altceva" în loc. Un „altceva" care să fie şi eficient, dar care „să nu doară", din păcate nu există! Încât, în lipsă de altceva mai bun, s-a mizat pe o reluare a creşterii producţiei. Acum, după un an, într-adevăr, producţia pare să crească lună de lună. Ceea ce însă nu rezolvă problema, pentru bunul motiv că aceasta nu este atât scăderea producţiei în sine, cât condiţiile în care ea se realizează: de eficienţă sau de ne-eficiență. Or, atât scopul cât şi logica reformei demarate în 1990 tocmai aici îşi aveau miza. În fond, sistemul economic comunist obsedat de producţie - obsesie care, la rându-i, venea din sărăcia endemică a societăţii socialiste - miza pe „dezvoltarea” planificată central şi în care întreprinderea se năştea, creştea sau stagna, nu în funcţie de raporturile ei cu piaţa, ci de directivele centrale. În economia de piaţă (citeşte, totuşi, capitalistă) rămâne firma privată. Care se naşte, se dezvoltă, sau piere în funcţie de raportul ei cu piaţa. Este eficientă? Rămâne prosperă. Este ineficientă? Se restructurează, se reprofilează până redevine eficientă sau, în caz contrar, falimentează. Rezulatul global este o eficienţă mereu în creştere la nivel macro-economic, care este asigurată tocmai de eliminarea celor ineficienţi, dar şi de economisirea resurselor pe care aceştia încetează de a le mai consuma inutil şi păgubos. Desigur, actualele economii capitaliste dezvoltate sunt rezultatul unei îndelungi evoluții istorice, în care proprietatea privată şi derivatul ei - concurenţa - au menţinut în prim-planul economiilor capitaliste firma. Ceea ce nu înseamnă că acolo s-a neglijat aspectul macro-economic.

La noi însă, după ce în 1990, 1991 şi 1992 s-au luat unele măsuri - din păcate incomplete, haotice şi graduale - în direcţia repunerii firmei în prim-planul atenției, treaba s-a oprit la primii paşi. E drept, s-a renunţat la planul central, s-a dat ”autonomie" întreprinderilor de stat. Mai mult, s-a elaborat şi aprobat şi legea privatizării, absolut necesară pentru pasul al doilea - privatizarea societăţilor de stat. Dar s-a rămas numai aici. Adică aşa cum e mai rău. Întreprinderi de stat, concepute şi încadrate pentru o funcţionare în sistem central, au fost lipsite brutal de planul central, fără însă a se pune în loc elementul ce le-ar fi putut autonomiza real - proprietatea particulară.

Este acest aspect chiar atât de important? Categoric! Pentru că privatizarea înseamnă nu numai pasul sine qua non pentru instituirea unei atmosfere concurenţiale în economie, ci şi pasul fără de care restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea unei întreprinderi până ieri de stat nu au impuls lăuntric şi nici un cadru adecvat schimbării mentalităţii manageriale. Nici o mirare că în foarte multe întreprinderi de stat treburile sunt axate pe mai departe pe fetişul socialist: producţie (de dragul producţiei - adică pe stoc, fără cerere reală) şi salarii, pentru că ”oamenii muncii au muncit şi au copii de întreţinut”. Această optică se justifică până la un punct când este vorba de omul muncii care într-adevăr munceşte şi care are copii de crescut. Dar când este vorba de oameni politici, de manageri, ba chiar de lideri sindicali, această optică contribuie din plin la menţinerea actualei situaţii de ”nici cal, nici măgar", în care se complace încă economia românească. Pentru că dacă dorim cu adevărat economie de piaţă, să ne întrebăm: ce este înainte - salariul sau profitul?

Cu excepţia anumitor activităţi speciale (legate de apărare, sănătate etc.), existenţa profitului condiţionează nu numai existenţa salariilor, ci şi numărul lor într-o intreprindere dată, şi, foarte important, dimensiunea fiecărui salariu. Prin urmare, tot ce ar contribui la creşterea profitului ar trebui acceptat. Implicit privatizarea, restructurarea, reprofilarea şi redimensionarea întreprinderilor de stat trebuie nu numai acceptate, ci chiar dorite. Şi aceasta, chiar dacă într-un prim pas preţul ar avea un nume sinistru: şomaj!

Şi cu aceasta suntem ceva mai bine pregătiţi sa înțelegem de unde provine inflaţia actuală. Căci principala ei sursă este perpetuarea - de frica șomajului, printre altele - a actualei ineficienţe din întreprinderi. Ineficienţă care se traduce prin produse de slabă calitate şi scumpe, pe care nu le cumpără nimeni, dar pentru care se consumă materiale, energie şi se plătesc salarii. De unde materiale? De unde salarii? Din sacul comun care este bugetul sau din credite ”neperformante", ambele fiind izvoare de bani fără valoare, trimişi pe piaţă - să fim iertaţi – aiurea! De unde şi preţurile care nu contenesc să crească.

Numai în 1993, guvernul Văcăroiu a făcut vreo 6-7 ”indexări”!.Şi?! S-a rezolvat ceva? Desigur nu. De ce? Pentru că nimeni nu s-a preocupat să închidă „robinetul de bani" pentru producţia de dragul producţiei, pentru salarii „socialiste". Soluţiile principale pentru inflaţie rezidă, prin urmare, în măsurile energice care trebuiesc luate în economia reală. Iar acestea ar fi privatizare, restructurare şi protecţie socială a celor loviţi de şomaj.

În locul unor atari măsuri, care cer curaj şi încredere în scopul propus, s-a mers pe bâlbâiala din ultima vreme. Mai rău, în cercurile actualei guvernări există şi un curent de opinie care susţine eronat, zicem noi, că sursa inflaţiei ar fi „cursul valutar”. Or, judecând după evoluţia cursului oficial leu/dolar - de la 430 la 1074 între ianuarie şi noiembrie 1993 - el nu a făcut decât să reproducă inflaţia internă şi încă cu 1-2 paşi mai târziu. Hiba nu este în „deprecierea forţată a leului”, cum se acuză de la stânga, ci în absenţa încă - a unei pieţe valutare reale în România. O piaţă pe care orice agent economic să poată cumpăra pe lei valuta pe care o doreşte, dar la un preţ de piaţă real şi nu dictat, ca acum, de la guvem sau Cotroceni.

Din păcate, crearea unei pieţe valutare reale, funcţionale presupune un pachet vast de măsuri menit, pe de o parte, să asigure o jugulare a surselor inflației interne (subvenţiile bugetare mascate, creditele neperformante etc.), iar pe de alta, o rezervă valutară adecvată. Iar câtă vreme deficitul comercial se menţine spre 1 miliard de dolari, câtă vreme nu avem încă strategii adecvate de export spre marile zone de interes (Comunitatea Europeană, AELS şi SUA) şi nici nu avem măcar un acord cu FMI pe 1993 (acum pe 1994) e greu de abordat problema. De ce nu avem aşa ceva? Simplu: pentru că actualul guvem nu le-a gândit din vreme; sau dacă le-a gândit cineva acolo, tot acolo altcineva le va fi amânat, sperând în ”creşterea" producţiei...

Din păcate, oricâte dispute tehnice vor fi existând între specialişti, şi e firesc să existe, ceea ce se impune tot mai evident este nevoia unei noi decizii politice, a unui nou program de guvernare, pe o nouă bază parlamentară. Dacă, fireşte, acest parlament doreşte să-şi ducă actualul mandat la bun sfârşit și ţara la liman. Ni s-ar putea reproşa că actualul guvern are un program de guvernare. La care am putea răspunde: da, unul făcut de dl Mişu Negriţoiu, eliminat între timp din guvern! Ce mai, la noi - ca la nimenea! Încă...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și publicat în revista Mișcarea, anul II, nr. 13 (18), 16-30 nov.1993)