Memorandumul cu FMI: Impact în politic

Memorandumul FMI : Impact în politic

Anul 1993, un an fără finanţare externă, a înregistrat pentru prima dată din 1987 (!) o creştere - cu 1,5% - a Produsului Intern Brut. „Fără finanţare externă"  înseamnă fără sprijinul FMI şi, implicit, fără sprijinul marilor instituţii bancare occidentale. Ne putem întreba, deci; de ce atâta zarvă și de ce atâta cramponare de un document a cărei finalitate - ni se spune - ar fi tocmai reobţinerea respectivei finanţări?... Dacă s-a putut obţine stoparea declinului economic şi fără finanţare externă, schiţându-se pentru prima dată un început de creştere economică, de ce nu s-ar putea obţine şi în 1994 o repetare a aceleiaşi performanţe, care, beneficiind de un start mai bun, succesul lui 1993, ar putea însemna o creştere pe mai departe?...

După unii, răspunsul s-ar afla tocmai în inconsistenţa sus-zisului succes din 1993. Iar dovada ar fi accentuarea inflaţiei şi menţinerea pe mai departe a unei balanţe comerciale externe puternic negative. Ambii indicatori sus-menţionaţi caracterizează mult mai bine starea reală a economiei.

Apoi, după 1989 (şi chiar şi înainte!) economia românească a cunoscut şi cunoaşte un ciclu de iarnă totdeauna negativ; factura energetică crescând puternic, rezervele valutare fiind ca şi nule, iar balanţa comercială fiind negativă, se sacrifică anumite importuri necesare industriei prelucrătoare pentru a se cumpăra cele necesare încălzirii. De unde, în lunile de iarnă un declin „natural" al producţiei! Judecând după anumite date preliminare, nici iarna aceasta nu face excepţie, astfel încât problema finanţării externe rămâne încă multă vreme necesară.

De aici deci, importanța Memorandumului, care ar avea două virtuţi: reasigură finanţarea externă şi oferă - ni se spune - ocazia suplimentară a stopării inflaţiei şi realizării pieţii valutare. Ambele obiective sunt şi dezirabile şi necesare. Numai că ele presupun introducerea unui set de politici care, prin amploare, prin profunzime, prin viteza lor de aplicare şi prin efectele sociale grave pe care le presupun, echivalează faptic cu o veritabilă terapie de şoc! Or, acest lucru nu a fost spus electoratului în 1992, când finanţarea externă - se ştia! - era pierdută; şi nu i se spune nici acum, când aplicarea Memorandumului ar aduce obligatoriu din primele luni numai efectele sale negative!

Prin urmare, precaritatea rezultatelor economice din 1993 (cosmetizate de actualii guvernanţi) şi nesinceritatea opoziţiei parlamentare explică situaţia politică actuală, caracterizată prin confuzie, amânare şi teamă de asumare concretă a răspunderilor!

Efectiv, Memorandumul nu a intrat încă în vigoare. Dar e1 a bulversat deja lumea politică românească. Şi a bulversat-o pentru că a găsit-o total nepregătită!

La nivelul Puterii efectele sunt cele mai vizibile. E şi normal: în astfel de vremuri, guvernarea nu este o joacă! Pe de o parte, formula unui guvern minoritar PDSR, cu sprijin parlamentar la stânga (PUNR, PSM, PDAR) se dovedeşte, iată, depăşită. Sigur, această coaliţie de stânga a votat Memorandumul, dar numai în măsura în care acest lucru asigură menţinerea actualei Puteri. O continuare a acestei formule şi după ce actualul Memorandum îşi va cere scadenţa în Parlament şi îşi va fi produs deja primele efecte sociale grave nu e cu putinţă. Preţul politic şi electoral pe care ar trebui să îl plătească partide de stânga (PSM) sau partide „tradiţional" anti-occidentale (PRM) ar fi suicidar. De aici şi nesfârşitele căutări de „formule" care eşuează una după alta în discuţii PDSR - aliații de stânga. Şi tot de aici, deschiderea spre „dreapta" a liderilor PDSR. Este clar că un guvern făcut cu „pentagonala roşie" nu e agreat la Washington, prilej să observăm că democraţia nu exclude tot soiul de condiţionări, altfel nelalocul lor, în teorie!

Pe de altă parte, o alianţă PDSR-CDR este şi nepractică și, tehnic vorbind, greu de conceput. Nepractică, pentru că PDSR ar trebui să împartă puterea şi în guvern (unde i se cere să renunţe la postul de premier!), dar şi în prefecturi. Dat fiind caracterul vădit clientelar al PDSR, i s-ar periclita unitatea şi chiar existenţa ca partid! Apoi, un guvern PDSR-CDR ar fi un guvern cu şapte-opt partide componente - ceea ce (cum am mai arătat) nu funcţionează nicăieri! Nici o mirare, deci, că singurii dispuşi (PUNR) sau dezirabili (PUNR şi PD-FSN) la o alianţă cu PDSR sunt şi cei mai curtaţi în prezent de guvernanţi. Pe de o parte, din punct de vedere tehnic, ar rezulta un guvern cu numai trei componente, deci relativ facil de condus. Pe de altă parte, PUNR ar fi menit să acorde un plus de credit intern, iar PD-FSN - în occident cel mai agreat partid din România - ar da faimoasa „credibilitate" externă! Dacă ţinem cont de apetitul pentru guvernare al PD-FSN, dar şi de originea comună cu PDSR (vezi fostul FSN de tristă amintire), nu ne-ar mira deloc să asistăm curând la un nou „văzut - plăcut - pupat Piaţa `dependenţii!"

La ce ne putem aştepta?

În ce priveşte Memorandumul, sunt două posibilități. Fie ca el să cadă înainte de a fi devenit efectiv, fie să fie pus în aplicare şi să eşueze pe parcurs! Prima variantă nu se exclude, căci pe de o parte s-a intrat criză de timp, pe de altă parte au apărut anumite probleme, care determină venirea (în curând) a negociatorului FMI pentru România, dl Watson, la Bucureşti. Dacă aceste aspecte vor fi realizate şi Memorandumul cu FMI va deveni efectiv, Romania se va vedea în situaţia de a aplica în următoarele şase-şapte luni o terapie şoc, pentru care nici actualii guvernanţi, nici actualii pretendenți la guvernare nu au determinarea politică ori capacitatea organizatorică şi legislativă necesară, nici suportul popular indispensabil! Aşadar - ne temem - se va intra pe un făgaş de foarte rău augur! La urma urmelor, terapia şoc a avut un „succes" cu totul parţial numai în Polonia, care era infinit mai pregătită şi mai sprijinită decât noi. Apoi, nimeni până acum nu a aplicat un set de măsuri atât de radicale, după un gradualism ce a sărăcit ţara şi tot omul. Încât, politic vorbind, cum politica economică de tip liberal este deja aproape total compromisă, singura formă de opoziţie care va mai conta va fi tocmai cea de stânga! Care iată, de pe acum face paşi ce o vor duce curând în afara guvernării actuale.

Nimeni nu poate profeţi viitorul; nici măcar pe cel imediat. Dar retrospectiv privind, lucrurile apar ca și cum toate divizările stângii (inclusiv marea schismă FSN/FDSN) au jucat în favoarea ei, iar cele ale dreptei i-au fost ruinătoare. Poate tocmai pentru că stânga ştie să fie ce este, iar dreapta (cea adevărată) nu se vede încă...

(articol scris de Corneliu Ioan Dida și apărut în revista Mișcarea, anul III, nr. 5 (26), 1-15 martie 1994)