Un subiect încă necunoscut: legionarii

Stimate domnule Cristoiu,

Am citit cu interes interviul D-tră din Contrast. Aceasta, şi ca mai vechi cititor al comentariilor d-tră politice, dar şi în virtutea relaţiilor amicale pe care le am cu tînăra echipă a Contrast-ului care mi-a găzduit cîteva colaborări în paginile sale.

Dacă vă şi scriu, aceasta o fac pentru ultima parte a interviului în care abordaţi problema spinoasă a ceea ce a fost fenomenul politic legionar. Sunt de acord: mai tot ce ştiu generaţiile de după război pe această temă provine din ceea ce au spus despre legionari - şi în primul rînd - cartea, presa, filmul şi propaganda comunistă. Lucid vorbind, nici nu se putea altfel! Căci şi alte subiecte - mai importante, poate - monarhia, 23 august, de exemplu, stau sub aceeaşi zodie în minţile şi „cultura” politică a actualelor generaţii. 

Dacă despre monarhie şi 23 august s-a vorbit destul de mult după 1989, tema legionară rămîne încă tabu. Iar pe acest teren, clişeele şi legendele abundă la fel ca în vremea „cea bună" a agit-prop-ului de tristă amintire. Nici nu-i de mirare că au fost posibile manevre atît de stupide cum a fost clişeul folosit de d-l Iliescu în 13-15 iunie 1990, cu efecte atît de dezastruoase.

Cîți din locuitorii actualului bulevard Mircea Eliade ştiu, bunăoară, că marele scriitor publica în '37 un articol intitulat Cred în biruinţa mişcării legionare? Sau că Eliade a fost arestat în 1938 şi deţinut într-un lagăr destinat exclusiv pentru legionari, de Carol al II-lea? Şi că din ocupanţii acelui lagăr a fost singurul supravieţuitor - printr-un miracol, povestit de Eliade însuşi în jurnalul său - restul fiind executați sumar la ordinul lui Carol? Sau că romanul său Nuntă în cer l-a scris în zisul lagăr de la Miercurea-Ciuc-ului? Vă las să răspundeți şi singur. Mă voi mărgini să spun că necunoaşterea şi confuzia sunt atît de vaste (!) încît pînă şi un atît de apreciat jurnalist ca D-tră crede că Porunca Vremii a fost un jurnal legionar! A fost un jurnal de un antisemitism feroce, dar care a facut destule zile fripte legionarilor, inclusiv în perioada scurtei guvernări din '40. Vă țin la dispoziţie textul unei scrisori semnată de H. Sima şi adresată lui Antonescu, în care îi cere suprimarea... Poruncii Vremii.

Abordaţi apoi tema rebeliunii legionare din 1941. Şi aici circulă destule clişee şi legende. Intuiți însă destul de corect că lucrurile nu au stat chiar aşa cum le-a prezentat Antonescu, sau mai tîrziu comuniștii. Vă voi cita textul unei telegrame a Foreign Office-ului, datată 16 lanuarie 1941 şi adresată ambasadei britanice din Bucureşti: ”Provocaţi tulburări de stradă indiferent de costuri!” În aceeaşi perioadă, Donovan, şeful OSS-ului american, vizita BELGRAD-ul. Scopul său: declanşarea unor conflicte armate în Balcani, de natură a antrena armata germană. De ce? Pentru a deranja calendarul planului Barbarossa, prevăzut a se declanşa la 10 mai 1941. Iar aceste manevre au reuşit deplin: deşi armata germană a evitat implicarea sa directă în conflictul singeros din Bucureşti, Hitler nu a putut evita războiul din Iugoslavia (apr. 1941) fapt ce l-a obligat să amîne cu şase săptămîni invazia din URSS. Efectul: bătălia pentru Moscova a fost pierdută de nemți, căci ea s-a dat pe geruri şi zăpezi ce au anihilat avantajul german de 4 la 1 la tancuri şi 10 la 1 la avioane... Un detaliu: rebeliunea legionară a început în urma unui asasinat ordinar: un maior german a fost împuşcat în faţa hotelului Ambasador de un boxeur profesionist grec, aflat cu contract în Bucureşti. Cum s-a dovedit mai tîrziu, boxeurul era în solda I.S.-ului britanic. (Cf. declaraţiilor gen. Dragalina făcute în 1942, la Rostov, unde se afla şi propriul meu tată, de faţă). Mai tîrziu acest detaliu l-am găsit şi tipărit. Ei bine, pe motiv că la 9 ore de la comiterea asasinatului nu se descoperise făptaşul, prefectul poliţiei Capitalei - Radu Mironovici, un legionar, a fost demis de Antonescu. Prefectul, socotindu-se în drept, refuză! Iar ministrul de interne, gen. Petrovicescu (legionar şi el), îl susţine. De unde demiterea de către Antonescu şi a acestui ministru; de unde un nou refuz; de unde rebeliune, cum o constată Antonescu! Antonescu, care în ochii nemţilor era omul cel mai potrivit pentru planul Barbarossa, la cîrma României; Antonescu, care cu o săptămînă mai înainte îl vizitase pe Hitler, care Hitler îi dispreţuia pe legionari numindu-i „romantici”; care Hitler îi dăduse mînă liberă lui Antonescu pentru a prelua puterea integral. Și știți care era ambasadorul acreditat la Bucureşti care putea fi întîlnit cel mai adesea la cină, în compania gen. Antonescu? Ei bine, Edward Mott, ambasadorul SUA!

Evident, nu îmi propun aici să ”lămuresc” lucruri pe care o întreagă istoriografie naţională nu le ”lămureşte” încă. Dacă am intrat în detalii am făcut-o numai pentru a sugera cît de mare poate fi diferenţa dintre dedesubturi şi clişee...

A deschide în presă acum o discuţie pe tema mişcării legionare mi se pare cel puţin inoportun. Deduceţi şi singur de ce. E ușor de înţeles că orice abatere de la clişee ar putea produce emoţii şi proteste (legitime, de altfel) din partea compatrioţilor noştri evrei; ar oferi spații de manevră anumitor forţe politice; iar străinătăţii i-ar ocaziona prilej de noi manevre în defavoarea țării. Și aceasta - cînd? Cînd într-adevăr în jurul țării noastre renasc forţe revizioniste, forţe de extremă dreaptă, iar România este dependentă clar de occident şi de marile instituţii financiare de acolo! Chiar și cuminţile D-tră afirmaţii din interviul din Contrast, făcute cu bunăcredinţă, pot fi folosite de presă - care e liberă, nu-i aşa? - pentru a ”arăta” ceea ce Omul Liber, care presupun că sunteţi, nici în vis nu a visat. 

Ce e de făcut atunci? Renunţăm la o cît mai bună cunoaştere a istoriei naţionale? Rămînem pe mai departe la clișeele de pînă ieri? Oameni liberi fiind, să uzăm de libertatea noastră, totuși! Iar jurnaliștii să o facă cu atît mai abitir: să citească, să se informeze de la surse, comparîndu-le cu discernămînt. Căci ele, sursele, există! Sunt colecţii de presă, sunt memorii tipărite în vest, sunt cărţi, sunt biblioteci specializate şi în ţară şi afară. Iar toate acestea sunt azi mult mai accesibile ca acum doi ani! Veți spune, poate, păi dacă nu-i ”oportun" să publicăm, cum să profităm de toate acestea? Mai ales ca jurnalişti?

Vă voi oferi un exemplu: „Domnule profesor, eu nu am nici valoarea, nici autoritatea şi nici talentul dumneavoastră să intru în polemică. (...) Dar din adîncul mormîntului meu vă voi striga: sunteți necinstit sufleteşte! Şi vă voi privi aşa cum meritaţi.” Este un citat din scrisoarea lui C.Z.Codreanu adresată lui Nicolae Iorga în martie 1938. Pe baza acestui text, la sfatul lui Armand Calinescu şi după discutarea în guvern (gen. Antonescu făcînd figură aparte şi fiind demis) a urmat procesul de calomnie Iorga versus Codreanu. Proces soldat cu 6 luni de puşcărie pentru Codreanu...

Eu nu vă cer, şi nici nu vă sugerez, să publicaţi această scrisoare. Dar în mod sigur citind-o (dacă n-aţi citit-o deja!) imaginea despre tribulaţiile ideii de libertate în această ţară, între '38 şi '91, vi se va schimba dramatic. Căci, nu-i aşa, ”sub Iliescu" a acuza pe cineva într-o scrisoare personală cu „sunteți necinstit sufleteşte” ar fi ridicol, neinteresant, şi în tot cazul nu te-ar duce nici în tribunal, necum în puşcărie! Iar dacă aţi citi scrisoarea aceluiaşi Codreanu adresată tot în martie 1938 lui Vaida Voevod, veţi avea surpriza următoarei judecăți: ”Iar gestul regal de azi" - era vorba de instaurarea dictaturii – ”s-ar putea să fie piatră de mormînt pe pieptul naţiunii noastre”... Am citat din memorie, dar vă asigur că textul deplîngea suspendarea vieții de partide şi a parlamentului. 

Veţi putea, de asemenea, înţelege mai bine de ce acelaşi Codreanu lăsa ”prin testament” fidelilor săi să-l urmeze pe domnul Maniu şi, în general, pe ţărănişti, la caz că el dispare. Oare acest detaliu să fie străin de marele succes la urne repurtat de ţărănişti în '46? Cînd ştiut este că liberalii nu au luat atunci mai mult decît au luat acum un an?...

Stimate d-le Cristoiu, eu sunt partizanul unei Românii pe deplin democratice, eliberate nu numai de dictatură, dar şi de duhurile necurate ale trecutului - de minciună, de clişee, de tabu-uri, de lozinci. Va fi un drum lung şi greu. Dar actualele generaţii trebuie să şi-l asume integral! Să se înarmeze însă cu sete de cunoaştere, cu respect pentru adevăr, dar şi cu discernămîntul gestului politic sau de presă.

Oportunitatea de a vă fi scris aceasta scrisoare am apreciat-o personal. Inoportunitatea publicării ei, sper, că nu vă scapă! În rest, mă bazez pe D-tră!

Cu stimă, sinceritate și cele mai bune sentimente româneşti, 

Ioan Corneliu Dida, 24.11.1991

(scrisoare apărută în revista Expres Magazin, anul 2, nr. 48 (71), 4-11 dec 1991)