Sub Ceaușescu nu am avut așa ceva!

Recent, domnul Radu Câmpeanu a propus P.N.Ț.-c.d., Mişcării Ecologiste, Partidului Ecologist și Grupului de Dialog Social crearea unei structuri de concertare a opoziţiei. Binevenită, în ipoteza materializării sale, această acţiune ar regrupa pe orizontală o opoziţie încă slabă şi minată, pe deasupra, de tendinţe centrifuge.

În circumstanțele actuale însă, când popularitatea și autoritatea F.S.N.-ului sînt în vădit reflux, caracteristic este că şi opoziţia şi-1 trăieşte pe al său! Adică exact cum nu se întâmplă într-o democrație, ilustrându-se, dacă mai era nevoie, cum stăm și sub acest raport. Or, locul unde se poate obține revirimentul opoziţiei este exact acela unde se acumulează şi se exprimă nemulţumirile zilei. Respectiv, în mediile muncitoreşti, unde trăiesc, muncesc şi speră, sau disperă, milioane de salariaţi din sindicate.

Dacă aceste milioane sînt nemulţumite de gravele dificultăţi economice în care se zbat întreprinderile; dacă ele sînt nemulţumite de locurile de muncă minate de concedii fără plată; dacă ele sînt nemulţumite de inflaţie, de speculă, de lipsuri de tot felul, de cartele, toate aceste nemulţumiri sînt rezultatul unei anumite politici. Desigur, revendicările, grevele, chiar au fost, sînt şi vor rămîne arme importante în mâna sindicatelor. A rămîne însă numai la atît, sau a abuza de ele, este nu numai păgubitor pentru întreprinderi, pentru ţară, dar este total ineficient pe termen lung. Apoi a rămîne numai la atît, cînd cauza nemulţumirilor de azi este rezultatul unei anumite politici, înseamnă a admite închiderea unui cerc vicios, aducător de exacerbări şi noi explozii. Prin urmare, unei politici care nemultumeşte trebuie să i se opună o alternativă. Este acesta tocmai rolul şi raţiunea de a fi a opoziției. Iar interesul milioanelor de salariaţi, al sindicatelor, al liderilor sindicali cere un prealabil: disponibilitatea să asculte, să discute! Și cu Guvernul, dar şi cu opoziţia! Un dialog între liderii sindicali şi opoziţie (eventual după concertarea ei) ar fi pasul pe verticală minin necesar acum. Opoziţia ar „coborî" din sfera sterilă (cum se vede) a „exclusiv”-politicului, iar liderii sindicali s-ar ridica prin aceasta, cu adevărat, la înălţimea reală a statutului de lideri de uzine! Fireşte, nu ar trebui să fie vorba de o „politizare" a sindicatelor, sau - cu atît puţin - de o preluare a lor sub tutela cuiva. Ar fi şi de nedorit aceasta, după cum ar fi și imposibil (dacă cineva şi-ar fi propus-o).

Dar să ne gîndim și altfel: uriaşele problme de azi sînt, desigur, rezultatul direct al catastrofalei politici dusă timp de decenii de fostul P.C.R. Dar dacă catastrofa în care ne zbatem acum ne-a găsit atît de lipsiţi de pregătire, atît de vulnerabili, acest lucru este şi rezultatul lipsei, ani şi ani, a unei soluţii alternative, fie ea şi în embrion (vezi ungurii, cehii, polonezii) sub forma unei dizidenţe articulate, active. Sub Ceauşescu nu am avut aşa ceva și acum plătim!

Să repetăm, prin urmare, iarăşi, aceeaşi greşeală, cînd alternativa politică (opoziţia) este acum oficializată ? Şi asta azi, când politica F.S.N.-ului merge vizibil spre un nou eşec?

A obţine un dialog cu sindicatele şi mai apoi a-i face faţă cu succes este poate ultima şansă a actualei opoziţii. În caz de eşec, sindicatele vor fi ultimul refugiu şi ultima şansă a nemulţumirilor. Caz în care sindicatele vor fi şi la noi leagănul viitoarei opoziţii. Ca în Polonia. Cu întîrzierile şi pendulările de rigoare. Minus, eventual, aportul intelectualilor, cum a fost acolo...

Încât ne întrebăm şi întrebăm: pe cînd de la concertări pe „orizontală", la contacte „verticale”? Pe cînd un veritabil dialog sindicate-opoziţie ?

(Articol scris de Dr. Corneliu Dida, apărut în revista Contrast, anul I, nr. 25, 13-19 sept. 1990)