Dincolo de aparențe – nisipuri mișcătoare

S-a spus și s-a scris în ultima vreme - și în țară și în exterior - că ”România este o oază de stabilitate, într-o zonă de conflicte". Sigur, pe lîngă dezastrul iugoslav, pe lîngă criza din Rusia, pe lîngă conflictele sîngeroase din fostele Republici Sovietice, România poate părea ”stabilă". După cum, progresele în plan instituțional și politic - adoptarea Constituției, alegerile din '92, acceptate ca democratice - au îmbunătățit ”imaginea" României în lume. Ceea ce este bine, dar nicidecum suficient. Căci dincolo de aceste aspecte reale, dar numai la suprafaţă pozitive, starea de lucruri este mult mai complexă decît o indică epitetul de ”stabilă”.

Economia continuă să se degradeze. Reforma este blocată. Indecizia actualului Guvern o prelungește pe cea a precedentelor, cînd este vorba de coborît reforma în întreprinderi unde asanarea economică, de caz la caz, este o urgență. Țara este lipsită de o rezervă valutară, chiar și minimală. Balanța comercială este negativă, iar  finanţarea externă riscă să fie pierdută pînă în septembrie, sau chiar pînă la anul. Bugetul, fundamentat pe utopia unui curs de 600 lei pentru 1 dolar, chiar și aprobat de Parlament, nu rezolvă nimic. Suprimarea subvenţiilor la 1 mai, menită să uşureze bugetul, nu va contribui cu nimic la însănătoșirea economiei cîtă vreme sute de miliarde vor fi cheltuite pentru întreţinerea unor întreprinderi falimentare. În schimb, inflaţia va crește la cote fără precedent, depăşind încă din vară proiecțiile Guvernului pentru sfîrşit de an. Cu o inflație de 200-250 la sută, cum să se recapitalizeze întreprinderile? Cum să funcţioneze creditele și cum să se reia investiţiile și creşterea economică sănătoasă? Cum să se refacă interesul publicului pentru economisire, în vederea unui consum viitor - baza acumulării rapide de capital în societate?

Cînd banul nu e ban, ca acum, cînd inflaţia se cronicizează, se mai poate vorbi de stabilitate într-o ţară?! O economie bolnavă, asistată de ”medici” indeciși, nepricepuţi sau corupți, generează inevitabil nemulţumiri şi tensiuni. Și devine baza instabilităţii acute de mîine.

Vom fi întrebaţi: şi unde e alternativa? Răspundem: alternativa este sarcina opoziţiei. Opoziţia există. Ea are un program, cel expus în septembrie trecut. Dar este oare suficientă o opoziție și un program pentru a avea o alternativă politică? Firește că nu! Ţara nu a dus niciodată lipsă de programe. Iar din '89, formal vorbind, nici de opoziție. Ceea ce-i lipsește opoziției însă este o anumită ţinută și credibilitate. Pe care în loc să și le cultive și să demonstreze pas cu pas, ea și le sapă ca la mahala! Peste tot – la PAC, FSN, PNŢ- CD, la liberali — scandaluri, certuri, procese, demisii, acuzații! Dacă în opoziţie fiind, oamenii aceştia se ceartă între ei, la ce să te aștepţi cu ei la Guvern, cînd vor avea de împărțit acolo posturi, cariere, răspunderi, sinecure?!

Exagerăm?! Deloc! Recentele alegeri locale de la Baia-Mare confirmă că și marele public vede cam la fel. Acolo, peste 75 la sută din alegători au tratat ”cu spatele" primele 6 partide ale ţării, neducîndu-se la urne! Asta este realitatea! Nimeni nu a făcut atîta propagandă proastă democraţiei ca „marile" partide ale ţării în acești trei ani. Or, în acest vid de autoritate morală și politică se află şi alte serioase motive de îngrijorare pentru viitorul ţării.

La marasmul economic, deci şi la clasa politică ce a pornit cu stîngul, se mai adaugă, ameninţînd stabilitatea ţării, şi contextul geo-politic din jur. Iugoslavia este în pragul unei noi escalade. Rusia poate oricînd furniza complicaţii ce pot rezona pînă în Bucureşti. În sfîrşit abil teleghidată de la Budapesta, acţiunea U.D.M.R. ameninţă direct stabilitatea şi integritatea ţării. Și atunci?!

Se ştie, la caz de tensionare externă majoră singurul răspuns inteligent, posibil și dezirabil este detensionarea internă și regruparea naţională. O impune şi situaţia economică grea, dar și impasul spre care se îndreaptă, la sigur, actualul Guvern. Din păcate, nu sînt semne, încă, că starea de lucruri actuală este percepută corect şi realist şi la Cotroceni. Să se prefere oare și acolo rozul unei stabilităţi de paradă?

După cum nici opoziţia nu pricepe că interesele ţării ar cere un alt ton şi o altă putere în scenă. Se preferă deci, de ambele părti, un care pe care steril și păgubos, ignorîndu-se că în spatele aparenţelor se acumulează norii furtunii. Încît se continuă cu furie baletul inconștienţei de partid, pe nisipurile mişcătoare a ceea ce numim, cu toţii, eufemistic – tranziție...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul II, nr. 61 (305), 6 aprilie 1993)