Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

(articol scris de Corneliu Ioan Dida)

Eșecul planului Vance-Owen. Se va trezi Europa?

Turnura la care s-a ajuns după respingerea planului Vance-Owen indică în mod evident un potenţial catastrofic pentru Balcani şi pentru Europa. Iar concomitenţa acestei crize cu prăbuşirea Yaltei, cu dureroasa „tranziţie" şi cu proiectul Maastricht riscă compromită speranţele celor recent eliberaţi, dar şi socotelile partizanilor „Statelor Unite ale Europei"...

Cei interesaţi (din Vest) sau superficiali şi naivi (din Est) dau vina „in corpore" pe... sîrbi! Cu sau fără „atenuanta" unei intricări de etnii, de rase, de religii, de mentalităţi sau orientări police, care în Bosnia atinge o culme! Desigur, toate acestea îşi au importanţa lor majoră acolo. Sunt însă ele suficiente pentru a „explica" actuala tragedie? Credem că nu! Mai întâi, să nu uităm trecutul recent! Până prin 1990, Iugoslavia era cea mai prosperă şi liberală ţară din Est. Și un model - dacă nu ideal - atunci viabil, funcţional, de stat federal. Dovada - ultimele decenii de proprietate şi convieţuire reuşită, punctate de zeci şi zeci de mii de căsătorii mixte. Apoi, poate cu excepţia Sloveniei şi, parţial, a Croației, milioanele de iugoslavi de pe stradă regretă astăzi înmormântarea în sânge a Federaţiei concepute de Tito...

Și atunci?! Cum de a fost posibil?

Slovenia şi Croaţia - mult mai dezvoltate - au cochetat cu ideea separării mai demult. Tito însuşi pricepuse că „viabilitatea Iugoslaviei presupune prosperitate pentru toţi”, dar şi o Serbie mai mică în favoarea unei Croaţii cu frontiere mai „largi". Fapt ce astăzi se răzbună! Moartea lui Tito şi sistemul constituţional adoptat ulterior au şubrezit Statul Iugoslav. Iar prăbuşirea Yaltei a creat un vid de putere în spaţiul inter-sovieto-german. Reunificată şi dominantă economic pe continent, Germania se simte atrasă spre această zonă, lipsită de capitaluri, de experienţă, dar „entuziastă" şi naivă. Încât, numai trei ani, în locul celor 8 state răsăritene dintre care 4 aveau între 16 şi 38 de milioane de locuitori, azi avem 16 state din care 14 au sub 10 milioane fiecare şi numai Polonia (38 milioane) şi România (22 milioane) rămân ceea ce au fost! Se creează astfel un vast teren de „vânătoare" sub bine-cunoscuta deviză în zonă: „divide et impera!" şi în care marca, economia şi influenţa germană vor face, mâine, legea! Cum altfel să se explice graba cu care Germania a recunoscut Slovenia, Croaţia şi Bosnia? În criza iugoslavă, Germania a fost o veritabilă locomotivă diplomatică (după ce decenii nu fusese decât o „modestă" locomotivă economică), impunând partenerilor, inclusiv Americii, atitudini similare prin tactica faptului împlinit. Dacă la aceasta adăugăm greşeala Belgradului de a fi dat, primul și de la început, o dimensiune militară conflictului, avem (în mare) povestea genezei acestei crize. Iar în acest context, cazul Bosniei e doar varianta paroxistică a unei atari nefericite intricări. Dar în cazul Sloveniei şi Croatiei, terţii aveau de-a face cu adevărate naţiuni, libere să se autodetermine. Bosnia însă nu fusese niciodată „o ţară" şi cu atât mai puţin o naţiune! Bosnia e un teritoriu! În vechime sută la sută sîrbească şi ortodoxă, după secole de dominație otomană şi câteva decenii de ocupaţie austriacă, ea a intrat 1918 în componența Iugoslaviei, având 40% musulmani, 33% sârbi şi 16% croaţi. În ultimele decenii, Bosnia a progresat enorm. Ea a fost o veritabilă Elveţie a Iugoslaviei, cu oameni liberi şi prosperi. Amintiți-vă de Olimpiada de iarnă de la Sarajevo! Acum ea şi-a asasinat şansele, lăsându-se pe mâna unor lideri ce s-au încurcat în propriile himere!...

Ce poate rezolva aici planul Vance-Owen, cu harta sa „de leopard"? Nimic! Căci viețile celor 5 milioane de „bosniaci" sunt otrăvite de zecile de mii de morţi, de masacre, dc vendete, de distrugeri! Acest plan nu numai că îi taie pe sîrbi de conaţionalii lor din Serbia şi Krajna, nu numai că le alocă vreo patru zone izolate între ele, ci le rezervă cele mai sărace regiuni, totalizând abia vreo 6 miliarde de dolari în bunuri industriale şi de capital, dintr-un total de 31 de miliarde! Apoi, ar mai fi viabilă o „republică independentă", după un atare masacru?! Desigur că nu! Iar aceasta - şi din cauza cantității imense de ură şi resentimente, dar şi pentru bunul motiv că independenţa Bosniei nu ar avea ca temei trupul viu al unei națiuni, cum este cazul în Slovenia sau în Croaţia. Sau poate greşim? Să greşească însă şi Henry Kissinger cu toată experienţa sa de fost şef al politicii externe americane sub Nixon?! Recent, dânsul declara că, după un atare masacru, viabil ar fi numai ataşarea croaţilor şi sîrbilor cu teritoriile lor respectiv la Croaţia şi Serbia, iar musulmanilor să li se asigure un mic stat cu ieşire la mare. Planul Vance-Owen ni se pare deja terminat! Mingea se află acum în terenul domnilor Cristopher Warren şi Kozîrev. Vor aprecia şi realismul lui Kissinger şi evidenţele de pe teren, acceptând noi negocieri pe o atare schemă? Sau se va persevera inutil şi diabolic?...

În ultima lună sârbii au făcut două lucruri importante din punctul lor de vedere: 1) au terminat ocuparea a 70% din Bosnia, având acum de unde ceda la negocieri şi 2) au manevrat abil, anihilând planul Vance-Owen. Belgradul l-a apropriat, pasând problema lui Karadjici. Acesta, după ceva mofturi, l-a semnat la Atena, dar a transmis ratificarea parlamentului sârb de la Pale. Care, la rându-i, respingând planul, a transmis drugul înroşit în foc unui ... referendum! Spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont, rând pe rând, toate oficialitățile sîrbe au pus Occidentul în faţa unei noi situații: ,,poporul sârb vă refuză masiv!"

De acum, din două una: ori planul Vance-Owen moare, ori o întreagă Armada de 75.000 de soldaţi, câteva sute de avioane şi câteva zeci de nave vor ataca Bosnia pentru a impune planul cu forţa!...

Și totuşi, lipseşte esenţialul: hotărârea şi disponibilitatea tuturor puterilor occidentale şi a Rusiei la atare aventură. Anglia o refuză pentru că are rezerve față de UEO şi preferă egida NATO, dar şi pentru precedentul neplăcut ce s-ar crea pentru Ulster. Franţa, pentru că este în criză socială şi economică şi pentru că are o conducere bicefală - guvern gaullisto-liberal și preşedinte socialist. Germania, pentru că își are sacii în căruță, iar oficial pentru că se teme de „amintirile” din anii `41-`44. America, la rându-i, se reţine pentru că nu vrea şi nu poate interveni singură acolo. În fapt, Clinton a promis un program „mai întâi America!"... Iar deficitul bugetar enorm nu îi mai permite Americii - cum a fost cazul și în Golf - să finanţeze un război la antipozi. Vremea Coreii (1950), a Libanului (1958), a Vietnamului (1964) a trecut de mult. În plus, spre deosebire de Golf, unde Armada a venit, a învins şi a plecat, în Bosnia ea ar trebui să şi rămână! Cinci sau zece ani! Ceea ce costă enorm!...

Între timp, sub şocul dramei iugoslave şi al neputinţei şi demagogiei occidentale, Maastricht-ul lâncezeşte. La Copenhaga, după un referendum ce aprobă un Maastricht cenzurat de exerciții, se produc violenţe de stradă. În Camera Comunelor se aprobă rezerve (!) la planul Maastricht, iar în Franţa sondajele arată că azi francezul n-ar mai spune „da"! Europa de Est se zbate între promisiuni şi speranţe neonorate de Occident, de lideri şi de viaţă, trăind în plus şi coşmarul unei extinderi spre Balcani şi Ungaria a abcesului iugoslav. Iar la Washington şi Moscova, Clinton şi Elţîn nu îşi găsesc încă ritmul şi nici soluţii şi timp pentru gravele lor probleme interne.

În schimb, în Asia extrem-orientală ritmul dezvoltării economice este de 5-12% pe an! China este deja a treia putere economică a lumii după SUA şi Japonia, iar aceasta din urmă şi ţările din ASEAN sunt mai prospere ca oricând. Dacă aţi terminat de comparat, atunci vă întrebăm:

Aşa să se explice votul constant de abţinere, în Consiliul de Securitate, al Chinei în criza din Golf şi azi în cea iugoslavă? Ce să însemne aceasta? Ce altceva, decît faptul că Pekinul nu-şi poate asuma prostiile occidentului prin „da", dar nici nu-şi poate permite luxul unui veto, căci n-are interesul la aceasta?!

Pentru a treia oară într-un secol, după Versailles (1919) şi Yalta şi Potsdam (1945), Occidentul îşi administrează greşit propriile victorii! Căci azi, în loc să sprijine cu zeci de miliarde de dolari redezvoltarea Europei de Est, Occidentul - din cauza propriei sale miopii - o sângerează, o supune la embargouri directe sau indirecte, pentru a o „pacifica" mai apoi cu costuri în dolari, cu mult mai mari! Pe o asemenea cale, ne temem, secolul XXI va fi asiatic „sau nu va fi deloc"!

Se vor trezi la vreme cei din Europa?...

(articol apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 6 (11), 15 iunie 1993)

Corneliu DIDA