Regionalizarea României

Academia de Advocacy a inițiat, la Timișoara, în noiembrie 2012, audierea publică cu tema ,,REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – DE CE?”, considerând necesară o consultare publică pe această temă, care să confere forță deciziilor publice fundamentate și legitimitate prin implicarea celor interesaţi în procesul de elaborare a politicilor publice.

Voi prezenta, pe scurt, ideile principale ale sintezei elaborate de Academia de Advocacy în urma audierii publice.

„Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 – Spre o Europă inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, compusă din regiuni diverse” (ATUE 2020), adoptată în 2011, reafirmă drept obiectiv comun al UE coeziunea teritorială. În prima parte a anului 2013, România trebuie să fundamenteze şi să stabilească care îi sunt obiectivele tematice de dezvoltare pentru perioada 2014–2020 şi să elaboreze, în dialog cu Comisia Europeană, un set de documente de programare, inclusiv în ceea ce priveşte alocarea fondurilor europene destinate țării noastre în noul ciclu bugetar european, de 7 ani.

În scopul realizării unei consultări publice cât mai largi, Academia de Advocacy a transmis peste 2.500 de invitații directe în medii diverse,

complementare, direct implicate și/sau interesate de problematica regionalizării. Pentru structurarea grupurilor de interese, s-au avut în vedere atât decidenți publici și lideri politici locali, regionali, naționali și europeni, cât și reprezentanți din toate mediile societății civile, locale și naționale. De asemenea, pentru a asigura caracterul absolut deschis al audierii publice și pentru a facilita implicarea tuturor celor interesați de tematica regionalizării, Academia de Advocacy a adresat invitația și prin anunț în media scrisă națională şi prin informări succesive pe canale social media. Au fost obţinute 251 opinii scrise din 31 judeţe, din toate regiunile geografice ale ţării.

În ceea ce privește structura opiniilor, 86% reprezintă opinii colectate din partea societății civile, respectiv 217 opinii, iar 14% reprezintă opinii ale decidenților politici, respectiv 34 de opinii. Raportat la domeniile de activitate ale depozanților, opiniile reprezentanților societății civile relevă următoarea distribuție: reprezentanți ai ONG urilor – 62 de depoziții, ai sistemului de învățământ – 35 de depoziții, ai mediului de afaceri – 60 de depoziții, ai sindicatelor – 24 depoziții, cetățeni – 15 depoziții. Dintre cele 8 Agenții de Dezvoltare Regională, direct interesate de subiectul regionalizării, 4 au răspuns în scris, respectiv agențiile din regiunile Vest, Centru, Sud – Vest și Nord – Est.

Structura opiniilor scrise exprimate de către decidenții politici  reliefează un spectru destul de larg de instituții şi nivele de decizie, şi anume: decidenți locali – 12 depoziții, consilii județene – 7 depoziții, ministere – 3 depoziții, parlamentari și europarlamentari – 8 depoziții, urmați de membri ai unor partide politice şi candidați în alegerile parlamentare.

Analizând cele 251 de opinii scrise prin prisma poziționării față de oportunitatea sau nu a eventualei regionalizări a României, a rezultat următoarea structură:

  77,29%, respectiv 194 de opinii pro-regionalizare;

  14,34%, respectiv 36 de opinii contra regionalizării;

  8,37%, respectiv 21 de opinii scrise ale celor indeciși sau care nu doresc să își asume o poziție inechivocă la momentul consultării publice.

Pentru susținerea verbală a depozițiilor în timpul audierii publice s-au înscris 41 de vorbitori. Numărul efectiv al vorbitorilor care şi-au susținut și potențat public depoziția s-a ridicat la 36 de persoane, ceea ce reprezintă 14,4% din numărul total al celor care au prezentat o depoziție scrisă. Dintre cei 36 vorbitori:

 11 au fost decidenți politici, respectiv 1 europarlamentar, 1 parlamentar, 2 reprezentanți de Consilii Județene, 5 decidenți locali (primari, consilieri locali) și 2 membri de partid;

  25 de reprezentanți ai societății civile, respectiv: 1 reprezentant al Agenției de Dezvoltare Regională Vest,  10 reprezentanți ai mediului de afaceri, 7 reprezentanți de ONG-uri, 2 reprezentanți de sindicate, 5 reprezentanți ai sistemului de învățământ.

Întrebarea nr.1

Are nevoie România de regionalizare? De ce?

La această primă întrebare a audierii publice, considerată izvor sau condiționalitate pentru celelalte trei întrebări ale audierii, s-au colectat 194 de opinii afirmative şi 36 de opinii negative, care nu susțin nevoia de regionalizare a României.

Până la totalul de 251 de opinii scrise colectate, au mai fost 21 de opinii ale celor indeciși sau care nu își asumă public niciuna din poziții – pro sau contra.

Principalele argumente care susțin nevoia de regionalizare a României, sintetizate în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate, sunt:

a. o mai bună gestionare a resurselor disponibile, în general, limitate și insuficiente în raport cu nevoile,  argument susținut de o serie de alte argumente subsecvente, cum ar fi: reducerea costurilor și a birocrației în sistemul administrativ public în general; corelarea deciziilor publice cu nevoi și probleme specifice, precum și cu oportunități de dezvoltare specifice, diferite de la o regiune la alta; necesitatea susținerii descentralizării din mai multe puncte de vedere: economic, legislativ, financiar (gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor și a cheltuielilor), administrativ (în prezent modul de funcționare  este sincopat  și perceput drept costisitor);

 transparentizarea actului decizional public și o mai mare accesibilitate la informații de interes public,

  incapacitatea actualelor structuri administrativ-politice de a colabora și coopera pe palierul interjudețean / regional;

b. creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, prin posibilitatea de a integra proiecte mici, disparate la nivel local, în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional;

c. stimularea și susținerea dezvoltării economice, în general, și, implicit, prin aceasta reducerea disparităților și decalajelor economice interjudețene și interregionale;

d. nevoia de identificare identitară, precum și nevoia de notorietate a regiunilor, esențiale pentru întărirea spiritului de apartenență, încredere și solidaritate a populației, toate acestea contribuind la potențarea și nu împotriva identității naționale a statului român unitar (sic).

Principalele argumente enunțate împotriva ideii de regionalizare a României, în ordinea importanței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate în opiniile analizate, sunt:

 accentuarea disparităților interregionale, pe fondul dezvoltării disproporționate a marilor aglomerări urbane și a capitalelor de regiuni, în detrimentul localităților periferice ale acelorași regiuni,

  pierderea locurilor de muncă în instituțiile administrative vizate de procesul regionalizării;

 nivelul ridicat al costurilor pe care le implică procesul complex și îndelungat al regionalizării României, costuri ce vor fi suportate tot din resurse publice,

 momentul nepotrivit, în primul rând corelat cu contextul actual al crizei economice globale, dar și din perspectiva planificării noului ciclu bugetar european, momentul fiind apreciat ca tardiv;

 fezabilitatea și chiar oportunitatea decuplării obiectivului descentralizării de cel al regionalizării, pe ideea că o bună descentralizare decizională se poate realiza și în afara procesului de regionalizare;

 creșterea birocrației, din cauza schimbărilor legislative necesare și a etapelor indispensabile ale tranziției de la actuala formă de organizare administrativă spre cea regională;

 teama de riscul federalizării României, a enclavizării anumitor zone ale țării , a pierderii identității naționale, istorice, a federalizării chiar a UE, corelate cu suspiciunea legată de poziționarea contra regionalizării a unor state membre ale UE, precum și a unor politicieni autohtoni;

 nesoluționarea problemei calității dialogului cu decidenții, chiar dacă din punct de vedere geografic aceștia vor fi mai aproape fizic de cetățeni în eventualitatea unui proces al regionalizării, comparativ cu nivelul național.

Între argumentele pro și contra se află un număr de 10 depozanți, care nu au adoptat o poziție clară, neechivocă nici într-un sens, nici în altul.

Alături de aceștia, mai există o categorie de 11 depozanți care nu și-au asumat public o poziție pro sau contra. Printre argumentele invocate în acest caz se numără:

 nevoia de studii și analize de impact a unor alternative de regionalizare a României;

 lipsa unui pachet legislativ concret privind regionalizarea;

 slaba informare a populației cu privire la acest subiect.

În cuprinsul depozițiilor este împărtășit faptul că necesitatea reformei administrative-teritoriale a devenit un fapt acceptat, atât de către societatea civilă, de mediul academic, dar şi de autorităţile publice, care şi-au propus, într-o primă etapă, adoptarea unor măsuri concrete cu privire la procesul de descentralizare. Se subliniază faptul că primele schimbări semnificative în întărirea democrației locale au avut loc doar după anul 2000, când județele au început să preia din ce în ce mai multe atribuții de la guvernarea centrală, fiind în mod paralel întărită şi legitimitatea lor democratică, ca urmare a alegerii prin vot direct a preşedinților de consilii județene. În schimb, regiunile au rămas şi astăzi nişte entități fără legitimitate democratică, cu scop pur statistic şi de implementare a politicilor de dezvoltare.

Totodată, se asumă că regionalizarea, la nivel european, nu numai în România, va reforma fundamental relațiile dintre UE și Statele Membre, pe de o parte, și relațiile dintre fiecare dintre acestea și diversele entități regionale de pe teritoriul lor, pe de altă parte.

La nivelul unei regiuni poate fi valorificat mai eficient parteneriatul pe tot lanțul de planificare, implementare și monitorizare a unei politici publice, fenomen vizibil mai ales în cazul unor state mari, cum este România (sic). Aplicarea principiului subsidiarității constituie o contribuție importantă la construcția unei democrații autentice în România, bazate pe legitimitate egală a diferitelor niveluri de putere: local, județean, regional şi național. Prin urmare, e nevoie de un transfer real de putere dinspre Bucureşti spre entități mai mici, care pot gestiona eficient resursele, iar aceste entități pot fi regiunile.

Se admite faptul că regionalizarea este în primul rând o problemă națională, care necesită discutarea şi armonizarea unei suite de nuanțe: precauții privind intențiile naționaliste, rezerve față de federalizare, grija pentru păstrarea tradițiilor, pentru menajarea identității locale, pentru păstrarea unui nivel eficient de reprezentativitate administrativă şi politică a oamenilor. Pe lângă toate acestea, apare problema costurilor acestei reforme administrativ-teritoriale în raport cu beneficiile presupuse.

 Întrebarea nr.2

Ce tip de decizii și competențe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?

Întrebarea a doua a audierii publice a avut drept scop colectarea de opinii referitoare la modelul optim de regionalizare.

Cei 194 de depozanți ai audierii publice, care au admis nevoia de regionalizare a României, au fost invitați să răspundă la întrebările următoare ale audierii.

Opiniile analizate s-au structurat în jurul următoarelor aspecte:

 sensul și cadrul transferului de putere;

 gradul și modul de concret de realizare a transferului de putere;

 gradul și modul de valorificare a structurilor administrative existente, pe diferite nivele.

În privința structurii instituționale care să preia la nivel regional puterea decizională, ideile colectate sugerează, în ordinea importanței prin prisma frecvenței apariției lor, următoarele:

  nevoia unui  for executiv, cu putere decizională, care să elaboreze, planifice și implementeze strategia specifică regiunii administrate;

  nevoia unui for legislativ, cu rol de reprezentare a cetățenilor regiunii în procesul decizional public, care poate fi ales prin vot direct sau,  conform unor opinii minoritare, numit sau ales din rândul aleșilor de la nivelele administrative inferioare (local / județean).

O minoritate a opiniilor apreciază oportună împuternicirea forului legislativ regional cu putere de a promulga legislație primară.

În privința modului concret de realizare a transferului de putere la nivel regional, majoritatea opiniilor apreciază oportună complementaritatea transferului de putere în plan administrativ cu cel din plan economic, financiar, fiscal, și nu numai.

Referitor la gradul transferului de putere, opiniile sunt împărțite relativ echilibrat între: oportunitatea descentralizării pe multiple paliere (administrativ, economic, financiar, fiscal) şi oportunitatea legiferării autonomiei regionale, similar pe multiple planuri.

Nu în ultimul rând, unii depozanți atrag atenția asupra necesității înființării la nivel regional a unor organisme cu rol consultativ, pe modelul celor existente la nivel european (Consilii Economice și Sociale Regionale).

Majoritatea depozanților apreciază utilă  continuarea procesului de regionalizare pe baza structurii actualelor regiuni de dezvoltare. De asemenea, majoritatea opinează în favoarea păstrării nivelului decizional județean, chiar și în varianta reducerii competențelor prin transferul către nivelul regional, deși nu puține sunt și opiniile care susțin desființarea nivelului decizional județean și a prefecturilor.

În concluzie, în cazul alegerii regionalizării României, trebuiesc stabilite mai întâi abordări clare de operaționalizare a relației cu puterea centrală, de tipul: reprezentativitate în elaborarea și negocierea documentelor strategice, a programelor de dezvoltare pe diverse domenii; definirea puterii decizionale și de reglementare regională; definirea statutului juridic; implicarea în procesele legislative care le afectează interesele, inclusiv strategiile de dezvoltare socio-economică; libertatea de a-și determina structurile interne; partajarea de competențe cu autoritățile centrale; definirea structurii surselor de venituri, ca o combinație între resurse proprii/atrase și resurse transferate de la bugetul de stat. În cazul alegerii regionalizării României, modelul regional administrativ teritorial actual poate fi consolidat cu costuri minime.

Întrebarea nr.3

Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?

Pentru ca regionalizarea să se realizeze în mod durabil şi eficient e nnecesar să stabilim: criteriile de fundamentare a regionalizării, pentru consistența procesului; actorii necesar a fi implicați, pentru legitimitatea și calitatea procesului; etapele necesare, pentru durabilitatea și eficiența procesului; aspectele tehnice, pentru sustenabilitatea procesului.

Conform opiniilor colectate, sustenabilitatea procesului de regionalizare depinde:

  covârșitor, de modificarea Constituției;

 semnificativ, de adaptarea cadrului legislativ specific pentru înființarea și funcționarea regiunilor;

  nu în ultimul rând, de rezultatul unui eventual referendum național pe tema regionalizării.

Întrebarea nr.4

Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?

Ultima întrebare are două părţi: una referitoare la potențialul regionalizării de a spori coeziunea economică, socială și teritorială a României și una referitoare la eventualele riscuri de a submina tocmai această coeziune prin procesul de regionalizare.

Regionalizarea ar spori coeziunea economică, socială și teritorială a României dacă:

  s-ar realiza prin consens politic, consens social și consens economic, consensualități îndeplinite prin intermediul dialogului;

 s-ar baza pe cooperare, colaborare, parteneriate inter-județene și inter-zonale, precum și în plan transfrontalier;

  ar stimula dezvoltarea culturii competitivității și a concurenței între regiuni;

 ar reuși un management performant (conectat la nevoi, în funcție de

necesitățile regionale reale, prin întărirea capacității instituțiilor regionale, prin soluționarea promptă a deficiențelor intra și interregionale în perioada de tranziție, prin simplificarea procedurilor);

  ar prioritiza și facilita investiții strategice regionale privind inovația, cercetarea, mediul universitar, mediul sanitar şi infrastructura;

  ar exploata capacitatea coezivă a polilor de creștere;

 ar iniţia schimbarea de mentalităţi.

În contextul dezbaterilor privind transferul de putere, diferența majoră în contribuția sau nu a regionalizării la coeziunea economică, socială și teritorială a țării va fi dată de puterea legislativă delegată regiunilor, și nu de cea executivă sau de dimensiunea bugetului pe care îl vor gestiona.

Principalul risc al subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României prin procesul regionalizării este, în mod covârșitor, considerat a fi perpetuarea și chiar adâncirea decalajelor și a diferențelor economice și culturale,  prin polarizarea resurselor la nivelul aglomerărilor urbane, prin tendințe de centrifugare, prin apariția fenomenului de enclavizare sau segregare a unor zone ale țării.

Principalele soluții de minimizare a acestui risc se referă la:

  necesitatea unui stat puternic, cu un cadru legislativ clar și unitar;

  buna planificare financiară a regiunilor;

 canalizarea optimă a fondurilor structurale de coeziune și reconstituirea sistemului național de asigurare a resurselor naționale de cofinanțare;

 exploatarea capacității coezive a polilor de creștere;

 realizarea infrastructurilor în sistemele de comunicații și transporturi;

 colaborarea transfrontalieră;

 reprioritizarea criteriilor istorice, culturale, etnice în procesul de regionalizare.

Alte riscuri ale subminării coeziunii economice, sociale și teritoriale a României se referă la:

 accentuarea dimensiunii politice a regionalizării,

  accentuarea disputelor pe criterii etnice, în special privind Ținutul Secuiesc, disensiuni sau chiar opoziție vehementă a populației, ca urmare a includerii în areale identitare diferite de cele acceptate tradițional,  federalizarea României și a UE, cu pierderea sentimentului de stat unitar: Minimizarea acestui risc s-ar putea face prin implementarea unor regiuni care să divizeze ,,majoritatea” maghiară sau  prin  crearea unor zone cu statut special, precum și prin  implementarea corectă, bine planificată în timp, a regionalizării.

 managementul defectuos al procesului de regionalizare, cât și al regiunilor în sine;

 pierderea experiențelor câștigate și a expertizelor consolidate în sfera regionalizării, în speță de către actualele Agenții de Dezvoltare Regională (ADR);

 competiția contraproductivă între potențialele centre administrative ale regiunii, cu interferența ineficientă a politicului în această competiție;

 localizarea instituțiilor regionale constituie un element fundamental în accentuarea hipertrofierii marilor orașe considerate capitală;

 migrația populației (a forței de muncă) și a investitorilor între regiuni;

  creșterea fiscalității la nivel de regiune;

 discontinuitate în teritoriu a activităților industriale;

 mișcări cu caracter autonomist;

 activități subversive ale unor grupuri de interese care se opun regionalizării.

În urma audierii publice comisia a recomandat ca, pentru luarea unei decizii publice optime pe tema regionalizării, să se înființeze un grup de lucru interdisciplinar, echidistant, neutru și independent, dedicat studierii problematicii regionalizării României din perspective multiple, în scopul elaborării unor alternative viabile de regionalizare, inclusiv prin analize comparative, de impact, cost beneficiu și de risc, proces coroborat cu un calendar  specific  al dezbaterilor publice dedicate acestei tematici.

Ministerul Afacerilor Europene, în depoziția transmisă comisiei, menționează faptul că ,,regionalizarea (modificarea organizării administrativ-teritoriale) este o decizie națională majoră, care are impact asupra planificării dezvoltării economico-sociale naționale în ansamblu (inclusiv privind selectarea priorităților de finanțare din fonduri europene), asupra sistemului de gestiune a fondurilor UE post-2013 şi, potențial, asupra sistemului de cofinanțare, în măsura în care acest proces se concretizează în constituirea unor structuri administrativ-teritoriale la nivelul noilor regiuni.”

Declaraţii publice pe tema regionalizării:

,,Eu sunt dispus şi îmi doresc la modul sincer cât mai multe atribuții de la Guvernul central către regiuni, cât mai multe resurse implicit.", a declarat Victor Ponta  (PSD), în 11 decembrie 2012. (Sursa: www.mediafax.ro)

,,Varianta de regionalizare cu cele 8 regiuni de dezvoltare actuale nu este cea mai bună, dar este cea mai posibilă; pentru că ele sunt deja coordonate de câte o agenție pentru dezvoltarea regională, organisme neguvernamentale, de utilitate publică, sunt funcţionale ca regiuni”, a declarat Victor Ponta (PSD), în 25 noiembrie 2012. (Sursa: www.hotnews.ro)

,,Dacă reorganizarea administrativ-teritorială a României nu se va realiza în anul 2013, atunci aceasta nu se va mai înfăptui”, a declarat Vasile Blaga (PDL), în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.dcnews.ro)

,,Granițele țării nu pot fi trasate "în mod arbitrar sau dictatorial" de la centru, în cadrul reformei administrative, ci acestea trebuie să fie conturate în funcție de interesele regionale, iar la final "sfințite" prin referendumuri locale şi regionale.”, a declarat Toro T. Tibor (PPMT),

în 22 noiembrie 2012. (Sursa: www.romanialibera.ro)

,,Reorganizare a regiunilor de dezvoltare economică în România, în 16 regiuni mai mici, care ar putea genera mai multă dezvoltare”, a declarat Iuliu Winkler (UDMR), în 19 noiembrie 2012. (Sursa: www.politicaromaneasca.ro)

Ţăran Nicolae, Conf. Univ. Dr. Ing., Facultatea de Economie și Administrare a Afacerilor (FEAA), Universitatea de Vest din Timișoara:

,,Un proiect foarte dificil –  pentru că în România centralismul oligarhic, mai ales cel de sorginte fanariotă, are o îndelungată tradiție. Un proiect foarte riscant – pentru că în eventualitatea că majoritatea românilor nu se vor implica dezinteresat în acest proiect și vor accepta o regionalizare proiectată și realizată cum vor autoritățile de la București, atunci actualul centralism oligarhic se va generaliza la nivel național și local. Exact ca în secolul domniilor fanariote!”

,,Cred că regionalizarea este o măsură necesară, repet, nu şi suficientă. Ea trebuie făcută în mod responsabil şi trebuie să plece de jos în sus. Nu trebuie să mai acceptăm formule de genul – să facă Bucureştiul – sau mai grav să vină din exterior, de la Uniunea Europeană.”

Silași Grigore, Profesor universitar, Universitatea de Vest din Timișoara,

Universitatea Ion Slavici, Timișoara:

,,Noi nu ne putem lega viitorul şi bunăstarea de fondurile europene. Acestea sunt complementare  şi nu sunt determinante din punct de vedere al dezvoltării şi al progresului economico– social.”

,,Transferul de suveranitate pe care țările le fac instituțiilor europene nu acoperă şi nu se acumulează într-o protecție economică a țărilor care fac parte.”

Coman Liviu, Conf. Univ. Dr., Universitatea Eftimie Murgu, Reșița

,,Regionalizarea nu este o soluție pentru România la ora actuală (…). Ar fi mult mai uşor de implementat şi mai puțin costisitoare varianta adoptării unor măsuri legislative care să confere, dacă asta se doreşte, o mai mare libertate de decizie actualelor administrații locale. Rezultatul ar fi acelaşi …”