Politica externă a Federaţiei Ruse

Centrul de Studii Ruse şi Sovietice a organizat în această săptămână, sub egida Academiei Române şi a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, conferinţa Principalele coordonate ale politicii externe a Federaţiei Ruse, cu referire la perioada 2000-2012, susţinută de doamna ambasador Paraschiva Bădescu, diplomat şi fost şef al misiunilor OSCE în Turkmenistan şi Muntenegru. Intervenţiile din sală au dus la o dezbatere interesantă, din care voi reda ideile principale.

După cum spunea Churchill, acţiunile Rusiei sunt o „enigmă învăluită într-un mister” şi cheia ar putea fi interesul ei naţional. La câţiva ani după ce Rusia acceptase ca politică externă agenda Occidentului începe să se facă simţită opoziţia celor care promovau interesul naţional; decizia de extindere a NATO cu excluderea Rusie din proces şi intervenţia militară în Kosovo în 1999, când SUA şi NATO ignoră din nou Rusia, sunt o lovitură pentru poziţia de putere pe care aceasta credea că o deţine.

Vladimir Putin cîştigă primul mandat în 2000, când Rusia ajunsese să depindă de împrumuturile din Occident, terapia de şoc ca reformă economică internă se dovedise un eşec, iar Federaţia nu mai era în măsură să-şi apere interesele naţionale; situaţia echivala cu o suveranitate condiţionată, ceea ce impunea o strategie pentru restabilirea deplinei suveranităţi.  Documentul de politică externă elaborat la sfârşitul anului 2000 avea ca obiective:

• -       asigurarea integrităţii teritoriale a ţării şi obţinerea unei poziţii în comunitatea internaţională în consens cu interesele Federaţiei, ca mare putere,
• -      influenţarea procesului de constituire a unei noi ordini mondiale, pe baza normelor de drept internaţional şi a Chartei ONU,
• -   crearea condiţiilor externe favorabile dezvoltării economiei sale; pentru a deveni cu adevărat suverană Rusia trebuie să fie competitivă,
• -    conceptul de vecinătatea apropiată, cu scopul de a preveni apariţia unor focare în regiunile adiacente Rusiei,
• -   identificarea de interese comune cu ţări şi uniuni de state apropiate pentru realizarea priorităţilor naţionale ale Rusiei,
• -      apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor ţării (circa 25 milioane),
• -     o imagine pozitivă a Federaţiei Ruse în lume, ţară foarte diferită de URSS.

Analiza tendinţelor mondiale din anul 2000 a anticipat situaţii pe care le trăim azi.

• -   Globalizarea economiei mondiale prezenta riscuri pentru ţările nedezvoltate şi pericolul apariţiei unor crize financiare şi economice.
• -    Intensificarea mecanismelor internaţionale în economie şi finanţe au dus la creşterea interdependenţei statelor şi la necesitatea ca instituţii sau organisme internaţionale să fie reformate (FMI; Banca Mondială; ONU).
• -        Integrarea regională devine un factor semnificativ al securităţii.
• -        Terorismul, crima transnaţională organizată şi traficul ilegal afectează stabilitatea regională.
• -   Diminuarea rolului statului suveran în relaţiile internaţionale creează riscul interferenţei arbitrare în afacerile interne ale unei ţări.

Politica externă a Federaţiei Ruse avea resurse limitate pentru a-şi atinge toate obiectivele în acelaşi timp, ceea ce a făcut necesară stabilirea unor priorităţi.

Priorităţile Rusiei la nivel global sunt:

• -  Edificarea unei noi ordini mondiale prin reformarea raţională a ONU şi primirea de noi membri permanenţi în Consiliul de Securitate.
• -     Consolidarea securităţii internaţionale; Rusia consideră că numai Consiliul de Securitate are dreptul să aprobe folosirea forţei în scopul obţinerii păcii.
• -       Integrarea economiei Rusiei în sistemul economic mondial.
• -  Respectarea drepturilor omului şi adaptarea legislaţiilor naţionale la obligaţiile asumate pe plan internaţional.

Priorităţile Rusiei la nivel regional sunt:

• -     Dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de parteneriat strategic cu statele CSI, inclusiv garantarea drepturilor etnicilor ruşi care locuiesc pe teritoriul acestor state.
• -      Dezvoltarea cooperării economice, inclusiv prin crearea de zone de comerţ liber şi programe de folosire raţională a resurselor naturale. De la dominaţia politică Rusia a trecut la infiltrarea în economiile ţărilor din apropiere, prin încheierea de acorduri comerciale bilaterale.
• -     Orientarea politicii externe spre Europa; principalul obiectiv este crearea unui sistem stabil şi democratic de securitate şi cooperare pe continent, având ca instrument OSCE.
• -      NATO are interese care uneori vin în contradicţie cu cele ale Rusiei. Noul concept al NATO, care nu exclude desfăşurarea unor operaţiuni militare dincolo de zona de aplicare a tratatului de la Washington, e un motiv de îngrijorare.
• -    Rusia va depune eforturi pentru îmbunăţirea relaţiilor cu SUA. În prezent lumea riscă să devină unipolară din cauza politicii SUA, care se folosesc de forţă şi încalcă normele de drept internaţional. De fapt SUA nici nu-şi pot îndeplini rolul unipolar întrucât ele nu acţionează niciodată singure, ceea ce face Rusia să simtă că nu e dorită ca partener egal în unele organizaţii occidentale.
• -      Asia capătă o importanţă tot mai mare în politica Rusiei.

La Conferinţa pentru Securitate din 2007 V. Putin a atras atenţia asupra planurilor SUA de a amplasa în Europa Centrală un sistem de apărare antirachetă; SUA au prezentat garanţii verbale că sistemul anntirachetă nu va fi îndreptat contra Rusiei, iar aceasta şi-ar fi dorit un document scris. Putin a evidenţiat necesitatea edificării unei alte structuri de securitate, încurajării investiţiilor în ţările subdezvoltate şi a renunţării la practicile unor guverne occidentale de a folosi societatea civilă pentru destabilizarea regimurilor politice care nu le servesc interesele.

Această poziţie a fost numită realism ofensiv, politică prin care Kremlinul încerca să restabilească statutul de mare putere al Rusiei, prin reforme economice în interior şi păstrarea independenţei strategice în exterior, arsenalul nuclear având un rol fundamental.

După alegerea sa ca preşedinte în 2008, Dmitri Medvedev a făcut prima vizită în China şi Kazahstan. Conceptul de politică externă publicat în 2008 reprezenta o întoarcere a ţării spre Răsărit şi spre euroasianism. Pe plan regional Rusia trecea de la „relaţii de bună vecinătate” la „relaţii amicale” şi la „parteneriate strategice” cu ţările pregătite în acest sens, în scopul garantării unităţii regiunii euro-atlantice de la Vancouver la Vladivostok. Criza dreptului internaţional trebuia depăşită, iar ONU trebuia să aibă rolul vital în politica internaţională. Diplomaţia multipolară trebuia să ia în considerare interesele ţărilor mici şi mijlocii, care nu sunt reprezentate în cluburile de elită, cum este G-20. Pentru multipolarism s-a pronunţat şi China; ulterior s-a văzut că pentru echilibrarea situaţiei din lume Rusia şi China se folosesc de instrumente financiare, cum este comerţul bilateral în valuta proprie, ceea ce restrânge aria de circulaţie a dolarului.

La scurt timp după elaborarea documentului izbucneşte criza georgiană (aug. 2008) şi, deşi Rusia clamase multilateralismul, ea acţionează singură, provocând reacţia puterilor occidentale; menţinerea trupelor ruse pe teritoriul unor foste republice sovietice favorizează scepticismul în Occident. Războiul din Caucaz a năruit iluzia că sistemul de securitate mondial era eficient.

În aug. 2008, într-un interviu televizat, preşedintele D. Medvedev enunţa cinci principii de politică externă:

• -         -  Supremaţia principiilor de bază ale dreptului internaţional,
• -          Lumea trebuie să fie multipolară,
• -          Rusia nu doreşte confruntări cu nici o ţară,
• -          Prioritatea Rusiei este protejarea cetăţenilor săi, oriunde s-ar afla aceştia,
• -          Rusia are interese privilegiate în regiuni cu care a avut în mod tradiţional relaţii cordiale şi va continua să extindă relaţiile cu ele.

În 2009 Rusia a prezentat oficial două proiecte diferite, dar complementare: tratatul de securitate europeană şi acordul pentru relaţiile NATO-Rusia. Reacţia Vestului a fost reţinută şi NATO a rămas cadrul pentru securitatea euro-atlantică. S-a presupus că strategia Rusiei vizează blocarea extinderii NATO şi slăbirea OSCE. SUA nu au considerat necesare noi tratate şi au considerat că forurile existente, OSCE şi Consilul NATO-Rusia, sunt suficiente pentru a discuta problemele de securitate europeană.

Resetarea relaţiilor Rusia-SUA s-a produs în 2009, când s-a creat o coaliţie internaţională împotriva nuclearizării Iranului. În 2010 s-a semnat acordul START- 3, Rusia nu a mai furnizat armament Iranului, s-a creat un coridor pentru tranzitarea trupelor NATO spre Afganistan, ţările au cooperat pentru rezolvarea crizei din Kîrgîstan şi s-au extins legăturile comerciale în domeniul energiei.

Din 2010 Rusia priveşte politica externă ca pe o resursă pentru agenda de modernizarea a ţării. Accentul este pus pe cooperarea economică cu state dezvoltate din UE, cu care Rusia semnează tratate bilaterale, mai uşor de negociat decât unul global, cu Uniunea; aici e de observat că şi SUA procedează la fel. Rusia îşi creează oportunităţi economice şi prin diferenţierea preţurilor la energia pe care o vinde diferitelor state UE, subminând orice încercare de reglementare la nivel UE. În problemele internaţionale Rusia porneşte de la statutul său unic de superputere energetică. Energia este problema centrală a securităţii, un avantaj şi un instrument pentru politica sa externă.

Rusia consideră fostele republici sovietice zone de interes legitim. În afara acestora, UE şi Rusia au puncte de interferenţă pentru politica de securitate în trei zone diferite: Balcanii de Vest, Europa de Est (ţări ne-membre UE⁄NATO) şi Asia Centrală. Ucraina este o problemă fundamentală de securitate naţională pentru Rusia; Moscova doreşte controlul asupra conductelor de gaze şi aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, iar Kievul – reducerea preţului gazului rusesc.

Menţinerea trupelor ruse în Transnistria blochează eficient extinderea NATO, ca şi prezenţa flotei la Sevastopol. Moscova este principalul partener economic al Republicii Moldova, iar sectorul energetic al acesteia depinde integral de Rusia. Rusia ar putea accepta ca Republica Moldova să devină membră UE, dar fără Transnistria. Interesul scăzut al SUA pentru Europa de Est poate favoriza federalizarea ţării ca soluţie care să menţină Republica Moldova în sfera de influenţă rusească. Rusia e interesată de parteneriate economice cu ţările dezvoltate din UE, urmăreşte disensiunile din Europa şi vrea să îndepărteze influenţa SUA pe continent. Regiunea Mării Negre este un coridor pentru rutele energetice care leagă Caspica de Mediterană. UE nu are o prezenţă puternică în zona Mării Negre şi Rusia este mai sensibilă la influenţa NATO în regiune; percepţia generală este că s-a ajuns la un compromis între SUA şi Rusia, ceea ce amână indefinit occidentalizarea regiunii. Asia de Est şi Orientul Mijlociu sunt regiunile care influenţează raporturile bilaterale Rusia-SUA şi UE-Rusia deoarece de poziţia Moscovei faţă de soluţionarea problemelor provocate de Iran şi Coreea de Nord depinde stabilitatea acestor zone.

Revenirea lui Vladimir Putin ca preşedinte în 2012 a trezit temeri, dar acum Rusia este diferită; creşterea economică nu a fost cea scontată, iar Rusia va face o politică externă mai prudentă şi mai puţin costisitoare. Diferenţa dintre politica externă a lui Medvedev şi a lui Putin nu constă în analiza evoluţiilor globale, ci în capacitatea de a le influenţa. Rusia este încă dependentă de Occident pentru modernizarea economică; problemele sale interne sunt: dependenţa excesivă a economiei de exportul de energie, deteriorarea infrastructurii sociale şi slaba administraţie de stat. Politica soft-power presupune promovarea intereselor prin convingerea şi atragerea simpatiei faţă de ţara ta, bazându-te pe sfera spirituală, culturală şi intelectuală, ceea ce nu exclude militantismul în explicarea poziţiei sale. Rusia nu va mai sprijini regimuri politice din considerente ideologice, ca în peroada sovietică, fără a lua în considerare costurile politice şi economice.

Economiile SUA, UE şi ale Japoniei nu mai reprezintă locomotive pe plan mondial, ceea ce frânează dinamica globală şi slăbeşte dominaţia Occidentului în lume. Rusia a vorbit despre piaţa unică, de la Atlantic la Pacific, ca proiect ambiţios, pentru care acum îşi intensifică relaţiile economice în Asia.

Evoluţiile din ultimii douăzeci de ani demonstrează că direcţiile politice externe ale Rusiei sunt predictibile. Relaţiile României cu Rusia sunt reci, iar deficitul comercial este de mai mult de 1,5 miliarde euro anual, în creştere constantă din 1992.

Read more...

Ambulanţa dorinţelor

Un bolnav în stare terminală şi un transport de la un spital la altul. O cursă oarecare pentru şoferul de ambulanţă şi o dorinţă a bolnavului, împlinită în chip neaşteptat, s-au transformat, printr-o întâmplare, în şansa ca mii de bolnavi să aibă parte de o clipă de fericire în plus, aşa cum nici ei n-ar fi sperat.

Bărbatul în stare foarte gravă, ce nu mai putea respira decît cu sonda de oxigen, trebuia dus la alt spital pentru o investigaţie. Dar traficul se dovedise lejer şi pînă la momentul programării mai rămăsese vreo jumătate de oră, aşa că şoferul l-a întrebat într-o doară pe bolnav dacă n-ar vrea să se mai plimbe prin oraş. Bărbatul i-a spus că era marinar şi că, dacă ar fi să mai vadă ceva, ar vrea să mai meargă o dată în port. Plimbarea i-a produs bolnavului o fericire atît de mare încît şoferul a rămas impresionat. Văzuse mulţi „terminali”, ştia că nici acesta nu mai avea mult de trăit, cum s-a şi dovedit, dar acum întrebarea lui banală dusese la îndeplinirea dorinţei speciale a unui om, ultima din viaţa lui.  

Şoferul a vorbit la spital să facă asemenea curse în oraş sîmbata sau duminica, ca voluntar. În cîteva săptămîni numărul mare de „dorinţe”, foarte variate ca distanţă şi timp necesar pentru ducerea lor la bun sfîrşit, dar şi „amănuntele” tehnice l-au determinat să înfiinţeze o fundaţie. Cum arată ambulanţa din care să poată privi pe fereastră un om care stă tot timpul culcat sau care e mic de statură, cum sunt copiii? Pentru un copil care nu vrea să coboare, ci doar să se plimbe prin parc fără să fie văzut fiindcă nu mai are păr în cap, e nevoie de un geam special, mai larg şi cu anumite proprietăţi, deci de o maşină personalizată. A de la ambulanţă, P de la persoană, T de la transport, D de la donaţie, O de la oferit - fundaţia are o filosofie care porneşte de la ideea că „orice dorinţă e binevenită”. Nu lipsesc cuvintele minune şi fantezie.

În cinci ani Fundaţia Ambulanţa Dorinţelor din Olanda a achiziţionat din donaţii şapte maşini speciale pe care lucrează 200 de voluntari, şoferi şi cadre medicale. Şi în fiecare an cîteva mii de bolnavi în stare foarte gravă au dorinţe care li se împlinesc.

sursa: http://www.ambulancewens.nl/

Read more...

Corneliu Zelea-Codreanu, un om care a făcut istorie (V)

Codreanu deputat

În 1931 legionarii participă la alegerile parţiale din jud. Neamţ. Prin tradiţie partidul aflat la guvernare îi hărţuia pe candidaţii opoziţiei cu şanse mari, cu scopul de a-i face să iasă din cadrul legalităţii şi a-i compromite. Codreanu este arestat şi împiedicat să-şi facă campanie. Totuşi cîştigă alegerile, fiind ales deputat pentru prima oară. Tot atunci comuniştii intră pentru prima oară în Parlament.

Alegerile parţiale la care au participat în jud. Tutova, în apr. 1932, s-au desfăşurat într-un climat de teroare pentru legionari. Ion Zelea-Codreanu şi mai mulţi legionari au fost arestaţi cînd încercau să-şi facă campanie şi s-au produs o serie de ciocniri cu jandarmii.

Ca deputat Codreanu s-a distins cu două intervenţii în Parlament.

A cerut pedeapsa cu moartea pentru cei vinovaţi de delapidarea banilor publici, după ce prezentat o listă cu oamenii politici care aveau împrumuturi mari la bănci, deci obligaţii faţă de grupuri de interese. De la Marele Război şi pînă în 1932 din banii publici fuseseră devalizaţi 50 miliarde de lei. Cînd a avut loc greva de la Atelierele Griviţa, în febr. 1933, Codreanu a vorbit în favoarea muncitorilor, ale căror salarii fuseseră scăzute. Bucureştiul se afla de cîteva săptămîni sub stare de asediu din cauza mai multor greve. Armata a tras în muncitori şi au fost arestate sute de persoane.

Asasinarea lui Codreanu

Garda de Fier a fost scoasă de două ori în afara legii, în 1931 şi 1932, ceea ce i-a făcut pe legionari să candideze în alegeri cu o altă organizaţie, Gruparea Politică C. Z. Codreanu. În dec. 1933 un guvern liberal scoate Garda în afara legii pentru a treia oară, în ultima zi în care se mai puteau depune candidaturi pentru alegerile generale. Peste 1.000 legionari sunt arestaţi; pentru Gardă nu mai era posibil să participe la alegeri. Ca represalii pentru trădarea intereselor unei organizaţii a românilor, o echipă de legionari îl împuşcă pe I. G. Duca, prim-ministru, pe 29 dec. În ian. 1934 starea de asediu este introdusă în mai multe oraşe mari şi în două judeţe, iar cenzura – în toată ţara; ele vor fi prorogate circa patru ani.

La 38 de ani Codreanu ştia că va fi asasinat. Partidul Totul Pentru ţară a participat la alegerile generale din nov. 1937 şi a obţinut 15,5% din voturi. Pentru prima oară nici un partid nu întrunea prima majoritară şi nu putea face un guvern cu sprijin suficient în Parlament.

După o guvernare de aproape patru ani, partidul lui Gh. Tătărăscu, exponentul politicii antiparlamentare şi autoritare a Regelui, pierdea alegerile. Carol al II-lea îl numeşte prim-ministru pe Octavian Goga, al cărui Partid Naţional Creştin obţinuse 9% din voturi.

La 10 febr. 1938 Regele instaurează un regim de guvernare personală şi în martie dizolvă toate partidele politice. În aprilie Codreanu şi alţi şefi legionari sunt arestaţi. Codreanu dizolvase Garda pe 21 februarie şi interzisese orice activitate, în speranţa că legionarii vor fi puşi astfel la adăpost de alte reprimări.

Din ordinul lui Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 Codreanu şi alţi 13 camarazi sunt asasinaţi în pădurea de la Tîncăbeşti. 

 - sfârşit-

Read more...

Corneliu Zelea-Codreanu, un om care a făcut istorie (IV)

Legiunea Arhanghelul Mihail

Încercările Grupului Văcăreştenilor de a menţine unitatea Ligii eşuează. Codreanu decide să înceapă organizarea tineretului pe răspunderea lui şi înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, alături de prietenii cu care fusese închis la Văcăreşti. Şedinţa de constituire a avut loc la Iaşi, la el acasă, iar actul are doar cîteva fraze:

Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.

Corneliu Z. Codreanu

Lupta pentru o Românie mai bună şi pentru români urma să fie continuată sub protecţia icoanei Arhanghelului, o copie a celei de la Văcăreşti. Organizaţia nu avea un program şi nici caracter politic. Ea trebuia să fie o şcoală, cu cîteva linii: credinţă în Dumnezeu, încredere în mişcarea de renaştere naţională şi prietenie. Pe atunci majoritatea tinerilor aveau educaţie religioasă, iar pentru Marele Război fiecare familie dăduse un sacrificiu de sînge. Prietenia însemna încredere, devotament şi raporturi familiare între membri. Primii care au atacat Legiunea au fost cei care îl adulaseră pe Codreanu cu un an înainte: membrii LANC, ce-l acuzau de confiscarea ideii naţionale şi de trădare. Doar cîţiva din Ligă l-au urmat în Legiune.

Legiunea era formată din organizaţii de cel mult 13 membri, numai bărbaţi, cu un şef (cuiburi). Codreanu a plecat de la ideea că un om cu iniţiativă îi poate aduna pe alţi cîţiva în jurul lui pentru a forma un grup lucrativ; el putea ajunge şef doar peste cîţi oameni era capabil să-i convingă şi să-i organizeze. Cuibul solicita să fie primit în Legiune cînd făcea dovada unei activităţi. În primul an s-au format cîteva cuiburi, care au reuşit să asigure apariţia revistei Pămîntul Strămoşesc timp de 12 luni (prin obţinerea a 2.500 abonamente) şi să cumpere o camionetă în rate (achitate de voluntari, cu rîndul). Primul şef de regiune a fost consfinţit abia în 1934, după şapte ani de activitate a Legiunii. Asemănător cuiburilor, elevii se puteau organiza în frăţii de cruce (FdC), iar femeile în cetăţui. Doar cuiburile foarte dezvoltate urmau să aibă activitate politică.

Legiunea le oferea o speranţă oamenilor săraci. În 1926, la încheierea guvernării liberale, reforma agrară era încheiată doar în Basarabia. Dintre hectarele expropriate fuseseră repartizate jumătate. Cei împroprietăriţi aveau de plătit despăgubiri, defalcate pe mai mulţi ani. Ţăranii se confruntau cu foarfeca preţurilor: produsele agricole se vindeau la preţuri foarte mici comparativ cu cel industriale. Decalajul dintre preţul produselor industriale şi al celor agricole va atinge maximul în 1936. Ţăranii nu-şi puteau achiziţiona utilaje, nu-şi permiteau să-şi trimită copiii la şcoală şi acumulau datorii care duceau la execuţii silite şi tot mai multă mizerie. Proprietatea agricolă era grevată mai ales de dobînzile de camătă. Pentru situaţia economică precară ţăranii au acuzat întîi politica liberală, dar nici guvernarea ţărănistă (1928 – 1931) nu a avut o politică agrară eficace. Preţurile în agricultură s-au redus de două ori între 1930 şi 1931; în condiţiile în care agricultura contribuia cu două treimi la venitul naţional, acesta a scăzut dramatic. Preţurile au înregistrat reveniri începînd cu 1935, dar deja două treimi dintre proprietăţile rurale erau ameninţate cu ruinarea. Prin legea pentru lichidarea datoriilor agricole, din 1934, guvernul liberal a încercat să amelioreze situaţia ţăranilor; datoriile se reduceau cu 50%, iar băncile erau despăgubite de către stat.

Prin legea învăţămîntului din 1924 şcolarizarea obligatorie ajungea la 7 ani, dar ea nu a devenit o realitate nici după zece ani. Dublarea numărului de şcoli elementare în patru ani nu a acoperit deficitul, în multe regiuni de cauză obiectivă. Un număr semnificativ de copii şi tineri rămîneau analfabeţi şi necalificaţi din cauza puterii economice scăzute a familiilor, mai ales din rîndul ţăranilor cu pămînt puţin şi al muncitorilor din unele industrii. În 1930, cînd doar jumătate dintre copii frecventau efectiv şcoala şi deficitul de clădiri era de 5.000, guvernul decide să desfiinţeze şcoli şi licee, motivînd presiunea crizei economice. La 15 ani de la greva studenţească pentru numerus clausus o statistică a muncii arăta că românii erau minoritari în majoritatea profesiilor liberale.

Legionarii organizează prima întrunire publică în dec. 1929, la Bereşti (azi în jud. Galaţi). Jandarmii îi împiedică pe delegaţi să intre în oraş, iar Codreanu şi cîţiva legionari pornesc călare spre satele din jur. La trecerea Prutului sunt opriţi de poliţie. Codreanu va depune plîngere la ministerul de Interne. Acţiunea lor nu avea nimic ilegal, dar guvernul ţărănist se temea de popularitatea lui Codreanu; ţărăniştii aveau aceeaşi politică ca şi liberalii, de provocare a naţionaliştilor. Pînă la urmă legionarii au ţinut o adunare la Cahul, în febr. 1930, la care au participat peste 20.000 de oameni. A fost succesul care l-a determinat pe Ion Zelea-Codreanu să intre în Legiune.

În Basarabia ideile comuniste cîştigaseră cel mai mult teren. Pentru a pătrunde mai uşor dincolo de Prut, Codreanu înfiinţează în 1930 Garda de Fier, o organizaţie de combatere a comunismului, ce cuprindea Legiunea şi urma să înglobeze şi alte structuri anticomuniste. Legionarii organizează marşuri în Basarabia, Moldova, Ardeal şi Maramureş; era un mijloc ieftin, şi diferit de al altor partide, de a se face cunoscuţi. Taberele de muncă voluntare, organizate de un cuib sau mai multe, construiau sau reparau poduri, drumuri sau clădiri. În 1936, cînd existau peste o mie de şantiere de muncă voluntară, legionarii au intrat în comerţ şi au creat o serie de cantine, ateliere şi cooperative.

Read more...

Corneliu Zelea-Codreanu - un om care a făcut istorie (III)

Prigoana

Confruntat cu manifestaţiile naţionaliste, guvernul îi dă mână liberă poliţiei să înăbuşe mişcarea naţională. La Iaşi abuzurile contra studenţilor încep odată cu anul universitar; zeci de tineri sunt bătuţi pe stradă fără motiv, arestaţi şi torturaţi cînd încearcă să organizeze întruniri sau manifestaţii. Poliţia încearcă să împiedice desfăşurarea unui congres al universitarilor ce simpatizau cu mişcarea studenţească. Doi studenţi mor în urma torturilor din beciurile poliţiei. Plîngerile depuse de mai multe victime la Parchet rămîn fără consecinţe asupra făptuitorilor.

Cum studenţii nu mai aveau voie să se întîlnească în Universitate şi nu deţineau vreo clădire, Codreanu şi un grup de cîţiva zeci de studenţi se organizează pentru a-şi construi un cămin al lor. Ei sunt sprijiniţi de mai mulţi români înstăriţi, care le oferă un teren pe malul Prutului, unde puteau face cărămizi, o grădină de legume, unelte şi alte obiecte. Donaţiile nu presupuneau vreun act juridic; bunurile le-au fost date pe încredere, fără a se semna ceva. Deşi nu comiteau nimic ilegal, prefectul de poliţie C. Manciu vine cu un detaşament să-i aresteze pe studenţi. Poliţia reţine şi cîţiva elevi de liceu, care sunt torturaţi bestial. Plîngerile părinţilor au drept consecinţe decorarea lui Manciu şi avansarea în grad a colegilor lui, lucru ce ilustra politica guvernului de gestionare a mişcării naţionaliste, în condiţiile în care în mai multe oraşe aveau loc manifestaţii de solidaritate cu studenţii.

La procesul din oct. 1924, al unui tînăr ce fusese torturat, Codreanu îl împuşcă mortal pe Manciu şi răneşte alte două persoane. Odată cu Codreanu, sunt arestaţi şi cîţiva dintre prietenii lui, deşi nici unul nu fusese implicat. Dispariţia prefectului de poliţie este percepută ca un act de dreptate de ieşeni; pentru a opri manifestaţiile naţionaliste din oraş, în ian. 1925 guvernul strămută procesul mai întîi la Focşani, un fief liberal. Măsura guvernului s-a dovedit o greşeală pentru că valul de simpatie i-a urmat pe arestaţi şi a crescut în timp, cu întruniri, reacţii în presă şi mii de manifeste tipărite în favoarea lor. Procesul a avut loc în cele din urmă la Turnu Severin, sub presiunea a mii de manifestanţi. Codreanu a declarat „Noi am luptat şi, tot ce am făcut, am făcut numai din credinţă şi dragoste pentru Ţară. Ne luăm angajamentul de a lupta pînă la capăt. Acesta este ultimul meu cuvînt.” Codreanu este achitat, iar trenul cu care se va întoarce la Iaşi este întîmpinat cu manifestaţii de simpatie în toate gările. În acel an LANC a acumulat un capital politic pe care A. C. Cuza nu a ştiut să-l utilizeze şi Codreanu a înţeles că nu în cadrul Ligii puteau fi împlinite aspiraţiile românilor. Profesorii rămîneau doar foarte buni teoreticieni.

În vară studenţii încep construirea căminului din Iaşi, pe un alt teren donat. Munca voluntară în folosul unei comunităţi reprezenta o premieră în România. Studenţii au continuat să primească donaţii din toată ţara, dar şi sprijinul voluntarilor de toate vîrstele. Ion Moţa a organizat primele frăţii de cruce, asociaţii de elevi cu scop educativ.

La alegerile din mai 1926, Codreanu a candidat la Focşani pe listele LANC şi a pierdut. Legea electorală introdusese principiul primei majoritare; partidul care obţinea cel puţin 40% din voturi lua 4/5 din locurile din Parlament şi forma guvernul. Scrutinul se desfăşura pe liste; în judeţul în care se depunea o singură listă, ea era declarată aleasă automat, fără alegeri. De multe ori funcţionarii prefecturii, reprezentanţii partidului de guvernământ, încercau să împiedice înregistrarea listelor opoziţiei. O serie de alte abuzuri au favorizat de-a lungul timpului preponderenţa în alegeri a partidului aflat la guvernare. Oraşul Focşani se afla de un an de zile sub stare de asediu, candidaţii opoziţiei au fost împiedicaţi să-şi facă campanie şi alegerile au avut loc într-un climat de teroare; Codreanu a fost arestat din nou. Liga a trimis 10 deputaţi în Parlament (4,7% din voturi)[1]. A. C. Cuza, pentru care organizarea nu fusese niciodată importantă, nu reuşeşte să coordoneze activitatea parlamentară a LANC şi în mai 1927 Liga se scindează (Cuzişti şi Statutari). Cîţiva deputaţi părăsesc Liga, printre care şi Ion Zelea-Codreanu. La alegerile din iulie 1927 LANC nu a mai depăşit pragul electoral, de 2%.

---

[1] Conform legii electorale, doar 20,4% din populaţie avea drept de vot (votul cenzitar). Absenteismul a fost de 25%.

Read more...

Corneliu Zelea-Codreanu - un om care a făcut istorie (II)

Greva studenţească din 1922-1923

În dec. 1922 studenţii din cele patru centre universitare intră în grevă, având ca principală revendicare numerus clausus, adică respectarea proporţiei de la nivel naţional dintre români şi evrei la înscrierea în învăţământul secundar şi universitar, care presupunea taxe. În condiţiile în care 72% din populaţia României erau români, iar 4% evrei, în majoritatea liceelor, mai ales din Basarabia şi din Moldova, elevii români erau minoritari. La Facultăţile de Drept şi de Filosofie din Cernăuţi mai mult de jumătate din studenţi erau evrei. În Iaşi, evreii erau majoritari la Medicină şi Farmacie, iar la Facultatea de Ştiinţe reprezentau jumătate. Situaţia şcolarizării pe etnii ridica două probleme: cât de reprezentativi vor fi pentru popor cei cu profesii liberale, oamenii politici de mâine, şi ce perspective se întrevedeau pentru cultura naţională.

46% din populaţia României avea sub 20 ani conform recensământului din 1930; pentru 1922 cifrele nu erau cu mult diferite. Problemele sociale ale acestei vârste erau dezbătute în mediul academic şi în numeroase asociaţii; în plan politic pînă atunci doar Partidul Naţionalist Democrat (PND), înfiinţat de N. Iorga şi de A. C. Cuza în 1910, ridicase problema evreiască în Parlament. În plus, în Adunarea Constituantă tocmai se lucra la modificarea art. 7 din Constituţie, prin care ar fi urmat să le fie acordate drepturi politice strănilor din România; prin noul articol străinii cu poziţii economice dominante deveneau un concurent serios pentru capitalul autohton, mai ales pentru clasa de mijloc. În urma hotărîrii lui Iorga de a susţine modificarea art. 7, PND s-a scindat;  A. C. Cuza şi alţi membri marcanţi au plecat din partid, printre care şi deputatul Ion Zelea-Codreanu, tatăl  lui Corneliu.

În ţară exista un curent naţionalist, dar el nu era canalizat într-o organizaţie eficientă. Românii se simţeau acum reprezentaţi de studenţi, cu care aveau o miză comună; ei au susţinut moral greva, dar şi material, pentru că, în febr. 1923, când guvernul liberal a închis căminele şi cantinele studenţeşti ca represalii, bucureştenii le-au oferit adăpost în propriile case celor 8000 studenţi, timp de cîteva luni.

Corneliu Zelea-Codreanu se afla în Germania; el se întoarce la Iaşi pentru a lua parte la organizarea grevei studenţeşti, preconizată a se încheia în momentul satisfacerii de către guvern a moţiunii depusă pe 10 dec. Pentru el protestul studenţilor trebuia să fie punctul de plecare al unei mişcări politice a românilor, care le-ar fi rezolvat problemele economice şi sociale. Codreanu a propus o adunare naţională, iar ca lider al mişcării pe prof. A. C. Cuza; tinerii urmau să fie educaţi astfel încît să refuze înregimentarea în partidele corupte, iar LANC să ajungă să formeze un guvern naţionalist.

Întrunirea fondatoare a avut loc la Iaşi, centrul studenţesc care l-a sprijinit, alături de Cernăuţi; pe 4 martie 1923, la două luni de la declanşarea grevei, ia naştere Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC). Liga avea ca însemn steagul negru cu zvastica pe un cerc alb. A. C. Cuza l-a însărcinat pe Codreanu să organizeze filialele din ţară. Greva studenţească rămînea separată şi cu obiective imediate. Codreanu organizează Liga după model militar (Cămăşile albastre) şi înfiinţează o secţie de tineret, în premieră în România. Urmînd exemplul Ligii, partidele îşi vor crea şi ele cluburi pentru tineret.

LANC şi alte organizaţii naţionaliste au protestat contra noii legi fundamentale, dar Constituţia a fost votată după o dezbatere de nici o oră, cu art. 7 modificat. Ziarele, aflate sub cenzură, au publicat ştirea cu litere mici. Codreanu se afla la Iaşi, unde Liga a răspândit manifeste şi a organizat proteste de stradă; în oraş au avut loc schimburi de focuri de armă între evrei şi naţionaliştii români. Codreanu a fost arestat ca autor al manifestului; eliberat după o săptămînă, este primit cu manifestări de simpatie de ieşeni.

Greva studenţilor s-a bucurat de sprijinul populaţiei pînă la sfîrşitul anului universitar. După Paşti guvernul liberal a încercat să redeschidă universităţile cu armata, pentru sesiunea de vară, în ideea că studenţii ce nu priveau cu ochi buni îngheţarea anului universitar se vor prezenta la examene şi greva va fi dezamorsată. Tentativele armatei au eşuat pe rînd, întâi la Iaşi, unde Liga a arborat steagul cu zvastică pe frontonul Universităţii, apoi şi în celelalte centre.

În august a avut loc un congres studenţesc la Iaşi, în clandestinitate, pentru a stabili dacă mişcarea grevistă continuă sau nu. Studenţii au convenit că nu mai puteau îngheţa încă un an universitar. Asupra lor făceau presiuni familiile şi autorităţile; cîţiva lideri fuseseră exmatriculaţi încă din primăvară, printre care şi Ion Moţa la Cluj.  

Read more...

Corneliu Zelea-Codreanu, un om care a făcut istorie (I)

Între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică internă – peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.

Din 1918 România întregită se confruntă cu problema organizării pe plan intern şi a recunoaşterii frontierelor pe plan extern. Rezolvarea problemelor sociale şi economice din ţară, realităţi dureroase cu vechime istorică, se înscria în orizontul de aşteptare al românilor după ce 5% din populaţia activă pierise în Marele Război; practic fiecare familie dăduse jertfa sa de sânge pentru România Mare.

Structura capitalului şi cea demografică explică o parte din problemele sociale ce se vor acutiza în anii următori. Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme. Recensământul realizat abia în 1930 arăta că 72% din cetăţeni erau români şi că 46% din populaţie avea sub 20 ani[2]; majoritatea locuia în mediu rural. Doar 55% din populaţie ştia carte. La acestea se adăuga şi o insuficientă reprezentativitate a românilor în Parlament, mai ales pentru provinciile istorice alipite în care ei nu avuseseră libertăţi politice depline şi în care sistemul electoral a rămas acelaşi pînă în 1926, cînd a fost uniformizat la nivel naţional.

În mod tradiţional, românii formau asociaţii ce dezbăteau probleme ale societăţii româneşti sau aveau activităţi lucrative; în rîndul lor se formau şi viitori oameni politici. În asemenea asociaţii a activat şi Corneliu Zelea-Codreanu înainte de a înfiinţa gruparea politică pe lista căreia a fost ales deputat de Neamţ.

Greva generală din 1920

După război, ideile bolşevice aduse de agenţi din Imperiul Ţarist, stat aflat în război civil[3], cuceriseră deja mulţi intelectuali din ţară, care atacau în presă şi chiar de la tribuna Parlamentului Biserica, Armata şi Coroana. Pentru cei care luptaseră pentru unirea tuturor românilor întărirea regatului, ce nu avea nici 40 de ani cînd în Europa tocmai se prăbuşeau trei imperii seculare, nu era de conceput fără cea mai veche instituţie de pe teritoriul ţării, Biserica. Atacul la adresa autorităţilor reprezenta un act antinaţional şi pentru cei 200.000 militari demobilizaţi.

Sub acţiunea propagandiştilor internaţionalişti muncitorii din numeroase oraşe organizau greve şi demonstraţii comuniste, în fapt un sabotaj în faţa căruia autorităţile nou constituite erau neputincioase. Prin paralizarea vieţii economice şi accentuarea mizeriei materiale bolşevicii doreau să grăbească revoluţia şi instituirea unui regim comunist; programul lor cuprindea şi propuneri secesioniste. În toată ţara au loc greve şi manifestaţii, organizate pe ramuri de producţie, care vor culmina cu greva generală din oct. 1920.

La Iaşi, oraş cu peste 60% populaţie alogenă, majoritatea evrei, studenţii[4] de etnie română erau în minoritate. În 1919 pe străzile oraşului flutura steagul roşu şi se striga jos regele şi trăiască revoluţia comunistă. Ca student la Drept, preocupat de ce se întâmpla în ţară, Codreanu se înscrie în toamna lui 1919 într-o organizaţie muncitorească, Garda Conştiinţei Naţionale, condusă de Constantin Pancu. Garda lupta pentru drepturile muncitorilor, dar pentru naţionalişti revoluţia bolşevică nu reprezenta soluţia, ci pericolul care i-ar fi făcut pe români să rămână subjugaţi economic de alogeni în ţara lor. Garda organizează întruniri în Iaşi şi în alte oraşe, ce ajung chiar şi la 10.000 oameni, tipăreşte o foaie cu răspândire în Moldova şi Basarabia şi contribuie la ridicarea conştiinţei naţionale a românilor. Numele lui Pancu şi Codreanu ajung să fie cunoscute printre muncitori.

În febr. 1920 bolşevicii încearcă să provoace greva generală în toată ţara. La Iaşi o regie de stat intră în grevă, arborează drapelul roşu şi înlocuieşte portretele regelui cu cele ale lui Marx, Troţki şi Rakovski. Muncitorii naţionalişti, în minoritate, sunt bătuţi. Garda Naţională porneşte în marş spre regie; Codreanu dă jos steagul roşu, pune un tricolor şi le vorbeşte muncitorilor. În câteva zile naţionaliştii reuşesc să dezamorseze greva. În martie Garda are o acţiune asemănătoare la Atelierele CFR Nicolina, unde lucrau câteva mii de muncitori, majoritatea bolşevizaţi. Pancu şi Codreanu organizează şi sindicate muncitoreşti, ce ar fi urmat să se unifice la nivel naţional.  

La 13 martie 1920 la cîrma statului este adus un guvern autoritar, condus de gen. Al. Averescu, adeptul militarizării serviciilor publice care intrau în grevă. El înfiinţează Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale şi iniţiază legislaţia muncii, politică prin care problemele sociale ale muncitorilor erau recunoscute. Faţă de perioada antebelică salariile lor crescuseră cu 30%, iar preţurile cu 800%; pentru o serie de funcţionari de stat salariile nu crescuseră deloc sau erau acordate cu întîrziere. În plus, patronii folosesc dreptul de lock-out şi în şase luni sunt închise 30 de întreprinderi. În sept. 1920 intră în vigoare legea conflictelor colective de muncă, prin care în întreprinderile de stat şi în cele de interes public era interzisă greva politică. În conflictele de muncă este introdus arbitrajul obligatoriu, iar cei care „provocau greve” riscau amenda şi închisoarea. În mai 1921 este adoptată legea sindicatelor profesionale, prin care erau recunoscute doar cele care respingeau greva ca mijloc de rezolvare a unei revendicări şi care se declarau independente de partidele politice. Legislaţia nu rezolva toate problemele muncitorilor[5]; dezbaterile au avut loc în strigătele mulţimii cu steaguri roşii, care striga trăiască socialismul.

La greva generală din toamna anului 1920 s-a cerut şi desfiinţarea cenzurii presei şi renunţarea la starea de asediu, prin care tribunalele militare îi judecau pe civili pentru delicte politice şi de presă. Starea de asediu dura din 1916 şi fusese suspendată abia în iulie 1920, cu excepţia regiunilor de frontieră, dar în urma grevei generale gen. Averescu a reintrodus-o, pentru Bucureşti, iar cenzura presei - pentru toată ţara. Practic, toate guvernele au prorogat starea de asediu, în diferite judeţe, până în 1928.

---

[1] Legea le acorda avantaje industriilor care foloseau materii prime indigene, dar nu făcea deosebire între firme după originea capitalului lor; capitalul străin se bucura de aceleaşi drepturi ca cel românesc.

[2] De remarcat că rata divorţurilor era de 1%.

[3] URSS s-a înfiinţat în 1922 şi a fost recunoscută de marile puteri în 1924.

[4] În România Mare existau patru centre universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi.

[5] Legea ce stabilea că ziua de muncă are 8 ore a fost votată în 1928.

Read more...

Codreanu - repere biografice

13 sept. 1899 Corneliu Zelea-Codreanu se naşte la Iaşi, în familia unui profesor de liceu.

1912-1916 urmează Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu

1916 participă alături de tatăl său, comandant de companie, la frontul din Ardeal. Nu este acceptat ca voluntar din cauza vârstei.

1917-1918 urmează Şcoala Militară de Infanterie din Botoşani

1919 Înfiinţează o organizaţie naţionalistă a elevilor Liceului din Huşi. În toamnă îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi.

Nov. 1919 Ion Zelea-Codreanu este ales deputat de Suceava (Partidul Naţionalist Democratic, condus de N. Iorga)

1919-1920 Corneliu Zelea-Codreanu se înscrie în Garda Conştiinţei Naţionale, condusă de Constantin Pancu.

1920-1922 activează în Cercul Studenţesc Ştefan Vodă. Au loc o serie de conflicte şi de încăierări între studenţii naţionalişti, în minoritate, şi cei bolşevici, majoritari. Codreanu este atacat şi în presă.

1921 este eliminat din Universitate printr-un abuz al Senatului. Consiliul Facultăţii de Drept contestă hotărîrea; decan era profesorul de economie politică A. C. Cuza, deputat PND. Codreanu rămâne student. Este ales preşedintele Societăţii Studenţilor în Drept.

1922 Înfiinţează Asociaţia Studenţilor Creştini. Îşi dă licenţa, dar rectoratul refuză să-i elibereze diploma. În toamnă pleacă la studii în Germania. De la un prieten german aude pentru prima oară de un pictor ce iniţiase o mişcare antisemită, Hitler.

Dec. 1922 contribuie la organizarea grevei studenţeşti şi a adunării naţionale de la Iaşi, în urma căreia s-a înfiinţat Liga Apărării Naţional-Creştine (LANC). Anul universitar 1922-1923 este îngheţat.

4 martie 1923 la Iaşi ia naştere LANC, sub conducerea lui A. C. Cuza, care îl însărcinează pe Codreanu cu organizarea filialelor din ţară.

28 martie 1923 este votată Constituţia, cu art. 7 modificat, prin care străinii din România, majoritatea evrei, primeau drepturi politice. La Iaşi au loc proteste de stradă şi schimburi de focuri între naţionalişti şi evrei. Codreanu este arestat pentru prima oară.

Sept. 1923 Codreanu organizează primul congres LANC la Cîmpulung Moldovenesc.

Oct. 1923 - martie 1924 este închis la Văcăreşti şi anchetat pentru complot contra siguranţei statului. La proces va fi achitat. Grupul Văcăreştenilor intenţionase să-i împuşte pe cîţiva demnitari consideraţi trădători ai cauzei naţionale (printre care se aflau ministrul justiţiei şi un director de ziar).

Mai 1924 înfiinţează prima tabără de muncă voluntară, lîngă Ungheni.

Oct. 1924 Codreanu îl împuşcă mortal pe prefectul Poliţiei Iaşi, C. Manciu. La proces este achitat (mai 1925).

Iunie 1925 se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu. Nunta se transformă într-o serbare cîmpenească, la care au participat circa 100.000 persoane.

Sept. 1925 se înscrie pentru doctoratul în economie la Universitatea din Grenoble (Franţa).

Mai 1926 Codreanu candidează pe listele LANC şi pierde. Ion Zelea-Codreanu este ales deputat LANC la Rădăuţi.

Mai 1927 LANC se scindează. Grupul Văcăreştenilor eşuează în încercările de a menţine unitatea Ligii.

24 iunie 1927 Codreanu înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail.

Iulie 1927 moare Regele Ferdinand. Este numită o Regenţă.

Aug. 1927 apare primul număr din revista legionară Pămîntul Strămoşesc

Dec. 1929 prima întrunire publică legionară are loc la Bereşti (Galaţi)

Apr. 1930 Codreanu înfiinţează Garda de Fier.

8 iunie 1930 Carol al II-lea devine rege.

Iulie 1930 Codreanu este arestat pentru o presupusă implicare în atentatul împotriva ministrului de interne. La proces este achitat.

Ian. 1931 guvernul ţărănist dizolvă Garda de Fier. La sedii se fac percheziţii şi confiscări de documente. Codreanu şi alţi şefi legionari sunt arestaţi, pentru atentat la siguranţa statului. La proces vor fi achitaţi.

Aug. 1931 legionarii participă la alegerile parţiale din jud. Neamţ sub numele de Gruparea Politică Corneliu Zelea-Codreanu. Codreanu este ales deputat.

Martie 1932 guvernul Iorga-Argetoianu dizolvă Garda de Fier. Ion Zelea-Codreanu este arestat. Legionarii cîştigă alegerile parţiale din jud. Tutova.

Iulie 1932 la alegerile generale Gruparea Corneliu Z. Codreanu obţine 5 locuri de deputaţi (2,3% din voturi).  Codreanu devine deputat pentru a doua oară, alături de tatăl lui.

Dec. 1933 guvernul liberal dizolvă Garda de Fier, în ultima zi de depunere a listelor de candidaţi. Sunt arestaţi peste o mie de legionari.

20 dec 1933 Partidul Naţional Liberal cîştigă alegerile şi formează guvernul.

29 dec. 1933 o echipă de legionari (Nicadorii) îl împuşcă pe preşedintele Consiliului de Miniştri, I. G. Duca. Codreanu şi mai mulţi şefi legionari sunt arestaţi şi ei. La proces Nicadorii (Nicolae Constantinescu, Doru Belimace şi Ion Caranica) sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă, iar ceilalţi legionari sunt achitaţi.

1934 Carol al II-lea înfiinţează Straja Ţării, organizaţie de tineret obligatorie pentru elevii şcolilor de stat. Preşedintele ei era Teofil Sidorovici.

Martie 1935 Codreanu înfiinţează Partidul Totul Pentru Ţară. Şeful Partidului era gen. Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

1936 Codreanu scrie cartea Pentru legionari. În condiţiile în care exista o lege a cenzurii, cartea este tipărită în ilegalitate.

8 nov. 1936 La Bucureşti este inaugurată Casa Verde, clădire construită prin muncă voluntară, sediul oficial al Gărzii.

Febr. 1937 Carol al II-lea îi cere lui Codreanu să-i cedeze şefia Gărzii de Fier.

20 martie 1937 Are loc şedinţa de încheiere a sesiunii parlamentare.

Nov. 1937 Partidul Totul Pentru Ţară încheie un Pact de neagresiune electorală cu Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal (aripa Gh. Brătianu). În ţară existau peste 34.000 cuiburi legionare.

Dec. 1937 La alegeri Partidul Totul Pentru Ţară obţine 15,5% din voturi (locul trei). Pentru prima oară, nici un partid nu reuşea să întrunească prima majoritară, de 40%, pentru a alcătui un guvern.

10 febr. 1938 Carol al II-lea instaurează regimul de guvernare personală.

21 febr. 1938 Codreanu dizolvă Partidul Totul Pentru Ţară.

30 martie 1938 Carol al II-lea dizolvă toate partidele politice. Regimul parlamentar constituţional se încheia şi în România începea o serie de dictaturi, încheiată în decembrie 1989.

Apr. 1938 Codreanu este arestat, judecat şi condamnat la zece ani muncă silnică.

30 nov. 1938 Din ordinul lui Carol al II-lea, Corneliu Zelea- Codreanu este asasinat, alături de alţi 13 lideri legionari (Nicadorii şi Decemvirii). Ca şi alţi eroi ai neamului românesc, Codreanu nu are nici măcar un cenotaf.

Read more...

De ce e aşa mult Doamne-Doamne în România?

Întrebarea a fost pusă de un băieţel de şase ani a doua zi după ce s-a întors de la mănăstire. Vorbeşte româneşte, dar se vede că de multe ori traduce din flamandă, limba ţării în care trăieşte. La televizor erau imagini cu un preot slujind şi băieţelul îşi amintea şi că se jucase în altar la mănăstirea la care merge mereu când vine în România, şi de alte lucruri.

Copilul locuieşte în Olanda, într-un oraş cu mulţi imigranţi musulmani, unii la a treia generaţie. Antipatia populaţiei indigene faţă de ei nu se exprimă în cuvinte, dar este repede percepută de nou veniţi, care simt nevoia să se diferenţieze şi îşi amintesc de lucruri care înainte le păreau fără importanţă. Mama băiatului a început prin a pune o icoană în sufragerie, care să se vadă şi din stradă, pentru că acolo există obiceiul ca perdelele să nu acopere complet fereastra, cît un perete în ţara cu soare foarte puţin.

Necazurile şi dorul de ţară au făcut ca “jumătatea românească” a familiei să se gândească mai des la Dumnezeu. Singura biserică ortodoxă din Olanda se află la Marea Nordului, la 300 km de casa lor. E foarte greu să ajungi acolo când lucrezi în cinci schimburi; în plus, preotul are un program strict pentru că aici e doar voluntar şi are şi un serviciu “adevărat” pentru a se întreţine. Mama nu reuşeşte să ajungă la biserica de aici decât o dată pe an, dar în concediul din România de fiecare dată se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Băieţelul merge cu ea atât în turneul pe la rude, cît şi la biserica cu moaşte şi librăria cu cărţi religioase.

Pe strada lui băiatul e singurul dintre creştini care are un nume de botez “normal”, corespondentul lui “Gheorghe” în româneşte. Acum părinţii au obiceiul să formeze un cuvânt din cîteva silabe, ca dadaiştii, astfel încât fiecare copil să aibă un “nume unic”; singura grijă e să nu aibă conotaţie musulmană.

În Olanda copiii încep şcoala, obligatorie şi gratuită, la vârsta de patru ani. Nou veniţii află cu surprindere că la şcoala elementară catolică nu se mai predau ore de religie de peste treizeci de ani, pentru că nu permite legea. Copiii nu pot afla despre credinţa creştină decât în familie, dacă e una credincioasă. Nu ştiu ce credinţă a avut bunicul meu, dar ştiu că a avut una, mi-a spus un olandez de 30 de ani cu părinţi atei, ca şi el.

La casele mai vechi se mai poate observa lângă uşă un medalion în piatră, ce reprezintă o Madonă, netezită de prea multe ploi. Puţini olandezi mai au în casă un crucifix. Bunicii băiatului au moştenit un Crist de lemn, pe care la un moment dat l-au abandonat în grădină; în umărul lui şi-au făcut cuib nişte păsărele. Bătrânul îşi aminteşte că în copilăria lui şi ei, catolicii, ciocneau ouă de Paşti, dar acum “nimeni nu mai face asta”. Bisericile sunt deschise în medie câte două ore pe zi, ceea ce îi ia prin surprindere pe turişti; în localităţile mici lumea se mai întâlneşte duminica la mesă, dar e greu să vizitezi catedralele din oraşul industrial. Unele au fost odinioară mănăstiri, înghiţite cu timpul de oraş. Doar denumirile de străzi şi parcurile provenite din livezi mai amintesc că pe aici au locuit creştini practicanţi.

Procentul celor care declară că frecventează biserica este asemănător în Olanda şi România, sub 20%. 

Read more...

Drama noastră demografică

De curând a apărut cartea prof. Vasile Gheţău, Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, publicată sub egida Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare de Editura Compania.

Rezultatele oficiale şi finale ale recensământului vor fi publicate în 2013, dar prof. Gheţău analizează rezultatele primare comparativ cu cele din 2002 şi formulează o serie de observaţii referitoare la organizarea acţiunii, de însemnătate majoră pentru elaborarea strategiilor de dezvoltare ale României. 

La acest recensământ a fost introdus un nou criteriu de înregistrare a populaţiei, stabilit de CE şi PE pentru ţările membre UE începând cu 2010. Potrivit acestui criteriu nu fac parte din populaţia rezidentă (sau populaţie stabilă) persoanele plecate din gospodărie pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, ele urmând să fie incluse în populaţia rezidentă a localităţii în care îşi au reşedinţa la data efectuării recensământului. Neincluderea persoanelor plecate în străinătate pentru cel puţin 12 luni reduce dramatic numărul populaţiei şi complică înţelegerea schimbărilor care au avut loc la nivel naţional şi local.

Recensământul din oct. 2011 arată o schimbare dramatică: populaţia stabilă a României este acum de 19 mil., ceea ce faţă de 2002 înseamnă o scădere de 2,6 mil. persoane. Reculul provine atât din migraţie (internă şi externă), cât şi din scăderea naturală a populaţiei (numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor). Scăderea naturală este de 420 mii persoane, iar 2,2 mil. persoane reprezintă migraţia externă pentru că în ultimii ani se înregistrează o mişcare de retur (migraţie circulară), provocată de criza economică din ţările-gazdă. Pentru anul 2011 se estimează o scădere naturală de 55 mii persoane. România a ajuns pentru prima oară la o populaţie de 19 mil. locuitori în 1965, dar, deşi natalitatea era în scădere în prima jumătate a anilor 1960[1], creşterea naturală din acel an a fost de 115 mii persoane.

Comparativ cu ian. 1990 populaţia României este mai mică cu 4,2 mil. persoane (scăderea e de 18%).

În cei zece ani dintre recensăminte, în care scăderea naturală a continuat şi migraţia externă a explodat, reculul populaţiei în teritoriu s-a plasat între 4% în Timiş şi 21% în Tulcea. Numărul de locuitori depinde de trei factori: sporul natural, migraţia internă şi migraţia externă. În 25 judeţe toate cele trei componente au fost negative. Sporul natural a fost pozitiv, dar diferit ca nivel, doar în 5 judeţe. În judeţele care înregistrau în mod tradiţional o creştere naturală, aceasta a fost depăşită de migraţia externă şi internă şi reculul populaţiei este de 11% (Iaşi, Suceava, Bistriţa-Năsăud). În celelalte 2 judeţe cu spor natural pozitiv (Braşov şi Constanţa) acesta este mult mai mic; el se explică prin gradul crescut de urbanizare şi efectele benefice pe care le-a avut măsura indemnizaţiei pentru creşterea copilului (din 2003) asupra natalităţii femeilor salariate, aflate predominant în mediul urban.

Judeţele mai puţin dezvoltate economic sau cu un profil industrial neviabil după 1989 rămân furnizoare de mână de lucru pentru alte regiuni. Pierderea de populaţie prin migraţie internă a afectat judeţele Vaslui, Olt, Galaţi, Botoşani şi Hunedoara.

Migraţia externă este cea mai importantă componentă a scăderii dramatice a populaţiei României. Valorile cele mai mari pentru această componentă se înregistrează în Bucureşti, Bacău şi Iaşi. Pentru Bucureşti migraţia externă netă este de 230 mii persoane, ceea ce situează Capitala pe primul loc la scăderea numărului de locuitori. Pentru un singur judeţ sporul natural negativ (35%) este mai important decât migraţia: Teleorman.

În două judeţe reculul populaţiei are la origine numai migraţia externă: Braşov şi Constanţa. Singurul judeţ în care populaţia a crescut, cu 21%, este Ilfov; aici cauzele sunt explozia imobiliară şi migraţia internă.

Populaţia urbană a crescut de la 52,7% în 2002 la 55% în 2011 pe fondul scăderii naurale din rural şi al majorării mecanice a populaţiei urbane, prin trecerea unui număr mare de localităţi în categoria oraşelor. „Urbanizarea” pe hîrtie a dus nu numai la modificarea statisticilor (acum suntem o ţară „mai puţin rurală”), ci şi la pierderea unor fonduri europene destinate dezvoltării rurale, adică ameliorării infrastructurii. Judeţul Ilfov avea doar două oraşe în 2002 şi a ajuns la 8 în 2011, în cele 6 localităţi devenite oraşe între cele două recensăminte aflându-se 76%  din populaţia urbană recenzată în oct. 2011.

Migraţia din urban în rural este mai mare decît fluxul tradiţional, cu sens invers, încă din 1997; ea s-a menţinut, ceea ce a dus la un aport de populaţie din oraşe la sate de 300 mii persoane. Dar această migraţie, favorabilă ruralului, a fost depăşită de scăderea naturală din rural.

Reculul populaţiei urbane a fost mai mare pentru oraşele mari. În prezent doar două oraşe mai depăşesc 300 mii locuitori: Cluj şi Timisoara; au ieşit din această categorie Iaşi, Constanţa şi Craiova. Bucureştiul are acum sub 2 mil. locuitori.

Structura etnică a populaţiei nu a suferit modificări importante. Maghiarii au emigrat mult mai puţin decât românii, şi nu din Harghita şi Covasna, ci din alte judeţe (Mureş, Cluj, Bihor). Numărul de romi este în creştere (3,3% în 2011 faţă de 2,5% în 2002), dar autorul se întreabă dacă nu e vorba mai degrabă de o creştere a numărului celor care şi-au declarat sincer etnia.

Prof. Gheţău are o serie de observaţii privind modul de organizare al acestui recensământ şi semnificaţia eşecului lui. Felul în care s-a organizat recensământul este expresia fidelă a societăţii româneşti din 2011: o societate aflată în criză socială, politică şi economică, divizată, afectată de disoluţia autorităţilor statului şi de atitudinea iresponsabilă a unor oameni politici şi a mass-mediei, ce s-au manifestat violent împotriva recensământului. Un recensământ cu un grad înalt de acoperire a populaţiei şi cu CNP pentru populaţia înregistrată ar fi permis construirea unui registru al populaţiei, mai uşor de ţinut la zi şi care ar fi permis ca viitoarea recenzare să se facă pe baza cercetărilor selective, aşa cum se procedează în majoritatea ţărilor europene. Listele electorale provin din actualul registru al populaţiei, gestionat de MAI, care e de o calitate îndoielnică, dacă ne gândim la erorile constatate de fiecare dată la alegeri (numărul mare de decedaţi sau de emigraţi ce apar pe liste); acest registru nu poate fi reconstruit şi corectat pe baza datelor de la recensământ pentru că nu toată populaţia recenzată a fost înregistrată şi cu CNP.

Recensământul nu a fost apărat de cei care trebuiau să o facă: miniştrii pentru care elaborarea strategiilor necesită date furnizate doar de recensăminte (administraţie internă, sănătate, educaţie, muncă şi protecţie socială etc). Guvernele din următorii zece ani, până la următorul recensământ, care va fi făcut după aceeaşi metodologie învechită şi costisitoare de azi (formulare şi recenzori), vor fi obligate să folosească rezultatele de acum, cu toate aproximările lor.

Rata estimată a fertilităţii pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, puţin mai mare decât cea din 2010 (1,4). Proiecţiile bazate pe noua populaţie stabilă şi pe această rată a fertilităţii duc la un rezultat sumbru: vom fi sub 15 mil. locuitori în 2050. Populaţia în vârstă de peste 65 ani reprezintă azi 16%, iar menţinerea ratei fertilităţii anticipează un procent de 28% pentru acest grup de vârstă în 2050. Redresarea ratei fertilităţii la 2,1 copii la o femeie, care ar permite doar simpla înclocuire în timp a generaţiilor, ar schimba radical dinamica procesului de îmbătrânire demografică din ţara noastră.

Până atunci este cert că scăderea populaţiei României la 19 mil. duce la repoziţionarea ţării pe harta Europei; suntem cu 11% mai puţini şi vom avea o altă pondere în PE şi în alte organisme comunitare, iar fondurile europene alocate în funcţie de numărul de locuitori se vor modifica.

---

[1] Acest lucru a fost unul din motivele adoptării decretului 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

Read more...

Viitorul conservatorismului

„Dialogul de dreapta” este un proiect al Institutului de Studii Populare, cu invitaţi văzuţi ca oameni de dreapta şi cu care PDL simte nevoia să între în dialog sau în parteneriat. Gazdă este Sever Voinescu, iar prima manifestare, despre „Viitorul conservatorismului în România”, l-a avut ca invitat pe Mihail Neamţu, preşedintele mişcării Noua Republică, ce urmează să se întrunească în congresul de constituire ca partid săptămîna aceasta.

Sever Voinescu l-a prezentat pe Mihail Neamţu ca pe un om de dreapta şi un conservator ce a renunţat la proiecte personale pentru a se ocupa de alcătuirea unui partid. Motivul iniţierii acestor dialoguri îl reprezintă faptul că dreapta românească este excesiv liberală şi practic nu mai există o altă variantă pentru a fi de dreapta în politica noastră. Victoria ideilor liberale despre economie (piaţa liberă şi proprietatea privată) a dus la uniformizarea lumii politice şi în România nu mai există socialişti, din punct de vedere economic. Se pune întrebarea dacă în spectrul de dreapta de azi e loc pentru o politică de tip conservator.

Pentru Mihail Neamţu stânga românească are o puternică componentă sindicalistă, ce s-a observat, de exemplu, în opoziţia faţă de liberalizarea Codului Muncii şi în tentativa de revizuire a reformei lui Funeriu în educaţie. Social-democraţia românească este dominată de colectivism. Are tentaţia de a-i stigmatiza pe bogaţi (văzuţi ca sursă a răului) şi de a practica un egalitarism al invidiei. Criza economică din 2008-2012 ridică problema dereglementării absolute a pieţei şi a mitului individului ce eşuează sau reuşeşte în viaţă doar prin meritul propriu. Individul fără rădăcini e vulnerabil în vremuri de criză şi acum oamenii redescoperă solidarităţile naturale; familia este una din valorile conservatoare.  

Pentru Sever Voinescu a fi conservator azi ridică trei probleme: ce conservăm, care este tradiţia politică conservatoare şi pe cine reprezintă Partidul Conservator. Nu există conservatorism în afara tradiţiei, pe care regimul comunist a încercat să o distrugă astfel că acum totul e de făcut sau de refăcut. Ca manifestare politică partidul conservator a dispărut de mult (Al. Maghiloman a murit în 1925 şi odată cu el partidul); după 1989 tinerii care au intrat în politică nu au avut parte de vestigiile unui partid istoric care sa-i legitimeze, aşa cum s-a întâmplat pentru liberali şi ţărănişti. Titulatura de „conservator” era liberă şi a fost preluată de PC, care acum induce confuzie în societate şi sumarizează lucrurile cu care conservatorismul se luptă  de fapt. PC este ignorat în lumea politică europeană, care ştie bine ce înseamnă impostura în Europa de Est.

E greu să fii conservator, dar e natural. Cercetările sociologice ce au încercat să definească profilul poporului român şi experienţele personale ale fiecăruia indică faptul că naţiunea română e conservatoare. Nu există opţiuni puternice pentru valorile individuale sau pentru clasele sociale. În mod natural românii au predilecţie pentru familie şi pentru instituţiile de identitate, Biserica şi Armata. Mulţi români sunt conservatori fără să o ştie.

Mihail Neamţu a pus accentul pe cezura istorică 1925-1989, când s-a produs un asalt asupra ideii de democraţie prin populismul european al anilor 1930, care contesta tradiţia. Mussolini, C. Z. Codreanu şi comuniştii au contestat tradiţia, iar Hitler a fost un adversar al aristocraţiei germane, care a încercat să-l submineze. Aristocraţia românească a murit o dată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a doua oară la Sighet şi Aiud. Nevoia de modele a produs un fenomen cultural prin care redescoperim familiile boiereşti. Neagu Djuvara e foarte îndrăgit pentru că face parte dintr-o veche familie de boieri, are un discurs totodată neaoş şi sofisticat şi ne face să înţelegem bine ce am pierdut când am crezut că prin decapitarea vechilor familii vom construi o nouă lume. Şansa relansării noastre stă în preţuirea instituţiilor de identitate, dar viitorul sună prost din cauza absenţei reperelor. Cei care au făcut şcoala după anul 2000 nu au ştiut ce valori să îmbrăţişeze fiindcă nu au avut dascăli care să-i înveţe. Pînă în 1989 au mai existat dascăli formaţi înainte de 1948, ceea ce a fost în avantajul elevilor din comunism. După 2000 s-a produs o falie şi acum avem impostură academică şi miniştri care plagiază. A nu fura e o atitudine fundamental ideologică, dispreţuită în România. Sever Voinescu a intervenit spunând că oamenii politici nu se sfiesc să îşi atribuie titluri la care nu au dreptul; cuplul vinovat pentru o teză copiată, Năstase-Ponta, duce ştafeta imposturii mai departe şi societatea nu reacţionează. Mihail Neamţu a vorbit de impostura instituţionalizată. Formele fără fond, descrise de Titu Maiorescu, se refereau la un mimetism bine intenţionat; acum mimetismul oamenilor politici români este decorativ, narcisist şi un atac la adresa ideilor de tradiţie, continuitate şi discipolat. Formele fără fond nu trebuie doar criticate, ci înlocuite cu alte forme alte prestaţiei şi prestanţei politice, pe care generaţia lui Mihail Neamţu se simte capabilă să le ofere.

Sever Voinescu a pornit de la admiraţia pe care o are pentru Take Ionescu pentru a aduce în discuţie problema politicii ce pleacă de la asumarea naţiunii pentru un stat membru UE. Take Ionescu vorbea de politica instinctului naţional când România trăia idealul eliberării Ardealului şi al realizării unităţii naţionale; pentru el un război cu popoarele latine era inacceptabil. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios Voinescu a spus ă se bucură că România a cedat o parte din suveranitate către Bruxelles pentru că aşa avem o garanţie că unele lucruri vor merge bine în ţară. Din punct de vedere juridic cetăţenii europeni tind să devină omogeni, dar ce se va întâmpla cu sentimentul de apartenenţă la o naţiune şi ce va mai însemna politica instinctului naţional?

Pentru ardeleanul Mihail Neamţu problema naţionalului evocă un instinct conservator; corpul politic este mai mult decât suma indivizilor de pe teritoriu de la un moment dat. Naţiunea reprezintă un contract între generaţii: cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Ideea naţională şi cea europeană nu trebuie puse într-un conflict artificial. Proiectul european ne permite să redescoperim lărgimea ideii de naţiune în raport cu Basarabia. Nu trebuie să vorbim în termeni unionişti şi patetici, dar acolo există o identitate care ne poate îmbogăţi în Europa unită.

Pe termen scurt, dacă moneda euro este în criză de ce trebuie să vorbim de renunţarea la leu? În această problemă Neamţu e de aceeaşi părere cu Mugur Isărescu: ceea ce nu e necesar să se schimbe e necesar să nu se schimbe. Un conservator trebuie să ştie şi să amâne lucrurile.

Sever Voinescu a spus că nu există pericolul să aderăm la zona euro, dar el personal ar fi de acord. Există studii care spun că, dacă am fi fost în zona euro, am fi avut acces la finanţare mai ieftină şi mai rapidă. Mai important ca obiectivul monedei euro este procesul prin care îl vom atinge; el ar trebui susţinut. Pentru zona euro sunt necesare reforme care ar fi benefice pentru economia României. Pe Sever Voinescu îl îngrijorează unanimitatea „europenizării” şi integrării României; există un entuziasm al oamenilor politici faţă de politicile convergente. România se dezvoltă într-un context european care, şi atunci când este sănătos, nu este neapărat bun pentru noi.

Contrar unei prejudecăţi, populismul e necesar într-o democraţie. El nu trebuie excedat şi nu trebuie confundat cu extremismul; oamenii au nevoi cărora oamenii politici trebuie să le ofere soluţii. În România lipseşte talentul politic şi înţelepciunea politică; politicienii sunt naturi disproporţionate pentru care totul devine contondent. Nu avem încă o formaţiune politică autentic conservatoare. Electoratului nu i-a fost propusă o ofertă conservatoare.

O valoare cum este familia nu a fost abordată într-o politică omogenă, care să cuprindă şi Codul Civil, şi alocaţiile pentru copii şi ajutoarele pentru bătrîni, cele trei generaţii care coexistă într-o gospodărie românească.

Sever Voinescu, admirator al lui Ronald Reagan, a citat un dintre ideile lui: o democraţie nu poate exista decât într-o societate care are o viaţă religioasă vibrantă. Spaţiul public este organizat de stat pentru cetăţeni care au diferite credinţe; ele trebuie să se manifeste liber şi fără confruntări, iar statul să fie cel care să asigure finanţarea echitabilă. Pentru Biserică, instituţie foarte conservatoare, tradiţia şi legatele sunt literă de lege. Primul patriarh al BOR a spus că biserica din Dealul Mitropoliei va sluji drept Catedrală Patriarhală temporar, pînă la construirea unei clădiri potrivite, şi noi trebuie să înţelegem asta.

Sever Voinescu îşi doreşte ca PDL să fie cel care să le propună românilor o ofertă conservatoare.

Pentru Mihail Neamţu la dreapta trebuie constituit un front contra populismului, aşa cum la stânga s-a constituit unul contra ideilor responsabile. Ascensiunea populismului (cele 780 mii de voturi obţinute de PP-DD) este degradantă şi pernicioasă şi ne face să fim solidari în politică.

România poate găzdui mai multe partide, nu doar două, cum se întâmplă în SUA, şi Noua Republică îşi doreşte să rămână un partid de sine-stătător, unitar, care să se coopereze cu Partidul Conservator britanic. NR este un experiment, un smart party, care propune o altă cultură organizaţională.

Read more...