De ce avem nevoie de Referendumul pentru familie?

În Europa, doi bărbați se pot căsători între ei, două femei se pot căsători între ele.

Astăzi, deja 16 ţări europene au schimbat definiţia milenară a căsătoriei și au legalizat căsătoriile între persoanele de același sex.

Pentru a apăra această legatură unică, pe 7 oct. în România se va organiza Referendumul pentru definirea CĂSĂTORIEI ca „uniunea liber consimţită între un BĂRBAT și o FEMEIE”.

Cu ce mă afectează pe mine căsătoria între 2 bărbați?

Iată experienta altor țări:

Adopția de copii 

Dacă un cuplu format din persoane de același sex ajunge să fie numit familie prin lege, atunci cuplul respectiv va avea dreptul sa adopte copii. Doi bărbaţi vor putea să înfieze un copil. Două femei căsătorite vor putea sa adopte un copil.

Studiile și mărturiile cutremuratoare ale copiilor crescuţi în astfel de cupluri arată traumele prin care aceștia trec.

Mark Regnerus - sociolog: “Adulţii din familii cu părinţi de același sex sunt predispuși către homosexualitate”.

Dawn Stefanowicz: „Eram doar un copil, dar mă expunea la activitate sexuală explicită.”

Lewis Freeman-Harrison:  „M-a lăsat traumatizat din punct de vedere emoţional și mi-a transmis o stare de confuzie.”

Reeducarea copiilor prin intermediul școlii 

De la vârste mici, în școală, copiii vor fi învăţaţi că două fete se pot căsători între ele și doi băieţi se pot căsători între ei. Comportamentul homosexual le va fi prezentat ca o alternativă normală în viata.

Limitarea libertății de exprimare și credință 

Cei care își manifestă dezacordul faţă de căsătoria între persoane de același sex sunt amendaţi, concediaţi și trimiși la cursuri de reeducare.

Read more...

Judecați și singuri

În [ziarul] „Adevărul" din 23. 05. '92, dl. Niţelea, abordând cîteva neclarităţi ce mai persistă în jurul noţiunilor de stînga și dreapta, comite o eroare gravă. Îl citez: „De ceea este nesemnificativ dacă într-o societate s-a trecut la totalitarism prin stînga sau prin dreapta; un actor care a ieşit din scenă se regăseşte tot în culise indiferent dacă a ieşit prin stînga sau prin dreapta"...

Nesemnificativ?! Din contră! Natura totalitarismului - de dreapta sau de stînga - are o importanţă capitală tocmai pentru greutăţile tranziţiei. Şi iată de ce: mai întîi că ceea ce interesează într-o asemenea ”ieşire” este ce anume rămîne în scenă și mult mai puţin unde ajunge şi ce se întîmplă cu „actorul" în culise...

Apoi, istoria arată că tranziţia la democrație s-a făcut rapid şi cu succes după dictaturile de dreapta. Deşi Italia și Germania reveneau la democraţie după un război devastator, încă de la începutul anilor '50 ele realizau un miracol economic. În primii patru ani R.F.G. construia peste două milioane de locuinţe. Noi ”făceam canalul pe atunci”.

Spania, la numai 3 ani după moartea Franco, bătea la uşile Comunitaţii Europene, iar în anii 1980 cunoştea o prosperitate la care nici nu putem visa. De ce în ţările ieşite din dictaturile de dreapta tranziţia a fost atît de rapidă? Pentru că dictaturile de dreapta nu au distrus proprietatea privată. Ele apăruseră ca o reacţie extremă la pericolul comunist, iar clasa politică din aceste ţări a acceptat  dictatura de dreapta. A fost o concesie, un risc calculat, foarte greu de plătit de altfel. Dar pe această cale, proprietatea privată a fost menținută. Lucru firesc, dacă ar fi să ținem cont de scopul şi natura dreptei în ansamblul ei. Tot ce era legat de proprietate - savoir fair-u1 economic, financiar şi profesiile legate de ea - au dăinuit.

Acolo statul a confiscat libertăţile politice, dar a păstrat rădăcina vitală a unei întregi evoluţii istorice - proprietatea privată şi libertatea de a semna contracte. Cu aceasta, o întreagă „cutumă" capitalistă și competenţele ce o incarnau erau cruţate. În Italia, Germania sau Spania nu au fost confiscate pămînturile, magazinele, fabricile sau băncile (cu excepțila celor evreieşti în Germania). Încât, odată trecută urgia dictaturii, premisele revenirii la normalitate erau intacte. Economia de piaţă poate subzista sub o dictatură de dreapta. Dar democraţia fără proprietatea privată e vorbă goală...

Cum va fi la noi? Cu mult mai greu! De ce? Tocmai pentru că la ieşirea sa din scenă comunismul o lăsa devastată. De ce? Pentru că el a confiscat şi libertăţile politice, dar şi pe cele economice. El a distrus proprietatea privată. Iar în primii ani şi pe oamenii de afaceri, financiarii, comercianţii și ţăranii înstăriţi. Aşa o cerea construirea socialismului, iar în loc s-a pus proprietatea socialistă. Adică proprietatea nimănui. După care s-a pornit la o industrialiare extensivă bazată pe cantitate în detrimentul calității: de preeminenţa producătorului în dauna consumatorului. Ce conta că omul produce numai 8 ore din 24 si consumă 24 de ore din 24? Ce conta că dispăreau inițiativa, cointeresarea, creativitatea individului și concurenţa? Că numai ele îţi formează oameni serioşi şi responsabili? Ce conta - supremă inconştienţă! - că toate acestea se făceau programatic în timp ce proclamam ”întrecerea paşnică cu lumea capitalului”.

Comunismul a dat totuşi şi avantaje omului de rînd: iluzia unei societăţi pentru toţi. În care statul are grijă de toţi. Inclusiv de proşti, de leneşi, carierişti și hoţi. Şi, Doamne, cum s-au mai înmulțit aceştia în acestă ţară.

Lumea de azi este o lume concurenţială. Mai ales în relaţiile dintre state şi firme. Ce vor fi gîndit șefii comunişti cînd în casele aveau numai excelente produse din vest?... Cehoslovacia, un lider mondial în '38, este azi surclasată de țări ca Taiwan și Coreea de Sud, care prin anii '50 nu aveau universităţi ca lumea! Unde ar fi fost azi întreaga Europă, dacă comunizarea ei i-ar fi reuşit încă de prin '36 lui Stalin, cînd finanţa războiul spaniol sau Frontul Popular de la Paris?

Cum va fi tranziţia la noi? După chipul și asemănarea fostei dictaturi. De stînga, adică. Respectiv „pe măsura”  dorului de manglă, de chiul, de ciubuc și far niente, „dor" lăsat aici de comunism. Îmi cer scuze, dar aş fi fericit să n-am dreptate...

După ce veţi fi citit toate acestea, stimaţi tovarăşi, mai credeţi, ca dl. Niţelea, că nu e semnificativ pe unde anume - stînga sau dreapta - se va fi intrat în dictatură? Liberi s-o faceţi; realităţile rămîn oricum. Noi românii am avut şi dictatori de dreapta și de stînga. Nu au fost o „fericire”. Dimpotrivă! Dar aflaţi azi la sfîrşitul lungii dictaturi comuniste nu putem ignora sau eluda esenţele!

Iar marele nostru handicap de azi are un nume: proprietatea nimănui! Și un prenume: zidul de savoir fair-economic, financiar, tehnologic, managerial și politic pe care ni 1-a lăsat un sistem care și-a permis să asasineze, să intemniţeze, să interzică şi să exileze valorile acestei ţări. Iar cei ce fac azi pe nisnaiul cînd aud de genocid la toate acestea să-și ducă gîndul. Dar şi la anii '45 - '63...

Azi, stimaţi tovarăşi, reclamîndu-vă pudic a fi de stînga, ar fi bine să fiţi mai retraşi și mai smeriți. Dar nu! Judecînd după modul în care vă adunaţi în F.D.S.N., strîns în jurul „d-lui" Iliescu vă băgaţi din nou în faţă aspirînd la vechiul monopol.

Priviţi Iugoslavia şi URSS! Să fie o simplă întîmplare dezmembrarea acestor foste ţări și calvarul războiului civil de acolo? Credem că nu! De fapt, nenorocirile din acele ţări ilustrează irefutabil faptul că tranziţia post-comunistă este de departe cea mai grea ieşire din totalitarism.

În rest, judecaţi şi singuri, tovarăşi!

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 95, 1 iunie 1992)

Read more...

Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

Restaurarea Monarhiei – un punct final comunismului, o șansă imensă pentru stânga românească

În perioada interbelică România nu a avut practic o stângă. Comuniştii, identificându-se cu Kremlinul și conduși de neromâni, erau respinşi de imensa majoritate a românilor. Mai ales că în programul lor figura dezmembrarea României Mari! Apoi, Monarhiei și partidelor istorice le reveneau merite uriaşe în făurirea statului naţional-unitar. Regele şi partidele istorice conduseseră ţara spre victoria din primul război mondial, între 1919-1920, spre victoria din războiul dus pe două fronturi contra Rusiei bolşevice, la Nistru, și contra Ungariei comuniste a lui Bela Kuhn, la capătul căreia Armata Română intra în Budapesta, în ciuda avertismentelor Congresului de la Versailles. Apoi, tot regele şi partidele istorice realizau cea mai mare împroprietărire a ţăranilor din istoria ţării, introducerea votului universal și avansata Constituţie de la 1923.

Spre deosebire de Ungaria, Bulgaria sau Rusia sovietică, unde vechile regimuri erau compromise de înfrângerea din primul război mondial și nenorocirile ce urmaseră, regimul ”burghezo-moșieresc” de la noi era aureolat de istorice victorii și epocale înfăptuiri. Ce mai putea oferi stânga la noi, în afară de programe nerealiste, demagogice, în afara unor riscuri imense pentru proaspăt închegata Românie Mare?

Nu e de mirare că social-democrația era foarte slabă şi n-a avut niciodată mai mult de şapte deputați în Parlament. În perioada interbelică cel mai de „stânga" partid din Parlament erau... ţărăniştii!

Nu-i de mirare că ura comuniştilor se concentra asupra monarhiei ca principal depozitar al unor succese istorice ce barau prin ele însele calea spre sufletul electoratului român, confiscat astfel la centru şi la dreapta. Această înclinare obiectivă spre dreapta a societății românești a făcut ca, în conjunctura din 1944-45 – net favorabilă instaurării comunismului – procesul luării puterii de către P.C.R. să dureze mai mult ca la vecini. În acei ani, trei sferturi din societatea românească se adunase în jurul regelui şi al partidelor istorice. Iar dacă ei au pierdut, este pentru că așa o impuneau Yalta şi Armata Roșie, stăpînă de acum în ţara noastră!

Dacă Regatul României nu a avut practic o stîngă, întreaga experiență republicană s-a făcut sub comunişti. Rea bază de pornire pentru stânga românească de azi!

Azi, cînd în Europa victoria democraţiilor de tip occidental este totală, toți cei care-şi zic „de stînga” la noi trebuie să nu piardă din vedere cele de mai sus!

Din păcate cei ”de stînga” - Iliescu, „fronturile", PSM, PDAR, Partidul Socialist Democratic etc. - păstrează încă reflexe comuniste: gustul monopolului puterii, pretenţia de a reprezenta „de fapt" poporul, ura oarbă faţă de partidele istorice şi faţă de rege. De unde toate acestea? Din faptul că unica experiență de stânga a fost cea comunistă. Care, după 45 de ani de dominație exclusivă, a lăsat în urma sa o mentalitate de tip comunist care, cu excepția naționalismului, a şters mai tot ceea ce caracteriza românul pe la 1945.

Or, ce ar însemna restaurarea monarhiei, sub acest raport?

Evident, un punct final comunismului. O garanţie că procesul democratic nu e vorbă goală; că el este ireversibil. O garanţie pentru reconciliere națională, pentru echilibru intern, pentru o optimă reprezentare a țării în afară. Contrazice cu ceva această garanție regală interesele țării? Sau ale unei stîngi care încă întîrzie să se coaguleze într-un mare Partid Socialist de tip occidental? Cu un Iliescu la cîrmă, suspiciunile și teama în faţa unui atare partid vor fi generatoare de permanentă tensiune internă. Vrea stînga aşa ceva? Ar bine pentru ţară? Oricum, cu o atare formulă ţara va fi izolată pe plan extern, tocmai acum cînd Europa se află în plin sezon al schimbărilor de frontiere!

Invers, odată instalată monarhia, interesul acesteia și propria-i natură ar fi de a înfăptui promisa de pe-acum reconciliere internă. Singurul model pentru Mihai I va fi modelul spaniol. Chiar şi reales cu 99 la sută, dl. Iliescu nu va avea curajul să stopeze şirul inutil și nefast politiceşte al „proceselor comunismului". Și nici curajul să-i amnistieze pe foştii membri din CEPEX. Regele ar avea interesul să o facă. Şi, credem noi, e singurul cu statura morală s-o impună! S-ar rebela la aceasta un Ticu Dumitrescu?!

Priviți la Spania de azi! Este prosperă, integrata Europei: „o a doua Germanie”! Şi are în frunte pe Regele Juan Carlos şi un guvern socialist.

Dacă azi alegerile ar fi cîştigate de dl. Verdeţ şi de tichetul Iliescu-FSN 22 decembrie, aceasta ar fi un dezastru pentru ţară! Care s-ar trezi izolată ca acum 3-4 ani. Dacă am reveni la regat, ceea ce ar presupune un consens al principalelor partide și un masiv vot popular - stînga s-ar putea concentra asupra reunirii sale pe baze nemarxiste. Iar victoria ei la urne, cu un Rege garant, nu ar mai speria pe nimeni! Nici în ţară, nici în Europa!

Credem cu putere - cu puterea argumentelor! - că monarhia ar pune un punct final şi comunismului şi marasmului actual. Tot aşa cum Juan Carlos - în numai doi ani - a lichidat franchismul. Dar abia închiderea definitivă a actualului capitol ar deschide şanse reale şi ţării, dar și stîngii româneşti!

Celor care vor citi ”de la dreapta” aceste rînduri şi le vor suna inacceptabile le vom reaminti că o viaţă politică echilibrată, dinamică, funcţională şi eficientă cere în mod imperios un eşichier simplificat, armonios. Iată parlamentul de la 20 mai: obez şi cu burta-i imensă la stânga - adică acolo unde erau şi sînt toate confuziile acum! - termină compromis, pulverizat şi impotent un mandat de doar doi ani. A preluat o ţară fals-de-optimist-unită și o lasă cum o știm că e acum. Ţara are nevoie de un parlament echilibrat, în care stînga să fie unită, coerentă, curăţată de demagogie egalitaristă şi temeri. Acomodată deplin cu fundamentul pluralist. Pentru asta pledăm. Deşi suntem de dreapta!

La urma urmelor, dacă România Mare a eşuat în dictatură încă din 1938 - cînd nu prea era vorba de comunism și comunişti - de vină a fost nu numai temperamentul lui Carol al II-lea sau amenințarea legionară. Ci, în primul rînd, eşichierul politic total la dreapta de atunci.

Dacă pe atunci dezechilibrul la dreapta era determinat obiectiv de evenimentele dintre 1914-1923 – fericite finalmente pentru țară – azi a nu vedea necesitatea unei reechilibrări – și în care regele ar avea un rol capital - ar însemna să ignorăm o mare şansă.

De dreapta sau de stînga, a rămîne 1a vechile scheme, la vechile ,,iubiri", la vechile resentimente", a nu pricepe că binele ţării trece prin reconciliere naţională - pe care tichetul Iliescu-FSN nu a realizat-o - înseamnă a pregăti inconştienţi dezastrul țării! Priviţi Iugoslavia! Ampriza cvasi-exclusiv de stînga la Belgrad şi cea de dreapta la Zagreb a dus la dezmembrare şi război! Avem nevoie de aşa ceva la noi? Ca să gîndim – abia apoi - lucid şi româneşte?

Din păcate, ura şi teama de sorginte comunistă cu care reacţionează oameni inteligenţi, ce-şi zic de stînga, nu ajută cu nimic nici naşterii stîngii unite de mîine şi nici ţării în gravele momente de azi! Ba dimpotrivă!

„Monarhia e nedemocratică !" zice dl. Iliescu. Ca și cum Suedia – al cărui model îi plăcea d-lui Iliescu mai an - ar avea un rege de-a dreapta căruia e călăul cu securea, iar de-a stînga măscăriciul, ca în filmele cu feţi-frumoşi.

„Măi, Mișulică, măi!" ca şi cum istoria naţională - să fiu iertat - ar fi populată cu alde ,,Fănică" al Muşatei, „Sandu” ăl Bătrîn sau ”Tică” Brâncoveanu! Ne place, nu ne place, regele Mihai a condus întoarcerea armelor la 23 august. Care a evitat distrugerea ţării într-o inevitabilă înfruntare sovieto-germană de la Vaslui la Timişoara. Întoarcere de arme pe care nimeni din cei ce-şi zic astăzi de stînga nu au deplîns-o vreodată. Ba dimpotrivă - de la dl. Iliescu la Vadim Tudori şi Eugen Barbu - cu toţii au glorificat un act iniţiat şi condus de regele Mihai I, în fapt, chit că atribuit „partinic" PCR-ului...

„Călăul lui Antonescu!" - de ce nu l-au plîns pe Antonescu şi pînă în 1989? Sau cumva aveam nevoie – totuşi! - de „dezmăţul de presă" de azi pentru a putea scrie - în fine - ce gîndeam de pe atunci?! Iar cei care deplîng azi asasinarea lui Ceauşescu (căci asasinat a fost!) şi îi impută „curajoşi" regelui Mihai „asasinarea" lui Antonescu (care a avut totuşi parte de proces cît de cît ca lumea pe atunci) să se întrebe: cui ar trebui să-i impute, anume, execuţia sumară, după un „proces" de rîsul lumii, a ultimului şef de stat al României comuniste? Dar nu! Ura comună și părul de sub blana de miel sunt mult mai importante decît dorul pentru un dram de adevăr!

Mă intreb, cui se adressează stînga de azi cu atari atacuri și lături - „formule"? Omului simplu, speriat de ziua de mîine, sau părţii rele din om? Românului cumsecade și dornic să muncească, să cîştige, să trăiască, sau instinctelor şi reflexelor pavloviene care mai an au transformat oameni cu neveste și copii în rîndul lumii în fiare ucigind la drumul mare cu ciomege, lanţuri şi bastoane?

La toate acestea dreapta monarhică a răspuns de Paşti uluitor - să recunoaştem! – cînd mulțimi de sute de mii de oameni s-au manifestat civilizat, fără să spargă un geam, fără incidente, fără invective! E vina lor că s-au identificat cu partea bună a acestui popor (care, desigur, e cu mult mai vastă)? E vina regelui? Sau a partidelor istorice? Sau a Americii?

Din păcate, stînga românească - aşa cum e ea acum: speriată, revoltată de propriu-i fiasco, debusolată - nu pricepe că istoria i-a impus pînă mai an o tristă ursită: să se autoclădească şi să clădească pe ură! Pe ura de clasă! Cînd ai fost „preotul” acestei triste „religii" vreme de decenii — cum să califici ”mirarea” dl. Iliescu că America aşa şi pe dincolo, că „ne refuză” bref?!

Oameni buni de la stînga, mai înainte de a dori să schimbaţi o lume şi o ţară, schimbaţi-vă pe voi!

Oameni buni, de la stînga, de dreapta; sau voi, cei mulţi care priviţi speriaţi, debusolaţi la ei, pe ură nu se poate construi decît rău şi efemer.

Pentru a clădi o Românie Mare, pentru oameni liberi și prosperi e nevoie de multă raţiune; nu de ură, nu de teamă, nu de vrajbă internă.

Noi nu suntem „monarhişti cu orice preţ". Pentru noi monarhia este o şansă. O soluţie limită, pentru o situaţie ajunsă la limită. Și pe care speranțele majoritar investite în republicani ireductibili sunt departe de a o fi schimbat în bine. Mai rău, aceste speranțe au fost grav și, adesea, fraudulos înșelate. Dovadă comițiile și comitetele care nu mai prididesc să spele rufele murdare...

După vizita regală, dl. Iliescu declara la Iaşi: ”Ar fi comod să mă retrag din competiţie. Dar nu ştiu dacă sunt alţii mai credibili.” Rămîne in cursă pentru că e „singurul credibil"! Adică cum?! Credibil a fost la 20 mai. Azi, în ccea ce-l priveşte, problema se pune astfel: a fost dînsul eficient? Dacă propriu-i partid s-a dezbinat în jurul persoanei sale, ce se va întîmpla cu ţara în următorii patru ani, rămînînd tot dînsul la palatul Cotroceni?

Dacă dînsul - „singurul credibil" - a fost ineficient, iar alții credibili nu există, atunci declaraţia sa este primul compliment pe care republica face monarhiei!

Problema monarhiei există. Ea are la bază trecutul ultimelor decenii și eliberarea ţării de sub ampriza sovieto-bolșevică. Dar are la bază şi eşecul formulei actuale. Iar curentul monarhic, pînă mai ieri o ”extravaganţă” pentru cei mai mulţi, astăzi e real. Palpabil. Problemele nu se rezolvă negîndu-le. Și nici cu un ”aşa vrem noi". Dilema monarhie-republică se rezolvă numai printr-un referendum popular. Simpla afirmaţie ”republicanii sunt mai mulţi” nu e suficientă. Au fost mai multi, dar azi sunt în scădere - li se poate replica. Ceauşescu a avut votul unanim al membrilor de partid la 25 noiembrie 1989. Ceea ce nu i-a impiedicat pe comunişti să-l împuşte la zid o lună mai tîrziu! Unde să mai pui că şi dl. Iliescu, și dl. Roman îi dăduseră votul „partinic" la ultimul Congres!

Un referendum, încă anul acesta, ar închide această problemă. Iar stînga, indiferent de verdictul popular, ar avea cîştig politic cert. Dacă se aprobă republica, atunci totul rămîne cum şi-o doreşte. Dacă se aprobă regat, se va păşi ferm pe calea reconcilierii naţionale. Ceea ce ar însemna începutul unei noi stîngi, cu adevărat democrate, unite și unanim respectate. Ar pierde stînga? Ar pierde țara din aşa ceva?

Continuîndu-se pe calea de azi şi recurgîndu-se la mai vechile reflexe - de presă, de stradă - s-ar putea să nu ajungem departe. Sau, ceea ce ar fi mai grav, la mintea de pe urmă a românului...

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 79, 8-9 mai 1992)

Read more...

În perspectiva alegerilor: anatomia unui vot

Deşi este greu de extrapolat rezultatul unor alegeri locale în perspectiva unor alegeri generale, situaţia politică actuală nu numai că o permite, dar o și impune. De acurateţea analizei votului de la 9 februarie şi de natura concluziilor pe care le vor trage forţele politice va depinde viitoarea lor strategie electorală, dar şi şefia acestor forţe politice, stabilitatea lor internă, chiar şi data viitoarelor alegeri parlamentare.

Luând ca bază a analizei rezultatele votului pe partide pentru consilieri, putem trage cîteva concluzii:

1. Numărul foarte mare de absenţi: circa 6 milioane (36 la sută). Între ei distingem trei categorii:

a) Absenţii de vocaţie: cei pe care nu-i interesează şi nu-i va interesa vreodată votul. După ponderea lor în ţările cu structură pluralistă ei sînt cam 15 la sută.

b) Absentii tehnici: cei care nu au putut participa la vot din cauza legii care a impus votul strict la domiciliu: studenţii, flotanţii, ilegalii rezidenţi în marile oraşe, cei de pe şantiere, concediu sau deplasări. Probabil 5 la sută.

c) Absenţii de refuz: cei care nu au votat pentru că resping actualele opţiuni. Cam 15-16 la sută. Ei sint cei mai importanţi pentru că ei pot vota data viitoare - în caz că li se va oferi ceva credibil. Având în vedere opţiunile refuzate, o regrupare credibilă a stângii îi va putea recupera.

2. Rămîn cei 10,5 milioane care au votat. Şi iată cum s-au împărţit aceste voturi pentru consilieri:

F.S.N. – 33,6 la sută.

C.D. - 24,3 la sută

Ind. – 6,7 la sută

P.D.A.R. 7,9 la sută

U.D.M.R. 7 la sută

P.U.N.R. - 4,9 la sută

P.N.L.-AT - 2 la sută

M.E.R. - 1,4 la sută

P. Rep 1,6 la sută

P.R.M. 2 la sută

U.S.D. - 1,4 la sută

P.N.L. - 1 la sută

Alţii – 2 la sută

Raportate însă la masa electorală de 16 milioane, aceste procente devin:

Electorat 16,3 mil. = 100 la sută

Absenți 6 mil. = 36 la sută

Votanți 10,5 mil. = 64 la sută

F.S.N. 22%

C.D. 17 la sută

P.D.A.R. 5,1 la sută

U.D.M.R. 4,3 la sută

P.U.N.R. 3,2 la sută

P.N.L.-AT - 1,5 la sută

P.R.M. 1,5 la sută

M.E.R. 1,2 la sută

P. Rep. 1,1 la sută

U.S.D. 1,1 la sută

Indep. 4,5 la sută

Alţii – 2 la sută

După cum se vede, ponderea partidelor în electorat este sensibil mai mică decât apare ea prin raport cu cei care au votat. Principalul perdant de voturi este F.S.N. Dar ceea ce a pierdut F.S.N. nu au reuşit să recupereze decât parțial ceilalţi. În principal C.D. a recuperat 6-700 000 de voturi, P.D.A.R. a cîştigat 400-500 000 de voturi, P.U.N.R. circa 200-300 000 de voturi, România Mare cca 220.000 voturi, Independenţii cca. 60 000. În total F.S.N. pierde însă (prin raport cu 1990) cca. 8 milioane de voturi! Din care ”cîştigătorii" actualei campanii electorale recuperează numai cca. 2,1 milioane! Aproape 6 milioane sînt absenţii şi voturile nule.

Cine a cîştigat alegerile? Moral - C.D. Prin plusul de voturi, prin plusul de pondere, prin succesul real în marile oraşe. Practic însă F.S.N. a pierdut mult mai repede decît a fost în stare să cîştige C.D.! Este punctul cheie de studiat de către C.D. pentru alegerile parlamentare.

Al doilea cîştigător este ideea pluralistă. Alegătorii vor constata pentru prima dată că votul lor poate da jos sau poate numi. Este axul pe care va trebui să-şi ruleze C.D. întreaga campanie electorală, ca mijloc de aducere la urne a absenților. Apoi, se constată un început de coerenţă pe eşichierul politic. Epoca mastodontului fesenist a apus. Se conturează intrarea într-o formulă echilibrată de ale cărei combinaţii posibile şi dezirabile va depinde formula viitoarei guvernări. 

La vîrf -  trei forţe politice de anvergură naţională: F.S.N. (22 la sută), C.D. (17 la sută), P.D.A.R. (5,1 la sută). Ele au luat și majoritatea primăriilor și consilierilor, având reprezentare cu adevărat pe întreg teritoriul naţional.

Apoi - două mari forţe regionale: U.D.M.R. și P.U.N.R., centrate pe zona transilvană în care - semnificativ - minoritatea maghitară are o anumită pondere: Harghita, Covasna, Mureş, Cluj, Sălaj, Satu-Mare, Bihor. Ambele forţe în cauză sînt nemulţumite. P.U.N.R., pentru că a luat mai puţin decît a sperat (un semieşec), iar U.D.M.R. pentru că, în ciuda poziţiilor cîştigate, actuala angajare politică pare epuizată ca perspectivă. Pe liderii U.D.M.R. îi interesează altceva: schimbarea actualului statut politic al Transilvaniei. Dacă C.D. va juca în aceste direcţii, ne aşteaptă grave convulsii. Cheia dorinţelor U.D.M.R. nu se află însă în formula electorală (care-i va obliga la minoritate perpetuă), ci în adevăratele intenţii at Bonn-ului, Washington-ului și NATO.

Urmează cinci mari partide de nivel ”naţional”: P.N.L.-AT, M.E.R., P. Republican, U.S.D. şi România Mare. Pentru P.N.L.-AT şi P. Republican întrevedem o singură evoluţie: absorbţia fie în C.D. (P.N.L.), fie în P.U.N.R. Dar U.S.D. şi România Mare păstrează şanse să crească. M.E.R.-ul e în mare derută. Independenţii - 4,5 la sută (consilierii) şi 11,5 (primarii) - ca pondere în electorat sînt o apariţie normală la locale. Cum însă noi nu trăim condiţii normale, mulţi dintre ei sînt independenţi camuflaţi: fie pro F.S.N., fie pro U.S.D. Voturile primite de ei, mai ales în micile localități, sînt voturi de stânga. Cu unele excepţii (vezi Tg.-Mureş).

Ce va fi la generale? Multe vor depinde de data acestor alegeri. O amînare a lor pentru toamnă (sau vară), denunţată repetat de dl Stolojan, va juca în favoarea aripii Iliescu, o zicem noi. Şi în defavoarea ţării, o zice dl. Stolojan. O amînare, deci, va permite F.S.N.-ului să exploateze greutăţile din primăriile Convenţiei Democratice, mai ales că acestea vor fi mari şi reale şi „ajutate” prin sabotaj şi publicitate adecvată... Cum însă interesul ţării cere o rapidă clarificare politică. C.D. va trebui să ceară ferm ca alegerile să nu se amîne. Este un alt punct forte al C.D. în propria-i propagandă.

Situaţia din F.S.N. Convenţia din martie va analiza rezultatul acestor alegeri. Prin eşecul acestor alegeri, mai ales în oraşele mari, prectun şi pierderea a aproape 8 milioane de voturi, se poate produce un seism în F.S.N.: fie debarcarea lui Roman, - fie o sciziune clară — Roman şi echipa organizîndu-se cu totul separat. În ambele variante un „F.S.N. fără Roman" va deveni nucleul viitoarei stîngi româneşti, condusă probabil de dl. Iliescu. Şi n-ar fi rău, căci, într-o asemenea evoluţie, la alegerile parlamentare publicul va avea de optat foarte clar: cu sau contra ideii de reformă și schimbare radicală? Iar, în această ipoteză, reformistul Roman aflat până acum sandwich între conservatorii din F.S.N. şi opoziţie îşi va putea găsi un aliat real în... C D. Vom vedea.

Menţinerea C.D. este însă capitală. Analiza beneficiului (sau inconvenientelor) colaborării cu U.D.M.R. va trebui reluată. Alegerile parlamentare au o altă logică, o altă aritmetică, iar U.D.M.R.-ul nu a jucat prea corect cu Convenţia în multe judeţe.

Legea electorală şi legea partidelor politice vor aduce multe schimbări. Pe de-o parte, puzderia partidelor va fi spulberată, pe de alta, micile partide de nivel „naţional" s-ar putea trezi in faţa unui baraj procentual minimal pe ţară pentru a pătrunde în Parlament. Care va fi acest procentaj ? Dacă pentru a intra in Parlament se va stabili un procent minimal de 3 la sută (din totalul naţional), atunci, conform actualului scor electoral, vor intra în Parlament numai cinci forţe: F.S.N., C.D., P.D.A.R., U.D.M.R., P.U.N.R, iar dacă ponderea la urne va fi identică cu cea din 9 februarie, cele 385 de locuri din Camera Deputaţilor vor fi impărţite cam aşa: F.S.N. 155, C.D. 112, P.D.A.R. 33, U.D.M.R. 55, P.U.N.R. 30. Iar ţara nu ar putea fi condusă decît de o coaliție F.S.N., P.U.N.R., P.D.A.R. (216 voturi) sau F.S.N., C.D. (277) adică ca... acum. De unde şi rolul cheie (!) al domnului Roman şi al Convenţiei F.S.N. din martie... 

Ne temem însă că pînă la alegeri se pot întîmpla destule. Inclusiv in Ardeal. Boala d-lui Domokos Geza (un moderat „lucrat" deja), vizita incognito a d-lui Iliescu la Sf. Gheorghe (dacă ea se confirmă), declaraţiile ministrului maghiar al apărării, gen. Füro, şi reacţia Ministerului de Externe Român, aluziile recente ale domnului Wörner la Bucureşti (”ne vom exercita modesta noastră influenţă”) - apropo de diferendele româno-maghiare - promit, din păcate, evoluţii neplăcute. Încât referendumul propus deja de dl. Câmpeanu s-ar putea să aibă o bază extrem de solidă.

Orice s-ar spune, democraţia nu este un scop în sine, ci un mijloc. Dovedit în Occident, ar fi cel mai propice pentru slujirea unor interese naţionale. Ni se va cere oare, pentru a avea acces la democraţie, să sacrificăm interese naţionale? N-ar fi exclus! Dar ar fi o tragedie! Cum nici în democraţie transparenţa nu-i chiar ce se spune luciditatea, calmul şi permanenta luare în calcul a intereselor naţionale sînt absolut necesare - de sus până jos.

(articol scris de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 30, 27 febr. 1992)

Read more...

Bunul guvern și producția de bunuri

După recentele ”succese” în politica externă - primire in Consiliul Europei, primirea clauzei şi semnarea acordurilor francofoniei - atenţia românilor revine la problemele de acasă, abia acestea urgente, serioase. Politicienii revin la dosarul economic, iar omul de pe stradă, la efectele acestui ”dosar”... la piaţă.

Actualul guvern, după ce a făcut faţă cu brio — nu problemelor reale — ci unei opoziţii ”de carton”, pare sigur pe el. De unde atâta siguranţă? Maliţios vorbind, el îşi simte încă spatele asigurat dinspre Cotroceni, iar ”faţa” dinspre o opoziţie parlamentară diletantă. Referindu-ne însă la sorgintea sa CSP-istă, spatele actualului guvern stă în ”creşterea producţiei”, lună de lună, în 1993. Ca urmare, producţia ajunge, cumulat pe 9 luni, la 98% faţă de primele 9 luni din ‘92, după ce plecase în ianuarie 1993 de la 76% faţă de ianuarie ‘92. În agricultură se prelimină o producţie cu 8% mai mare anul acesta faţă de ’92, având azi cu 500.000 mai multe bovine şi un plus de 1.000.000 de porcine.

Lăsăm la o parte vocile acelor parlamentari care se îndoiesc de ”acurateţea” acestor cifre şi le luăm de bune, întrebându-ne: optimismul acestor statistici este oare sănătos, justificat? Mai întâi că aceste date se referă la producţie, un indicator care nu spune nimic despre condiţiile de eficienţă sau ineficienţă în care s-a realizat. Or, judecând după starea monedei naţionale care se erodează mai rapid în ‘93 decât în ‘92, ineficienţa globală persistă şi se adânceşte. De unde şi deficitul comercial de peste un miliard de dolari preliminat pe anul în curs. Dar pentru omul de pe stradă, abia scăderea vânzărilor de bunuri cu 24% pe primele 9 luni comparativ cu '92 contează! Iar în condiţiile unei ierni lipsite de finanţare externă și a unei inflaţii de 12-15% lunar, este clar că puterea de cumpărare va scădea, că producţia, la rându-i lipsită de importuri vitale, va scădea şi ea. De unde, terenul potenţial pentru tot soiul de tensiuni sociale şi necazuri.

Ce e de făcut?

Judecând după poziţia guvernului Văcăroiu, actuala politică ar trebui continuată, adâncită. Eventual cu corecturi, pe tapet fiind acum ceea ce presa a numit ”asaltul asupra băncilor”. Ultimul episod al acestui asalt fiind recenta chemare în parlament al domnului Isărescu de la BNR. Este oare vorba de o simplă confruntare între şcoala CSP-istă din guvern și monetariştii de la BNR? Desigur, este vorba şi de aşa ceva.

În fond, însă, este vorba de un moment de bilanţ a trei ani de ”reformă” începută de Roman şi continuată de succesorii săi la zi. Iar ceea ce indică bilanţul acesta este eşecul! De unde şi confruntările acerbe de azi, căci nu este vorba numai de putere şi posturi ci, desigur, şi despre răspunderi!

Şomajul depăşeşte un milion de persoane, inflaţia este de peste 12% pe lună, iar leul s-a devalorizat, numai sub guvernul Văcăroiu, de la 430 la 1036 lei/dolar. Iar dacă ne referim la preţul de piaţă „gri" şi de piaţă „neagră" (care deţin împreună 85% din fluxul valutar al țării) degringolada este şi mai accentuată — de la 500 la 1600 lei/dolar!

Cu alte cuvinte populaţia a plătit peşin, la zi, preţul reformei, iar guvernanţii ridicaţi pe valul de sânge şi speranţă din 1989 — nu au reuşit să însănătoşeasca economia, ci s-o ruineze într-un experiment „gradualist".

Ce e de făcut?

De recunoscut adevărul: reforma este blocată - în sectoarele cheie! - de incapacitate, de mentalităţi osificate, de interese personale chiar!

Marea privatizare, aşteptând ceva vânzări de active şi vânzările-pilot - cu totul sub 1% din capitalul de stat - bate pasul pe loc. Faimoasele certificate de proprietate înmânate în ‘92 (pre-electoral!) sunt devalorizate din start. Oficial „cotate" la 146 mii lei, ele valorează pe o „piaţă" haotică abia 6000 lei! Prin urmare, numai prin imobilismul guvernamental, avuţia naţională ce revine prin lege fiecărui român este devalorizată de 25 de ori! Halal protecţie socială! Halal privatizare! Dacă cineva, prin absurd, ar veni de afară să cumpere cele 15 milioane de certificate, cu 85 milioane de dolari el ar cumpăra 30% din industria statului român! Halal ”noi nu ne vindem ţara”!

Restructurarea, care ar trebui să degreveze economia naţională de povara a sute şi sute de întreprinderi ruinate financiar şi fizic, sau să re-echipeze anumite sectoare, viabile în viitor, abia este luată în discuţie. Între timp bugetul alocă 900 miliarde lei pentru ca acestea ”să funcţioneze” la ralanti, iar muncitorul de acolo să ia un salariu mizerabil, alimentându-se astfel inflaţia şi menţinând şomajul, statistic, desigur, „cât mai jos"...

Politicile sectoriale, în condiţiile inflației, a menţinerii unor situaţii de cvasi-monopol (de unde, preţuri feroce dictate din birouri) şi cu o privatizare şi restructurare blocate, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire.

După cum se vede, hiba nu este la bănci, ci în economia reală! Adică acolo unde guvernul are pâinea şi cuţitul! Dar rămânând la viziunea CSP-Istă, iluzionată de „producţie", actuala echipă Văcăroiu este în stare „să refacă" economia ţării aducând-o la nivelul - inclusiv statistic - al lui 1989! Acesta să fie oare sensul schimbării dorite atunci? Sau al promisiunilor din `90 şi `92?

În astfel de condiții nu e de mirare că sectorul bancar-financiar şi însăşi moneda naţională arată cum arată. Căci, până la un punct, finanţele ţării sunt o oglindă a ceea ce se întâmplă în economia reală, fabrici, uzine, ferme etc. Sigur, băncile, moneda şi tot sistemul financiar bancar trebuie să fie o oglindă fidelă. Adică structurate şi conduse pe principiul dovedite oriunde în lume ca viabile şi eficiente. Cu o „liberalizare" limitată practic la preţul mărfii şi al tarifelor, dar care nu a pătruns şi în cele trei sectoare de preţuri - preţul monedei (cursul leu/dolar), preţul creditelor (dobânda), preţul muncii (salarii) - sistemul nostru financiar-bancar şi leul nu-şi pot face rolul! Mai rău, ele alcătuiesc o oglindă vălurită, care distorsionează valoarea economică, permiţând orice: de la proliferarea corupţiei în bănci, la vânzarea preferenţială (cui şi pe ce criteriu şi cu ce preţuri?) a valutei; şi de la menţinerea artificială a cursului leu/dolar la menţinerea - la fel de artificială - a guvernului actual!

Cert, toamna aceasta impune decizii politice majore. Iar asemenea decizii se pot lua doar la Palatul Cotroceni. Cu cât mai devreme cu atât mai bine.

Rămâne însă întrebarea: este oare actuala opoziţie parlamentară capabilă, prin cinstea şi valoarea oamenilor săi, să convingă Cotrocenii înspre pasul decisiv?

(28.10.1993, Ioan PERA; articol apărut în revista Mișcarea, anul II, nr. 12 (17), 1-15 nov. 1993)

Read more...

Mini criza din Golf : deocamadată, avantaj Saddam!

La doi ani de la războiul din Golf, America nu știe să câștige

Recenta mici-criză din Golf este rezultatul direct al provocărilor deliberate ale regimului de la Bagdad. Ce va fi urmărit Saddam Hussein? Testarea voinţei americane la vreme de tranziţie? Va fi mizat el pe incapacitatea decizională a unui preşedinte „terminat"? Poate. Esenţiale ni se par, însă, următoarele:

1. Occidentul - S.U.A., Franţa, Anglia - au acţionat previzibil. Adică, lovind militar Irakul. Ceea ce a fost o greşeală. Acţionînd stereotip, pe modelul de acum doi ani, când contextul mondial era cu totul altul, Occidentul nu a obţinut nimic. Ba, dimpotrivă, a pierdut! În ciuda celor ”110 pumni” număraţi cu satisfacţie de comentatori de vază, precum dl. Cristoiu, Saddam Hussein este deocamdată unicul câştigător politic al acestui mini-rund. De ce?! Pentru că de data asta lovitura militară a aviaţiei aliate poartă altă semnătură decât purta în urmă cu doi ani! În vremea războiului din Golf, bombele aviaţiei aliate purtau semnătura unei vaste coaliţii sub egida ONU, în care erau parte directă - cu trupe pe teren - și opt state arabe. Azi, lovitura militară de acolo poartă altă semnătură - cea a guvernelor aliate. Nimic în plus! În schimb, o groază de lucruri în minus: lipsa acordului direct şi explicit al ONU, lipsa unei componente arabe, lipsa suportului opiniei publice, azi apatică chiar şi în occident...

2. Nu-i nici o mirare că reacţia lumii arabe a fost sensibil diferită azi de ceea ce fusese în urmă cu doi ani. Rezervele sau reacţiile negative explicite faţă de recenta lovitură sînt regulă azi în lumea arabă. Că e vorba de regimuri, de lideri, de presă, de omul de rând.

3. În lumea arabă, dar numai acolo, se vorbeşte cu vădită nemulţumire de „standardul dublu” cu care procedează occidentul. Cînd este vorba de pedepsit Irakul, aceasta se face cu promptitudine și maximă duritate. Desigur, ambele cerute de Carta ONU și de Drepturile Omului! Perfect. Cînd însă este vorba de protejat musulmanii bosnieci, treaba se schimbă: apar reticenţe și se „amînă" aplicarea propriilor standarde - Carta ONU, Drepturile Omului etc. Aceeaşi reticență li se reproșează din lumea arabă și cînd este vorba de expulzările masive de palestinieni din Israel.

Dacă Saddam Hussein a avut în vedere aceste aspecte, el nu a greşit provocind actuala mini-criză. Ba, dimpotrivă - calculele sale vor fi conţinut multe lucruri reale, importante...

Atu-ul lui Saddam este că ar fi cu mult mai rău fără el la Bagdad pentru înseşi interesele occidentului în zonă! Lucrul acesta a devenit evident imediat după primele succese militare din ‘91, în cursul războiului din Golf. De unde victoria în coadă de peşte de atunci: dezastru militar irakian, dar cu Saddam în frunte, mai departe!...

Dispariţia lui Saddam ar însemna destrămarea teritorială a Irakului. În nord ar apare un Kurdistan independent. Cum în Turcia vecină trăiesc zece milioane de kurzi, destabilizarea Turciei, care este pivotul NATO la sud-est, ar fi un dezastru pentru occident. În ce culori s-ar reîmbrăca o Turcie destabilizată, dacă nu în culorile islamice? Căci să nu uităm că şi Iranul occidentalizat al Şahului părea, cândva, la fel de solid şi prosper ca şi Turcia de azi. În sud, masele de şiiţi irakieni ar deveni o pradă uşoară pentru fundamentaliştii iranieni. Un Iran fundamentalist în ascensiune şi o Turcie reislamizată politic ar fi un tandem extrem de periculos pentru interesele occidentului în zonă. Azi, în Asia Centrală ex-sovietică, Turcia occidentalizată concurează (profitabil pentru occident) un Iran fundamentalist. O Turcie reislamizată politic ar atrage în blocul islamic o zonă uriaşă - Asia Centrală - astăzi încă ezitantă. Încît, pe fondul unor atari succese fundamentaliste este de presupus că și alte regimuri, azi pro-occidentale, ar putea să se prăbuşească pe dinăuntru: în Egipt, în Iordania etc.

Devine clar: actuala politică americană în Golf este epuizată tactic. A o continua ar însemna periclitarea pe termen lung a intereselor strategice în zonă. Schimbarea — de tactică, măcar — se impune evident. Cum America are deja un nou preşedinte, schimbarea se poate face cu mult mai uşor. Să fi urmărit tocmai acest lucru — stimularea schimbării — Saddam Hussein, atunci când a declanşat actuala mini-criză?

Vom vedea curând, căci America trebuie să se decidă. Dacă – paradoxal – ea nu se poate încă dispensa de Saddam Hussein la cârma Irakului, atunci preşedintele Clinton va trebui să găsească un modus vivendi cu acesta. Ceea ce ar însemna - minimal - un dialog cu el (prin interpuşi?!). Deci o victorie politică uriaşă pentru Saddam! Dacă însă - cum ar fi normal - Clinton nu poate accepta un atare preț, atunci el trebuie să-și asume riscul – pe care Bush nu a avut curajul să şi-l asume în '91 -  şi să pună capăt dictaturii lui Saddam. Căci altfel – timpul joacă în favoarea lui Saddam...

Corneliu Dida, 17 ianuarie 1993 (articol apărut în ziarul Telegraf, anul II, nr. 10 (254), 19 ian. 1993)

Read more...

Tulburătoarele mărturii ale unui fost legionar (VII)

Pușcăria

Motto: Tinerii să-și mizeze viața pe patru lucruri: familie, profesie, dragoste de țară și credință în Dumnezeu. Să refuze aventura, violența și ura. Să nu uite ca oricît de mari le vor fi reușitele materiale în viață nimic nu vor reuși dacă vor fi niște mișei. (Zissu Bitaracu)

Întrebare: Domnule Bitaracu, înţeleg că aţi fost singurrul legionar fugit în Germania în septembrie 1941, care aţi înţeles să reveniţi în ţară în septembrie 1942 deşi aveaţi o condamnare de 15 ani! În timp ce eraţi în anchetă și aşteptaţi aprobarea rejudecării procesului, regimul Antonescu străbătea prima sa mare criză de după rebeliune. Pe de-o parte, în noiembrie-decembrie 1942 se produsee dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad. Pe de alta, Antonescu, în decembrie 1942 se afla grav bolnav la pat, victimă a unei crize de malarie, din care medicii nu ştiau dacă va putea scăpa. Pentru eventuala sa succesiune se luaseră în vedere două nume Mihai Antonescu şi Gh. Brătianu. În aceste circumstanţe de criză, la Crăciunul lui 1942 Horia Sima fuge din Germania la Roma. Situaţia era atît de gravă încît în ţară Mihai Antonescu, Eugen Cristescu şi alți conducători iau două măsuri de prevedere: închid graniţele și fac o masivă arestare de legionari. Dupa unii atunci au fost trimişi în lagărul de la Tg. Jiu și în alte părţi 1.500 de legionari. Ce știţi despre toate acestea?

Răspuns: Tot ce ştiu este din relatările altora. Sima, probabil, încerca o combinaţie cu Mussolini. Spera într-o revenire la cîrmă - nu știu. Hitler însă îl readuce rapid în Germania. Încît din ianuarie 1943 legionarii din Reich sînt trimiși lagăre, cei mai mulţi la Buchenwald. Acolo SS-ul a făcut o serie de anchete privitor la intenţiile lui Sima. În plus - mi s-a povestit - legionarilor adunaţi pe un platou în faţa mitralierelor li s-a cerut, ultimativ, să accepte următoarele 1) Schimbarea denumirii Mişcării legionare în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor din România. Deci copie după denumirea partidului nazist. Renunţarea la creştinism ca pilon al doctrinei legionare. 3) Acceptarea înființării unui stat autonom german în Transilvania de sud în caz că nemţii îi aduc la cîrmă în ţară. 4) Continuarea războiului alături de Germania contra Rusiei.

Cu rare excepţii, sutele de legionari au refuzat primele trei puncte, dar au acceptat continuarea războiului alături de nemţi, contra bolşevismului. Dimineața nemţii au renunţat la intenţiile lor, iar legionarii au rămas în Buchenwald pînă la 23 august. Unii și după!

Întrebare: Domnule Bitaracu, prezenţa conducerii legionare în Germania la discreţia nemţilor oferea acestora un instrument de şantaj politic asupra lui Antonescu. Pe ideea „nu accepţi asta, atunci îl aduc pe Sima”. Aţi luat în vedere încă de atunci acest aspect? Vi se părea posibil un asemenea şantaj?

Răspuns: Da, acest aspect l-am perceput de la început ca o realitate, ca pe un pericol. Și pentru Legiune, dar şi pentru ţară. Nemţii nu agreaseră în mod real niciodată pe legionari. Nici pe vremea lui Codreanu, cînd Hitler a permis asasinarea sa de către Carol al II-lea. Fac menţiunea că există suficiente indicii conform cărora regele, în cursul vizitei făcute în Germania în noiembrie '38, cu cîteva zile înainte asasinarea lui Codreanu, a găsit un Hitler neutru și dezinteresat total de soarta Căpitanului și a Legiunii. Nemții vedeau în România o sursă de petrol şi o bază strategică importantă pentru planurile lor. El nu a agreat veleităţile de independenţă ale nici uneia din mişcările autentic naţionalist-patriotice, cum era și Legiunea. De altfel, opţiunea lui s-a vădit foarte clar cu ocazia aşa-zisei rebeliuni, cînd a permis lui Antonescu (şi i-a asigurat tot sprijinul) eliminarea legiunii. Despre adevăratele intenţii şi interese germane, am discutat şi la Rostock. De altfel, toţi vechii legionari ştiu foarte bine că nici Căpitanul nu avea o părere prea bună despre Hitler și nazişti.

Întrebare: Atunci cum explicaţi poziţia exprimată de Codreanu în campania electorală din decembrie 1937 cînd a lansat formula: ”În 48 de ore după biruința Mișcării Legionare voi pune țara pe Axa Roma și Berlin”?

Răspuns: Iată cum. Codreanu considera că principalul pericol pentru România Mare era Rusia bolșevică. Că puterile occidentale nu erau nici interesate și nici capabile să garanteze frontierele României. Că, prin urmare, singurul mod de a ne proteja cît de cît era să ne apropiem, din timp, de puterile Axei, care mai devreme sau mai tîrziu aveau să intre în luptă cu Kremlinul. Că politica de neutralitate era o utopie. Cînd în senatul legionar i s-a atras atenţia că o asemenea afirmație publică i-ar putea alunga multe voturi într-o ţară francofilă ca a noastră, Codreanu a replicat: „Cu atît mai mult sunt obligat să spun poporului din vreme cum văd eu politica și interesele țării. La urne eu nu vreau atît voturi, cît aştept un verdict al naţiunii asupra intenţiilor mele". Vă ntreb eu acum după atîţia ani: au avut vreo valoare garanțiile occidentului? Nici una! Ne-au vîndut lui Stalin fără nici o ezitare. A fost efectivă „neutralitatea" proclamată de Carol în 1939? Nicidecum! Și cine fost marele nostru pericol dacă nu Rușia bolsevică?!...

(interviu luat de Corneliu Dida, apărut în ziarul Telegraf, anul I, nr. 116, 30 iunie 1992)

Read more...