Telocitele - contribuţia românească la medicina regenerativă

Pe 26 aprilie a avut loc la Academia Română conferinţa Telocitele şi medicina regenerativă, susţinută de prof. dr. Laurenţiu Mircea Popescu, cel ce a descoperit aceste celule interstiţiale în 2010.

În organism există trei tipuri de celule (epiteliale, musculare şi nervoase), dispuse într-un ţesut de susţinere (interstiţial). Până în 2010 erau cunoscute patru tipuri de celule interstiţiale: fibroblastele, mastocitele (implicate în bolile alergice), plasmocitele (care produc anticorpii) şi macrofagele. Telocitele sunt al cincilea tip de celule interstiţiale.

Telocitele sunt celule cu prelungiri foarte lungi (telopode), asemănătoare ca formă unei caracatiţe. Spre deosebire de alte celule, acestea pot fi vizualizate doar la microscopul electronic şi au trecut neobservate zeci de ani din cauza telopodelor foarte lungi şi a faptului că pentru a identifica o singură celulă sunt necesare zeci de fotografii seriate.

În prezent telocitele sunt studiate în sute de laboratoare din lume. Întrucât celule interstiţiale există în tot organismul cercetătorii au căutat să identifice telocitele în diverse organe. Până acum ele au fost găsite în 25 de organe, printre care inimă, plămâni, iris, rinichi şi placentă. În ceea ce priveşte creierul ele au fost identificate deocamdată doar în meninge şi s-a demonstrat că fluidul ce ajunge din sânge în lichidul cefalorahidian ce hrăneşte celulele nervoase trece prin telocite.

Ne-am obişnuit să privim inima ca pe un muşchi ce funcţionează ca o pompă; totuşi între 50 şi 70% din ţesutul cardiac e reprezentat de celule interstiţiale. Un laborator din China a realizat o hartă a distribuţiei telocitelor din cord, folosindu-se de zece mii de secţiuni prin acest organ. Cele mai mult telocite se află la baza inimii, de unde pornesc şi vasele mari, şi în pericard.

Telocitele au rol structural, de susţinere a altor celule, şi rol funcţional. Ele  emit vezicule ce ajung la alte celule şi sunt încorporate de acestea; veziculele conţin proteine sau material genetic (fragmente de ADN şi ARN). Este unul din mecanismele prin care se realizează semnalizarea între celule complet diferite. Datorită telopodelor semnalele sunt transmise la distanţe foarte mari. Unele terapii tradiţionale, ce folosesc noţiunea de meridian energetic, ar putea fi înţelese după ce vom afla mai multe despre telocite. Prof. Popescu a propus conceptul de sistem interstiţial; ar fi al şaselea sistem al unui organism viu, pe lângă cele osos, muscular, vascular, limfatic şi nervos.

Patologii studiază implicarea telocitelor în producerea bolilor. S-a descoperit că unele tipuri de cancere digestive îşi au de fapt originea în telocite.

Medicina regenerativă, un domeniu de lux încă, se referă la înlocuirea a ce se poate şi cât se poate înlocui dintr-un ţesut afectat de boală cu celule sănătoase; ea nu înseamnă întinerire, a subliniat prof. Popescu. În prezent pentru medicina regenerativă sunt considerate importante ingineria tisulară, sinteza moleculelor mici ce vor ajunge în celula bolnavă şi celulele stem.

Prof. Popescu consideră că viitorul medicinei regenerative este reprezentat de celulele stem (regenerarea tisulară) şi de telocite (regenerarea ţesutului de suport), care au nevoie de proteine extracelulare, vase de sânge şi fibre nervoase pentru a funcţiona.

Prof. Popescu lucrează la Institutul Naţional Victor Babeş, primul institut de cercetări ştiinţifice înfiinţat în România. Dânsul a făcut şi un istoric al premierelor medicale româneşti; am să reiau numai una. La 32 de ani Victor Babeş, profesor la Universitatea din Budapesta, publica la Paris primul tratat de bacteriologie din lume, în care descria peste 50 de tipuri de microbi. Era prieten cu Pasteur, care îl poreclise Neamţul. Babeş a fost propus de 13 ori pentru Nobel, dar în Europa imperiilor premiul i-a fost acordat altui neamţ. 

Read more...

Sistemul sanitar, diagnosticat de un legist

Conferinţa Sistemul de sănătate – o prioritate pentru România?, organizată de Medien, a fost dominată de preşedintele Colegiului Medicilor din România, prof. dr. Vasile Astărăstoae, altfel tema anunţată - problemele sistemului de sănătate care impun reforma – ar fi fost uitată în dezbaterea despre dificultăţile industriei farma şi avantajele asigurărilor de sănătate private.

Din partea Secretariatului General al Guvernului a vorbit Alexandru Păcurar, consilier expert în legislaţie. Legea parteneriatului public-privat (PPP) reprezintă o şansă pentru bugetul insuficient al sistemului sanitar. Finanţarea unui proiect se face integral de către firma privată, iar partenerul public contribuie cu activele (clădiri, terenuri etc.).  Legea nu e un panaceu şi nu va înlocui achiziţiile publice, ci va lucra după alte reguli. Partenerul public va administra obiectivul după ce investitorul privat îşi va fi recuperat investiţia. Iniţierea unui proiect îi aparţine partenerului public (consiliu local sau judeţean, minister sau guvern).

Reprezentantul unei firme private a cerut ca în noua lege a sănătăţii să se prevadă cum se va face evaluarea activelor cu care vine partenerul public, în condiţiile în care valoarea lor contabilă e foarte ridicată şi nu e egală cu valoarea de piaţă. El a dat exemplul unei aripi de spital, care are o valoare contabilă mare şi face dificilă evaluarea participaţiei.

Dr. Astărăstoae a spus că asta nu are nici o legătură cu legea sănătăţii. În OECD, din investiţiile care se fac în sistemul de sănătate, cele private reprezintă mai puţin de 20%; legea PPP nu reprezintă un progres semnificativ pentru că nu atrage fonduri masive. Dânsul a dat ca exemplu judeţul Iaşi, în care Universitatea a investit cu 40%  mai mult decât Ministerul Sănătăţii. Legea sănătăţii trebuie să aibă ca scop scăderea morbidităţii şi a mortalităţii evitabile. Sistemul privat nu va salva sănătatea din România pentru că este reglat de interesul comercial, care nu ţine cont de responsabilitatea socială.

Din partea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate a vorbit dr. Marius Filip, medic şef la direcţia generală de evaluare. Casa nu este un organizator de sănătate, iar politica sanitară este staţionară. În prezent proiectele Casei sunt reţeta electronică, cardul de sănătate şi dosarul electronic al pacientului, ce prezintă elemente inovative pentru mentalitatea corpului medical. Reţeta electronică este un instrument de prescriere a medicamentului cel mai optim pentru pacient. Cardul electronic va fi lansat în august, întâi într-un judeţ, şi până în 2014 în toată ţara. Dosarul electronic se află încă în dezbatere; el ajută la administrarea tratamentului cel mai optim şi din punctul de vedere al Casei, adică financiar. Eficienţa sistemului va creşte cu cel puţin 20%. Instrumentele electronice nu „economisesc propriu-zis bani” pentru că aceştia se întorc tot în sistem. Sistemul public asigură stabilitate la plata furnizorilor de servicii medicale. Concurenţa cu asiguratorii privaţi este motorul dezvoltării societăţii, dar aceştia nu sunt suficienţi de activi pentru a creşte calitatea serviciilor medicale.

Dr. Astărăstoae a vorbit despre tentativa de încălcare a libertăţii profesionale a corpului medical prin faptul că pentru soft-ul propus penru reţete electronice se folosesc prospecte de medicamente şi nu indicaţiile din tratatele medicale. La indicatorii economici sistemul de sănătate românesc stă foarte bine. Spre deosebire de alte ţări, care au deficite de miliarde de euro, România are deficit zero pentru că un manager de spital nu poate depăşi bugetul; pacientul îşi cumpără singur medicamentele. Problema sunt investiţiile, care au ca medie pentru UE 6% din PIB, iar pentru OECD 12% din PIB. Faptul că sistemul nu e finanţat şi banii sunt prost gestionaţi e acoperit cu perdele de fum despre plăţile informale (care există şi la Viena!) şi acuze de malpraxis în presă. (Presa mai bine şi-ar rezolva problemele ei de malpraxis, a spus dr. Astărăstoae.) Cei 5200 de medici români din Franţa şi cei 3500 din Marea Britanie nu trec prin acuzaţii de malpraxis.

O societate privată de asigurări de sănătate va rezolva problemele mari de sănătate ale unui asigurat în acelaşi spital de stat, cu aceiaşi medici. Din 2007 au plecat peste 11.000 medici pentru că în UE un rezident e plătit cu 1100 euro, în timp ce la noi un specialist are 500 euro. Faptul că medicii nu au „migrat” în medicina privată arată că nici acolo nu sunt salarii sau condiţii de muncă mulţumitoare. Avem cel mai mic număr de medici la 1000 locuitori, care sunt şi distribuiţi neomogen în teritoriu. În ceea ce priveşte managerii din sănătate, specialitate medicală distinctă, ei au avut de suferit prin decredibilizarea instituţiei concursului şi a numirilor pe criterii politice; „ignorarea” lor a fost păguboasă pentru sistemul de sănătate.

Asiguratorii publici sau privaţi trebuie să respecte aceleaşi reguli, iar asiguratul are dreptul la informare corectă şi dreptul să se înscrie unde vrea. Între serviciile medicale oferite nu trebuie să existe diferenţe semnificative pentru că pe pacient nu îl interesează cine e proprietarul. Serviciile medicale sunt o formă complementară, ce va scădea presiunea pe sistemul public; ele se vor orienta spre domeniile eficiente (stomatologia, ginecologia, chirurgia estetică) şi pe un anumit segment al populaţiei, care poate plăti. Sistemul public se va găsi astfel degrevat şi se va putea axa spre politici de sănătate publică.

Alte ţări au crescut alocaţia pentru sănătate de la bugetul de stat pe un principiu economic: oamenii sănătoşi sunt productivi, cresc PIB-ul şi sunt un avantaj pentru investiţiile directe. La noi ministerul industriei are un buget de patru ori mai mare decât cel al sănătăţii.

Pentru firmele de asigurări de sănătate, reprezentate la dezbatere, obiectivele reformei sunt restructurarea administrativă şi juridică a sistemului public de sănătate, reaşezarea medicului de familie în centrul serviciilor medicale, realizarea unui cadru de competiţie şi identificarea unor surse de finanţare suplimentare. Asiguratorii vor avea un cuvânt de spus în dezvoltarea furnizorilor de servicii medicale. Pentru asiguraţii care nu contribuie, dar care beneficiază de servicii gratuite, cineva trebuie să plătească.

Dr. Astărăstoae a vorbit despre potenţialul populaţiei de a apela la clinicile private, foarte redus când 20% din populaţie trăieste sub pragul sărăciei. Clinicile private abia îşi trag sufletul. 70% sunt concentrate în Bucureşti; puţine sunt în Timiş, Iaşi, Cluj. Majoritatea sunt furnizori şi pentru Case, deci încasează bani din asigurările obligatorii de stat (pentru serviciile medicale asigurate). Cât despre asigurările de malpraxis, societăţile au ştiut să se impună în legislaţie şi ia bani de la toţi medicii, pe care i-au obligat să plătească poliţe. Valoarea lor se va vedea atunci când vom avea legislaţie de înţelegere amiabilă; în noua lege a sănătăţii există un articol pe tema asta.

Calitatea actului medical e supravegheată de Colegiul Medicilor, iar calitatea serviciului medical este responsabilitatea celui care face politica de sănătate. O societate de asigurări supraveghează clauzele contractuale dintre unitatea medicală şi pacient; ea nu are cum să verifice calitatea serviciului medical. Iar ca medic legist cu experienţă dr. Astărăstoae nu are încredere în expertizele societăţilor de asigurări.

Read more...

Hristos vine cetinel

Ziua liturgică începe la asfinţitul celei precedente. Pelerinajul de Florii a devenit posibil după Edictul de la Milan al împăratului Constantin cel Mare şi a devenit o tradiţie, întreruptă vremelnic de vicisitudinile istoriei şi reluată în România după 1989. De la an la an Pelerinajul este organizat în tot mai multe localităţi.

În Bucureşti, Pelerinajul de Florii a început la Mănăstirea Radu Vodă şi s-a încheiat la Catedrala Patriarhală. (După 1990 în capitală au fost reactivate sau au primit binecuvântare să se organizeze ca obşti monahale o serie de lăcaşuri de cult, astfel încât denumirea de mănăstire nu are doar valenţă istorică.) La procesiune au participat câteva sute de preoţi de mir şi circa zece mii de credincioşi, care au străbătut câţiva kilometri, pe traseul bd. Mărăşeşti, Calea Şerban Vodă, str. Sf. Ecaterina, Bibescu Vodă şi Aleea Mitropoliei. Au fost două opriri, la Catedrala Sf. Spiridon Nou şi Biserica Sf. Ecaterina, la care preoţii au citit Evanghelia zilei – mărturisire a faptului că Domnul Iisus a intrat în Ierusalim. S-a cântat imnul Cu noi este Dumnezeu şi s-au spus rugăciuni de binecuvântare a cetăţii şi locuitorilor. Credincioşii au purtat ramuri de salcie şi flori. Salcia simbolizează smerenia omului care şi-a mărturisit păcatele în Post, iar florile sunt faptele bune spre care trebuie să fim mai înclinaţi în această perioadă. Pelerinajul a început şi s-a terminat într-o biserică, prefigurare a Ierusalimului ceresc.

Hristos vine cetinel, La patimă ca un miel, O, minune! O, minune! Cântări bisericeşti pe care nu toţi le-au putut auzi în copilărie, timpul curat în care suntem cel mai aproape de Dumnezeu, iar alţii nici măcar în tinereţe.

Pelerinajul de Florii este şi o prefigurarea a Învierii, care nu este un fenomen natural, ci o Persoană; toţi vom învia, dar nu toţi vom fi în Hristos.

Doamne al Puterilor, fii cu noi, că în afară de Tine nu avem alt ajutor la necaz – spune o rugăciune. În cetatea trecătoare nu putem face nimic fără El, iar pe Maica Domnului o rugăm să nu ne lase în seama ajutorului omenesc. După 45 de ani de interdicţie a educaţiei religioase şi de prigoană a creştinilor Biserica trăieşte vremuri apostolice, iar mişcarea de renaştere naţională nu ar fi fost posibilă fără ea.  

Read more...

Votează viaţa!

Pentru Marşul pentru viaţă, ce are loc ca în fiecare an în preajma Sărbătorii Bunei Vestiri, anul acesta s-au mobilizat organizaţii non-guvernamentale din 18 oraşe din România. Marşul are ca scop afirmarea dreptului la viaţă al persoanelor începând încă de la momentul concepţiei şi susţinerea familiei tradiţionale şi a valorilor acesteia, ca temelie pentru o societate solidă şi sănătoasă. Principalul organizator este Asociaţia Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi, ce funcţionează din 1990 şi are filiale în mai multe judeţe; la mişcarea pro vita s-au alăturat de-a lungul timpului şi alte asociaţii, profesionale şi de diferite confesiuni.

În România avortul a fost legalizat pentru prima oară în 1957. De atunci s-au înregistrat peste 22 mil. avorturi, atât după decretul din 1966, cât şi după 1990. Susţinătorii mişcării pro vita se simt supravieţuitori ai legalizării avortului. Ei apără drepturile copilului nenăscut, educarea tinerilor în acord cu morala creştină şi fac lobby pentru o legislaţie pro familie. Glasul lor începe să fie auzit şi de Parlament. În noul Cod Civil definiţia familiei este acum clară. De curând a fost adoptată legea pentru combaterea violenţei în familie şi se află în dezbatere legea pentru consilierea femeii însărcinate, asemănătoare cu a altor ţări din UE, şi legea pentru copiii născuţi fără viaţă, care în prezent nu au identitate civilă, nu pot beneficia de serviciu religios şi nu pot fi înhumaţi.

La Marşul din Bucureşti au participat peste o mie de persoane, recordul de până acum pentru capitală. Traseul a fost Biserica Kreţulescu-Calea Victoriei-bulevardul Naţiunilor Unite până în faţa Camerei Deputaţilor. S-a strigat doar lozinca Suntem în viaţă. Suntem pentru viaţă. Dreptul la viaţă. Organizatorii au împărţit pliante despre riscurile avortului, prea puţin cunoscute şi despre care femeilor nu li se vorbeşte nici în cabinetele medicale: infertilitatea, tulburările psihice şi cancerul (www.avort.ro). S-au purtat bannere cu imagini ale copilului aflat în pântece, numit  acum produs de concepţie în cadrul manipulării lingvisice şi juridice care exclude aspectul religios. Alţi termeni care devalorizează realitatea sunt întreruperea voluntară de sarcină, în loc de avort, pacienta, în loc de gravidă, şi reducţia embrionară în loc de selectarea unui embrion. 

M-a impresionat un licean ce purta o hârtie pe care scria Votează viaţa! Criza demografică, şi celelalte crize, sunt consecinţe ale crizei morale. Mişcarea pro vita nu îşi propune o revoluţie sau o contrarevoluţie la descreştinarea impusă la noi în ţară de regimul comunist, ci restaurarea modului de viaţă creştin, singurul care ar permite supravieţuirea societăţii româneşti. La nivel civic asociaţiile de dreapta au fost, sunt şi vor mai fi eficiente; acum ar fi necesar ca oamenii de dreapta să se organizeze şi politic. Peste câţiva ani liceanul va avea drept de vot.

Read more...

Noua ordine bancară

La sfârşitul acestei săptămâni a avut loc conferinţa 1912: Între noua ordine bancară şi relansarea economiei, organizată de Medien şi susţinută de reprezentanţi ai mediului bancar.

Sistemul bancar românesc se află în formă, lucru ce s-a confirmat şi la sfârşitul crizei şi la începutul acestei noi recesiuni. BNR a avut meritul de a gestiona echilibrul din mediul bancar în perioada de boom economic, prin reglementări ce n-au fost întotdeauna pe placul bancherilor, dar care ne-au scăpat de o criză financiară în România. În multe bănci managementul mixt, românesc şi străin, s-a dovedit complementar şi benefic. Ca factor obiectiv faptul că în ultimii 20 de ani economia românească nu s-a dezvoltat foarte mult ne-a protejat de pătrunderea „operaţiunilor toxice” în mediul bancar intern.

Nu există un trend pozitiv al operaţiunilor bancare, mai ales pentru creditare, pentru că de fapt nu există cerere solvabilă. Economisirea a crescut anul trecut pentru că oamenii nu au încredere în economie, nu au încredere să investească în ceva. Se află în creştere doar creditarea pentru agricultură şi cea conectată cu accesarea fondurilor europene, la care se vor adăuga efectele legii parteneriatului public-privat.

În condiţiile acordului de capital Basel 3, ce se aplica din ian. 2013, apetitul băncilor pentru creditarea IMM-urilor va scădea foarte mult. Conform acestui acord, aplicabil băncilor comerciale din UE, un credit acordat unui IMM trebuie ponderat cu un risc de 100%, idee care i-a surprins pe mulţi bancheri ce anticipează că IMM-urile din Europa vor dispărea. Întrucât în SUA şi Asia nu se aplică asemenea rigori există riscul apariţiei unor decalaje de dezvoltare între UE şi celelalte regiuni. O serie de bănci din Europa au făcut demersuri la PE şi CE în care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la limitările pe care acordul le va impune IMM-urilor.

Acuzaţiile conform cărora băncile ar credita statul sunt false. Ministerul de finanţe oferă dobânzi foarte mici pentru banii de pe piaţa bancară. În ultimele luni BNR a redus dobânzile de politică monetară, ceea ce ar fi trebuit să scadă şi dobânzile din piaţa creditului şi a depozitelor. Acest semnal este mai puţin eficient acum decât ar fi fost în anii trecuţi întrucât există o limită de la care dobânzile de pe piaţa bancară nu mai pot scădea. Sunt bănci ce vor lichiditate de pe piaţă, iar rezerva minimă obligatorie se află încă la un nivel destul de ridicat. Scăderea rezervei minime obligatorii nu va duce la creşterea consumului pentru că lichiditatea din sistem nu e uniform distribuită. Lichiditatea mare arată apetitul crescut al băncilor pentru risc.

Nu există cerere pentru consum în piaţă şi nu există nici riscul de creştere a creditului la un nivel speculativ.

Anul 2012 are un nivel de incertitudine ridicat. Scăderea consumului arată scăderea încrederii în viitor. Băncile ce au nevoie de depozite oferă dobânzi mari pentru că există un sistem de garantare a depozitelor, de către stat. Există sectoare profitabile ale economiei, în care sumele aduse de bănci sunt mai mici decât ar trebui. În economia românească e loc doar pentru 3-4 bănci comerciale, iar acum sunt mai mult de 30.

Intermedierea financiară din România e foarte mică. Cifrele arată că sistemul bancar românesc se reancorează în asigurarea unui potenţial de creştere economică peste nivelul mediu din UE. Dinamica creditării neuvernamentale după 2009 s-a sincronizat cu cea din zona euro, dar nu suficient de pozitiv pentru noi. Pentru a ajunge la convergenţa economică cu UE am avea nevoie de o dinamică a creditării superioară, cu ritmuri de creştere mai înalte. Cadrul de reglementare european, de după criză, presupune cerinţe de capital suplimentar. Randamentele pe capitalul suplimentar vor scădea.

Instituţiile de credit trebuie să fie mai autonome în ceea ce priveşte sursele de finanţare. Sistemul bancar românesc în sine depinde de economisirea externă şi de capitalul străin atras. Este necesară extinderea bancarizării în interior, adică acoperirea cu tranzacţii bancare a unor segmente comerciale sau la nivel de individ. Economia românească în prezent este predominant cash; aceşti bani se află în afara sistemului bancar şi produc costuri pentru bănci, care sunt nevoite să caute lichidităţi în altă parte. Un atribut al maturităţii industriei bancare îl reprezintă gradul de cunoaştere şi educaţie financiară al consumatorului; inovaţia nu mai este suficientă pentru a face faţă competiţiei. Se impune modificarea conceptului de banking şi tranzitarea sistemului bancar spre consultanţă pentru promovarea incluziunii financiare şi stimularea comportamentului non-cash al clienţilor. Economia fără numerar rămâne un deziderat; la creditarea „fără hârtii” s-ar putea ajunge mai repede printr-un model de banking nou, care să se folosească de baze de date şi de verificări încrucişate.

Problema principală a sistemului bancar românesc sunt creditele neperformante şi recuperarea banilor. În cazul unui credit neperformant, executarea garanţiilor poate dura mai mult de doi ani, ceea ce reprezintă o pierdere din punct de vedere al capitalului recuperat. Utilizarea insolvenţelor ca mecanism de revigorare a activităţii unor societăţi comerciale funcţionează şi induce costuri în sistemul bancar.

În condiţiile în care unele state au fost scutite de datorii uriaşe, clienţii mici sunt urmăriţi şi executaţi de bănci; ele sunt limitate de clauzele contractuale şi nu pot şterge datorii cum vor.  Pentru clienţii care au dorinţa de a-şi plăti creditul, acesta poate fi restructurat în colaborare cu banca, soluţie ce s-a dovedit viabilă pentru circa 75% din creditele restructurate.

Cea mai dinamică componentă a economiei sunt IMM-urile, principal segment al clasei de mijloc. În UE ele furnizează circa 60% din locurile de muncă, ca medie, şi generează între 50 şi 80% din PIB. În ultimii ani ele au produs cele mai multe locuri de muncă. IMM-urile predomină şi în agricultură. În condiţiile în care creditele destinate lor vor deveni „mai restrictive administrativ” decât până acum „customizarea produsului bancar până la un fine tuning” nu va scădea volumul de cash păstrat la ciorap şi nu va produce relansarea economiei.

Read more...

Aligatori şi coreeni

În anii 1970, unchiul meu, profesor la un capăt de ţară, se vedea volens-nolens şef de circumscripţie electorală, tot la patru ani. Pe buletinul de vot apărea o singură formaţiune, frontul democraţiei socialiste, dar cu mai mulţi candidaţi, doar era un vot pe listă. Pe atunci aveai libertatea de a da din gură, măcar într-un grup restrâns şi mai uşor dacă erai „cineva”. Când deschidea şcoala în zi de vot, unchiul spunea „acum aşteptăm să vină aligatorii”; puţini din comisie observau greşeala profesorului de română, iar sătenii care foloseau expresii ca sete de apă şi mamele pentru pescuit nu aveau de ce să se simtă jigniţi.

În Europa alegerile sunt libere nu doar pentru cei care propun un proiect politic, ci şi pentru cei care aleg; cu excepţia Belgiei, stat care încă de la înfiinţare a impus votul obligatoriu, eşti liber să te prezinţi sau nu la urne.

Spre deosebire de Occident, absenteismul devine un fenomen de masă în România după doar 15 ani de democraţie. Oamenii au fost dezamăgiţi că nu au ajuns la bunăstarea dorită doar cu alegeri libere, iar cei aleşi rareori au avut politici eficiente la problemele cu care se confruntă ţara.

Participarea la vot are şi un aspect aritmetic. În condiţii de absenteism masiv în parlament ajung oameni cărora nu le-ai da şanse sau consideraţi nepotriviţi de cei deştepţi. Am să dau un singur exemplu, din Europa noastră. La alegerile pentru PE din 2009, România Mare, partid extraparlamentar, fără resurse financiare şi ostracizat de presă prin tradiţie, a trimis 3 deputaţi. Absenteismul a fost de 70%, dar cei puţini (şi proşti) care au votat au trimis oameni în parlament. 4,84 mil. voturi au fost împărţite aritmetic. PDL a trimis 10 deputaţi, iar PSD 11. UDMR a trimis 3 deputaţi cu 431 mii voturi, printre ei şi secesionistul Laszlo Tokes. România Mare a obţinut 419 mii voturi. EBA a intrat în PE cu 200 mii voturi; ea a fost „ajutată” de PDL, dar cine ar fi putut s-o mai ajute la o prezenţă la vot de 15 mil., de exemplu? Pe ea sau pe Tokes sau pe alţii? (Din observaţiile mele de aligator - nimeni - fiindcă artimetica e obiectivă şi nu există un monopol al măsluirii la urne.)

Într-o haită de lupi Becali a fost privit ca o oaie neagră; după alegeri ciobanul şi-a angajat un consilier, fost europarlamentar, dar asta nu a contat pentru deştepţii care lipsesc de la vot, dar pe urmă se indignează.

Deştepţii au fost dezamăgiţi de oamenii politici, la fel ca oamenii obişnuiţi. Dezamăgirea este cauza absenteismului; nu mai aşteptăm nimic bun de la oamenii politici. Pentru partide acum problema e să-i scoată pe aligatori din case. La vot se duc alegătorii profesionişti, cei care mai au putere să vadă o speranţă în „vedete” sau cei care ştiu legătura dintre locul de muncă şi contractul cu primăria – şi ei puţini, când investiţiile de la buget se tot micşorează.

La alegătorii profesionişti din România se adaugă cei din diaspora, emigraţi la începutul anilor 2000, care duc dorul ţării. Ei urmăresc fenomenul politic în spaţiul virtual, mai divers şi mai puţin dogmatic decât presa din ţară, şi au demonstrat deja la urne că aritmetica contează (de exemplu în 2009, când deştepţii care au absentat iar s-au indignat). De aceea oameni de bună-credinţă, grupuri de interese şi doritori de slujbe la stat s-au axat pe organizarea lor politică şi obţinerea de voturi de la românii de pretutindeni; în condiţii de absenteism masiv partidele mici, outsider-ii şi independenţii au cele mai multe şanse.

Faptul că ştiu matematică nu-i face pe deştepţi să fie mai responsabili. Ei vor schimbarea legii electorale şi a sistemului politic, dar aşteaptă ca ele să se producă fără votul lor, poate de la sine, poate prin vreun miracol. Se împiedică de „tehnicalităţi” cum sunt: redistribuirea voturilor, care îi aduce în parlament pe cei care au obţinut cel mai puţin, votul uninominal, care în România e mai mult un vot pe liste, şi identitatea celui care numără. Nu doar legea electorală din România lasă de dorit, dar ea poate fi schimbată uşor în condiţiile de libertate de acum, de care ne bucurăm după 1989.

Participarea la vot are şi un aspect metafizic.

Recunoaştem că „tinerii morţi în 1989 s-au jertfit pentru libertate.” Moartea şi jertfa sunt firul care termină fraza. „Dumnezeu a primit jertfa lor şi ne-a dăruit libertatea.” Aşa cum poate fi trăită ea pe acest pământ, unde societăţile sunt organizate ca democraţii sau ca tiranii. Dumnezeu conlucrează cu omul, dar fără să-l oblige la nimic. Una dintre libertăţile primite, odată scăpaţi de tiranie, este cea de a ne alege conducători. Creştinii deştepţi, care lipsesc la vot, cu toate că au studii care le-ar permite să perceapă mai bine realitatea decât un aligator, sunt orbiţi de patima mândriei. Ei se simt prea buni pentru a fi reprezentaţi de cineva, chiar dacă e un om de bună-credinţă, o floare rară printre oamenii noştri politici. Şi cine va proteja florile aflate pe cale de dispariţie?

Dacă nu ştim să primim darul libertăţii, s-ar putea să ne fie luat înapoi. Dumnezeu nu bate cu băţul, şi pe lume încă există ţări cum este Coreea de Nord. La începutul anilor 1950 în România comunistă s-au confiscat radiouri. Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu şi, cu voia Lui, mâniat pe păcătoşi, am putea trece printr-o tiranie care să ne smerească.

Gândul la fosta URSS şi la Coreea de Nord îmi este suficient pentru a vota cu speranţa că sistemul politic va fi mai bun peste patru ani.

Read more...

Noua republică şi ideile vechi

Platforma politică Noua Republică le propune o alternativă cetăţenilor dezamăgiţi şi nemulţumiţi de aranjamentul constituţional al statului român. Din Manualul de Identitate aflăm că NR promovează valori ale liberalismului clasic, conservatorismului republican şi creştin-democraţiei. România aparţine unui destin euro-atlantic şi NR recomandă respectarea cu stricteţe a acordurilor cu FMI, UE şi a tratatului de guvernanţă fiscală (semnat de statul român abia ieri).

Discuţia despre limitarea suveranităţii se impune acum, când tratatele UE preconizează modificări ale autonomiei politice şi financiare a statelor naţionale.

„Dacă în felul acesta interesele economice şi sociale ale populaţiei României, pe termen lung, sunt mai bine protejate, atunci sunt de acceptat cedări parţiale de suveranitate. Dacă însă, sub umbrela monedei unice, se vor ascunde bancherii pentru a profita în continuare şi pentru a obţine câştiguri uriaşe, politica externă care presupune pierderi de suveranitate trebuie reconsiderată şi acceptate numai acele măsuri care au sens, justificate şi care indubitabil pe termen lung vor duce la evitarea derapajelor bugetare şi financiare şi la bunăstarea generală a românilor.”[1]

Acest fragment, prost redactat cum e, merită să fie analizat. În primul rând adoptarea monedei unice e văzută ca ceva de la sine înţeles – deja o cedare de suveranitate. Expresia a profita în continuare îmi aminteşte de bancurile cu Radio Erevan. Cum reconsideri o politică externă, dacă deja ai cedat-o parţial? Unde se vor localiza derapajele bugetare ale monedei unice, pe paralela 45, pe meridianul 15 sau în altă parte?

Pentru politica internă NR este adepta statului minimal, ca şi alte partide sau mişcări (PDL, libertarienii, popularii); criza economică actuală provine din filosofia statului asistenţial. „Privaţii” ştiu să facă bani, iar statul doar să le fure banii. Pentru „privaţii” curaţi ca lacrima patriotismul nu trebuie să vireze către protecţionismul îngust şi autosuficient. Statul român (deja mic şi slab) este considerat scump; el trebuie să aibă un nivel redus de personal şi de cheltuieli de funcţionare. NR propune privatizarea totală a companiilor de stat (oricum au rămas vreo 160), privatizarea sistemului sanitar şi a învăţământului şi dezvoltarea pilonilor privaţi de pensii. (În acest caz subsidiaritatea reprezintă de fapt un refugiu al statului.) Cheltuielile statului trebuie reduse, dar nu cele pentru infrastructură sau subvenţiile pentru agricultură. NR se pronunţă pentru Parlamentul unicameral şi reforma administrativ-teritorială.

Peste toate NR afirmă interesul naţional. Ea nu se deosebeşte esenţial de celelalte partide sau mişcări politice. În politica externă, toate văd o singură cale (integrarea euopeană) şi nici una nu are o alternativă la UE. Dacă UE se fragmentează sau dispare? Dacă euro se dovedeşte doar un instrument cu care statele membre sunt convinse să renunţe la moneda naţională, cum deja afirmă, argumentat, o serie de economişti? În politica internă aplicarea doctrinei statului minimal a fost iniţiată de mult de PDL. Noua Republică propune o politică ce seamănă mult cu a celorlalte partide.

La a patra conferinţă naţională a platformei politice Noua Republică din 3 martie gazdă a fost Mihail Neamţu, care a vorbit de noul brand politic şi a prezentat echipa NR. Platforma are 35 filiale, a strâns 10.000 de semnături şi se va înregistra ca partid. Există filiale puternice în diaspora românească, care solicită creşterea numărului de colegii electorale din străinătate (în prezent sunt şase) şi adoptarea votului prin corespondenţă. La conferinţă Mihnea Vasilache şi Gabriel Biriş au prezentat Pactul fiscal pentru Noua Republică, un document tehnic ce ar trebui explicat de economişti. Monica Macovei, „profesoara de integritate” a lui Mihail Neamţu, a vorbit Despre justiţie şi lupta anticorupţie.

Deocamdată Noua Republică e finanţată exclusiv din donaţii, care sunt afişate pe site; când se va înregistra ca partid va primi şi subvenţii de la stat, conform legii. Din donaţii mici şi vânzarea de căni made in China cu 40 de lei, NR a organizat o conferinţă la Hilton, la care au participat circa 200 de oameni, veniţi de la mai multe filiale. În holul hotelului am văzut oameni cu pancarte; ar fi fost o imagine suprarealistă, dacă pancartele n-ar fi fost de foarte bună calitate. Manualele sunt un alt exemplu de măiestrie tehnică, plătită din donaţii. Mihail Neamţu a mărturisit că este un republican de puternică persuasiune nord-americană şi este supranumit Germanicus - bănuiesc că de specialişti în PR care nu ştiu cine a fost bunicul lui Nero.

---

[1] Noua Republică, Manual de Identitate, Bucureşti, 2012, pag. 40.

Read more...

Pajişti importante pentru fluturi

Conferinţa Romanian Agribusiness a reunit reprezentanţi ai MADR, ale asociaţiilor profesionale şi ale finanţatorilor sectorului agricol (bănci şi fonduri de garantare de stat şi private).

Interesant a fost ce au spus reprezentanţii asociaţiilor profesionale despre lipsa strategiilor pentru agricultură în ultimii 22 de ani. Rolul agriculturii în economie a fost neglijat şi unele politici lasă impresia ca au drept scop accesul facil al produselor alimentare străine pe piaţa internă. Nu avem o strategie agricolă pentru România, nici măcar pentru un an. Subvenţiile la hectar sunt cele mai mici din UE şi o serie de măsuri ale guvernului nu ţin cont de realităţi. O strategie ar trebui să diferenţieze fermele mari de cele mici; jumătate din suprafaţa arabilă primeşte bani de la buget, deşi nu face parte din circuitul economic. Doar 45% din terenul agricol este lucrat în formă organizată şi contribuie la buget. Producţia celorlalţi nu intră pe piaţă şi astfel e subvenţionat autoconsumul (o consecinţă a politicii ministrului Gh. Flutur, care a definit larg fermierii). Fermele mari au nevoie de sprijin pentru a intra în competiţie cu exportatorii din Europa. Există un deficit cronic de tehnicieni calificaţi (din cauza desfiinţării şcolilor profesionale) şi se simte lipsa institutelor de cercetare şi a serviciilor de consultanţă.

În ceea ce priveşte proprietatea asupra terenurilor, 10% din ele au fost vândute deja străinilor, nu direct, de la început, ca persoane fizice, fiindcă nu permite legea, ci unor agenţi economici, care intră programat în insolvenţă în câţiva ani şi îşi cedau bunurile ... acţionarului păgubit; dar chiar şi până atunci ei lucrează pământul parţial pentru a încasa bani de la APIA.

Când vrem să ne acoperim ineficienţa vorbim de politica CE. Deşi la noi subvenţiile au crescut, ca volum, de cinci ori faţă de acum 10 ani, productivitatea a stagnat. În ceea ce priveşte PAC, ea nu se vede în România pentru că, dacă la noi subvenţia la hectar va ajunge la 200 euro în 2020, în UE ea este acum de 300 euro şi nimeni nu-şi permite să o taie la mijlocul anului, ca la noi. Subvenţia pe creditul agricol este de 5% din dobândă, doar pentru ca MADR să raporteze un număr mare de subvenţii. Fiscalizăm arenda cu 16%, adică venitul celui care şi-a dat pământul în arendă fiindcă nu-l poate munci; cei care iau pământul în arendă nu sunt impozitaţi (55%). Mulţi proprietari nu şi-au făcut succesiunea şi nu au cadastru, deci juridic nu ai cum să-i impozitezi. Evaziunea fiscală nu trebuie căutată la producător, ci la procesator – doar la el se opreşte marfa din agricultură.

Asociaţiile profesionale au ajuns o masă de manevră politică. Efectul politizării se vede în faptul că în negocierile pentru PAC România nu are nici un reprezentant al producătorilor agricoli. Comisarul pentru agricultură nu poate face prea multe pentru noi, dacă nu avem reprezentativitate.

Taxarea inversă pe lanţul comerţului cu cereale, măsură aplicabilă timp de doi ani, s-a dovedit eficientă în combaterea evaziunii fiscale. Încă nu avem statistica exactă: cât a încasat statul. Ministerul de finanţe ar putea activa un grup de lucru care să studieze dacă măsura poate fi aplicată şi pentru alte produse agricole. Pentru taxarea inversă e necesară o decizie politică a CE, care s-a luat doar pentru cereale; scăderea TVA pentru produsele alimentare ţine încă de politica naţională şi este singura măsură ce poate opri agricultura românească din drumul spre faliment.

Creşterea TVA a scăzut dramatic vânzările. Deşi scăderea TVA s-a aflat în programul tuturor partidelor, odată ajuns la putere nici unul nu a făcut-o, motivând cu ... anul electoral. De multe ori din cauza alegerilor nu au putut fi rezolvate problemele economice. Nu avem o bursă pentru cereale şi silozuri şi depozite pentru legume şi fructe, care să permită intervenţia asupra ofertei în perioade de criză; astfel chiar şi anii cu recolte mari cel care munceşte de fapt nu câştigă. Sunt 6 mil. hectare nelucrate în ţară; fermierii ar avea nevoie de sprijinul statului pentru a putea cumpăra terenuri (şi politica funciară lipseşte). Există o arie mare de cerere pentru produse agricole în Nordul Africii şi Orientul Apropiat spre care ar putea fi îndreptată politica agricolă românească.

MADR alocă fondurile necesare garantării. APIA le eliberează adeverinţe fermierilor, iar băncile le acordă credite, pe baza lor. Fondurile de garantare primesc o cerere de la finanţator, iar fluxul documentaţiei se face prin bancă.

Fondul Român de Garantare este finanţat de la bugetul de stat şi nu acoperă solicitări doar din agricultură, ci şi de la alte IMM-uri sau programe, cum este Prima Casă. Fondul Român de Credit Rural este o asociere între MADR şi finanţatori privaţi; deşi MADR deţine o parte infimă din el, garanţiile sunt date din banii de la minister, un exemplu de iniţiativă privată în care statul investeşte, iar profitul merge la întreprinzător.

Reprezentatul MADR a vorbit de ceea ce a făcut ministerul până acum, lucruri aflate şi pe site. Anul ăsta au fost adăugate două programe noi de finanţare, pentru habitatul pentru gâsca cu gâtul roşu şi pentru pajiştile importante pentru fluturi. În zece ani statul a băgat 10 mld. euro în agricultura românească, sub formă de subvenţii, dar productivitatea nu a crescut. Contabilitatea vorbeşte despre trecutul economic; cel care ne vorbeşte despre viitor este managementul.

Read more...

Provocarea musulmană

Jurnalista norvegiană Hege Storhaug lucrează la fundaţia Human Rights Service, un think tank independent politic, care îşi propune să înţeleagă societatea multietnică astfel încât politicile de integrare să fie îmbunătăţite şi drepturile omului respectate. Cartea But the Greatest of These Is Freedom. The Consequences of Immigration in Europe, publicată în 2011 în SUA, demonstrează că politicile de imigrare şi de integrare din Europa au fost greşite şi au ajuns o ameninţare pentru libertatea individuală, egalitatea sexelor şi armonia socială.

Compoziţia etnică a Europei s-a modificat întrucât cei care astăzi mătură continentul diferă de cei de acum un secol. Problemele enclavelor musulmane din Europa, grupuri ce trăiesc în paralel cu populaţia majoritară, arată că imigranţii nu au venit pentru libertăţile de aici sau pentru a adopta alt mod de viaţă, ci pentru a profita de ajutorul social, destinat iniţial localnicilor aflaţi în situaţii disperate sau care trec prin catastrofe, dar şi pentru a-şi păstra cutumele, unele ilegale în societatea europeană. O serie de comunităţi etnice au valori ce intră în conflict cu libertăţile din Europa, în special în ceea ce priveşte atitudinea faţă de femei şi copii, iar imigranţii schimbă modul de viaţă european, lucru care poate fi influenţat de autohtoni doar în ziua votului.

Cartea prezintă o serie de statistici despre dinamica migraţiei şi a nupţialităţii în rândul imigranţilor. Norvegia are 4,5 mil. locuitori, iar imigranţii sunt concentraţi în Oslo. Majoritatea provin din Pakistan şi Irak. La rata natalităţii se adaugă politicile de integrare, care favorizează influxul de imigranţi; trei sferturi dintre ei ajung aici datorită legii pentru reunificarea familiei. Nepoţii direcţi ai primei generaţii de imigranţi sunt trimişi în ţara de origine şi nu învaţă limba norvegiană. La 7 ani mulţi dintre ei sunt înscrişi la şcoală fără a şti limba ţării de adopţie. O mare parte din copii, deşi cetăţeni norvegieni, sunt ţinuţi de familie pe meleaguri îndepărtate, unde urmează şcoli coranice, apoi se întorc în Norvegia pentru a se căsători (mai precis a fi căsătoriţi), fie cu tineri din ţara de origine, fie cu cei din comunitatea lor. La trendul actual, în câţiva ani musulmanii vor deveni majoritari în capitală, iar până la sfârşitul secolului norvegienii vor fi minoritari în ţara lor.

Legislaţia din Norvegia nu permite o statistică clară a copiilor plecaţi din ţară întrucât pentru autorităţi domiciliul lor este cel declarat de părinţi. Studiile HRS apreciază că în prezent circa 5.000 copii ai imigranţilor se află în ţările de origine ale ascendenţilor lor, învăţă o altă limbă şi rareori primesc o educaţie care să le crească şansa de a obţine locuri de muncă în Norvegia. Ei nu cunosc modul de viaţă european, nu li se permite să îl adopte şi sunt viitorii locuitori ai enclavelor din oraşele occidentale.

Printre abuzurile la care expuşi tinerii şi copiii din comunităţile de imigranţi se află: căsătoriile forţate (victimele pot fi minori, iar căsătoriile pot fi consangvine sau poligame, ceea ce contravine legislaţiei din Norvegia), crimele pentru onoare (comise mai frecvent împotriva femeilor ce vor să adopte modul de viaţă european) şi mutilarea genitală a fetiţelor.

În Europa căsătoriile între veri primari au crescut în a adoua generaţie de imigranţi faţă de prima; ele păstrează caracteristica din ţara de baştină. În Pakistan între 30 şi 60% dintre căsătorii au loc între veri, în Irak 50%, în Kurdistan  şi Maroc - 30%. Acest obicei aduce şi în Europa o problemă de sănătate publică: riscul de malformaţii la nou-născuţi este de 4 ori mai mare pentru cei cu părinţi consangvini. În Anglia circa 30% dintre malformaţii se înregistrează în rândul nou-născuţilor de origine pakistaneză.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că circa 140 milioane de fete şi femei din lumea musulmană sunt mutilate genital, un obicei vechi de peste 6.000 de ani a o serie de de triburi din Africa şi Asia. Obiceiul a fost tolerat când acestea au adoptat religia islamică, printre alte concesii menite să crească numărul de adepţi. Imiganţii au adus obiceiul cu ei în Europa, astfel că doar în Norvegia există circa 7.000 fete mutilate genital. Ele sunt supuse supliciului la vârste foarte mici, fără anestezie, fie pe teritoriul ţării adoptive, fie în ţara de baştină, unde sunt trimise doar pentru acest scop. Fetele au probleme de sănătate încă din copilărie, atunci când nu mor din cauza complicaţiilor, iar cele reuşesc să se vindece vor avea viaţa sexuală afectată.

Suedia şi Marea Britanie au o lege care pedepseşte mutilarea genitală a copiilor, dar nu s-a dovedit eficientă de vreme ce au avut un singur caz judecat. Un proiect francez este analizat în carte şi propus ca model pentru a eradica obiceiul în Europa. Părinţii primesc ajutorul social doar dacă prezintă cardul de sănătate al copiilor vizat; la bilanţul anual copiii sunt examinaţi şi genital, ceea ce permite diagnosticarea abuzului sexual, iar părinţii suspecţi sunt deferiţi justiţiei. Astfel numărul de copii mutilaţi din enclave a scăzut de la an la an.

Indiferenţa şi ignoranţa îi pot face pe oamenii născuţi într-o societate europeană să considere libertatea un lucru gratuit, de la sine înţeles şi accesibil pe toate meridianele. Politicile de imigraţie şi integrare din Europa şi educaţia ateistă, pentru acum şi aici, au făcut ca Europa să ajungă la 15% populaţie musulmană în 2020 şi la 50% în 2050. În ce măsură ne vom mai bucura de libertatea de acum, dacă tendinţa de enclavizare şi de conflict al imigranţilor cu populaţia majoritară se menţine? Cartea lui Storhaug prezintă pe larg şi opiniile unor specialişti în Islam, dar dezbaterea despre „provocarea musulmană” nu s-a încheiat.

Read more...

Deficit demografic şi colonii etnice

Imigraţia în UE şi integrarea în societăţile adoptive a imigranţilor de primă generaţie sau de generaţie mai veche sunt probleme care se întrepătrund şi provoacă dezbateri electorale în Europa. Centrul pentru Studii Europene (CES), fundaţie a Partidului Popular European (PPE), a publicat în ianuarie raportul Opening the Door? Immigration and Integration in the European Union, desfăşurat în 13 ţări UE şi o regiune, ca bază pentru elaborarea unor politici mai eficiente.

Raportul recomandă adoptarea unei legislaţii care să crească imigraţia legală în Europa, gestionarea canalelor de imigraţie ilegală şi stimularea migraţiei circulare dinspre nordul Africii (emigranţi ce revin în ţara natală după un număr de ani).

Problema imigraţiei are accente diferite de la ţară la ţară şi în funcţie de circumstanţe.

Imigraţia economică a apărut iniţial datorită politicilor care au încercat să suplinească deficitul intern de forţă de muncă, când iarna demografică părea departe. Dacă unele state şi-au impus ani de-a rândul o cotă de muncitori non-UE, acum politicile ţintesc imigranţi dezirabili din punct de vedere economic (grad de calificare, nivel lingvistic şi vârstă). Pe acest sistem va opera Cartea Albastră (Blue Card). Ţările ce păstrează încă o cotă pentru forţa de muncă externă sunt Estonia, Slovenia şi România. Studiul critică politicile restrictive din unele state, care nu răspund suficient nevoilor pieţei interne a muncii, şi consideră imigraţia una din metodele de îmbunătăţire a raportului tineri:vârstnici (salariaţi:pensionari) din Europa. PPE sprijină adoptarea unui singur permis de rezidenţă şi de muncă pentru cetăţenii non-UE, care doresc să vină aici.

Azilul este reglementat diferit de la ţară la ţară, deşi toate au semnat aceeaşi Convenţie de la Geneva (1951). Franţa primeşte circa 50.000 cereri pe azil pe an, Spania câteva sute, iar Slovacia şi România - câteva zeci. Problema este că cei cărora li se refuză azilul rămân oricum în ţara adoptivă, printr-un subterfugiu legal care le prelungeşte şederea sau, cel mai des, ascunzându-se de autorităţi şi riscând să devină victime ale traficului de carne vie. Legislaţia azilului ar trebui să fie unificată, să respecte principiul subsidiarităţii şi să fie mai severă în ceea ce priveşte reunificarea familială, politică ce a dus la fenomenul căsătoriilor cu forţa.

Raportul CES estimează că în Europa există între 2,8 şi 6 milioane de imigranţi ilegali. Statelor foarte căutate, Spania, Franţa, Grecia şi Belgia, li s-au adăugat după aderare Ciprul şi Malta, accesibile celor din nordul Africii. Imigranţii ilegali sunt cei care pătrund fraudulos în ţară sau care nu au obţinut azilul sau prelungirea vizei. Ei formează un grup social ce trăieşte în afara legii şi produce o economie neagră în care înfloreşte exploatarea, iar accesul la educaţie şi servicii de sănătate de calitate este foarte precar, condiţii strict necesare pentru a se integra în societate. Belgia, Spania, Grecia şi Germania au acordat, în mai multe rânduri, vize unui număr mare de imiganţi ilegali, pentru a le oferi şansa să se integreze. PPE nu sprijină această metodă pentru că nu rezolvă problema imigraţiei ilegale, ci se pronunţă pentru o mai mare autoritate acordată Frontex, agenţia ce răspunde de cooperarea la frontierele UE. Frontex ar trebui să aibă mai multe atribuţii şi un buget mărit pentru ca Uniunea să aibă o politică de frontieră eficientă. PPE se pronunţă pentru încheierea de înţelegeri de repatriere cu cât mai multe state non-UE.

Politica de integrare a fost percepută drept o necesitate abia din anii 1980. Ani de zile oamenii politici din Europa au considerat că imigraţia nu este un fenomen social semnificativ. A existat prejudecata că cei imigraţi din motive economice se vor reîntoarce în ţările lor după câţiva ani, astfel că la început de integrarea imigranţilor s-au ocupat doar organizaţiile etnice, unele aflate sub influenţa regimului politic din ţara lor. Creşterea criminalităţii din oraşe a deschis dezbaterea despre integrarea imigranţilor. UE defineşte integrarea drept un „proces dinamic, cu două sensuri, de acomodare a imigranţilor şi a rezidenţilor statelor membre, cu respectarea valorilor de bază ale Uniunii”; scopul integrării este accesul egal al imigranţilor la drepturile sociale, civice şi la piaţa muncii. Raportul CES spune că în Europa există comunităţi etnice care trăiesc în paralel cu majoritatea populaţiei şi reprezintă un pericol pentru ordinea constituţională, ca şi o sursă de probleme sociale, cum sunt căsătoriile cu forţa şi crimele pentru onoare. Astfel integrarea a devenit şi subiect de dezbateri filosofice şi ideologice.

Raportul acordă un spaţiu larg integrării: evaluarea politicilor, măsurile economice, accesul la piaţa muncii, la educaţie şi cetăţenie, reprezentarea în administraţie, participarea la vot şi Islamul.

Integrarea pare sortită să eşueze din cauza diferenţei de nivel socio-economic dintre imigranţi şi populaţia generală. Imigranţii au un nivel educaţional şi de calificare mai redus, sunt mai săraci şi mai prost plătiţi pentru aceeaşi muncă. Formarea comunităţilor etnice închise în oraşele din Occident arată că politicile de integrare au eşuat.

Creşterea economică din unele ţări europene (Grecia, Spania, Finlanda, Cipru) a făcut ca în anii 1990 ele să devină, din surse ale emigrării, ţări de imigraţie. Pe de altă parte imigranţii sunt de obicei mai slab calificaţi şi importul de muncă ieftină favorizează întârzierea reformelor economice din ţările gazdă.

Accesul la piaţa muncii este o condiţie obligatorie pentru integrarea imigrantului. Locul de muncă îi permite să trăiască în afara „coloniilor etnice” şi să trăiască în societatea majoritară. Spania şi Ungaria sunt singurele ţări în care imigranţii obţin locuri de muncă mai bune decât populaţia majoritară.

Nivelul de pregătire al imigranţilor la sosirea în ţara adoptivă este în general scăzut. Accesul lor şi al copiilor la educaţie este mai precar decât al populaţiei generale; puţini copii urmează studii secundare, tinerii au calificări mai slabe şi şanse mai mici la angajare. În condiţii de criză economică ei rămân primii fără locuri de muncă. Mulţi imigranţi de a doua şi a treia generaţie nu cunosc limba ţării adoptive şi sunt dependenţi astfel de comunitatea etnică. Tinerii imigranţi riscă să ajungă alienaţi şi au un risc crescut pentru comportamente antisociale; tinerii din populaţia generală răspund cu violenţă ca autoapărare.

Accesul la cetăţenie este văzut ca un factor stimulator pentru integrare în Cipru şi Belgia, în timp ce Grecia şi Germania consideră cetăţenia o recompensă pe care imigrantul o merită dacă se integrează. Studiul din Germania arată că o cetăţenie obţinută uşor îl demobilizează pe imigrant în a se integra. În viziunea CE naturalizarea favorizează integrarea.

Participarea imigranţilor şi a descendenţilor lor în organe de conducere alese sau în partide este la fel de slabă în toate ţările UE. În ceea ce priveşte prezenţa la vot, între imigranţii educaţi şi populaţia geneală cu acelaşi nivel de pregătire nu există diferenţe. În Germania şi Franţa originea etnică a ascendenţilor nu este înregistrată, ceea ce face dificilă o statistică. În ceea ce priveşte implicarea organizaţiilor etnice în politica de integrare a unei ţări, există temeri că realitatea ar putea fi prezentată distorsionat. În Austria şi Spania unele comunităţi interpretează drepturile politice într-o manieră incompatibilă cu regimul democratic.

După atentatele de la începutul anilor 2000 din SUA şi Europa, opinia publică din Europa nu mai face o distincţie clară între terorism şi Islam. Raportul CES vorbeşte despre organizaţiile musulmane din Spania şi Grecia. În timp ce în Franţa, Germania, Belgia şi Spania există foarte multe moschei, ele nu sunt permise în oraşele din Grecia; aici camerele de rugăciune din zona urbană sunt privite ca un potenţial risc de formare a unor comunităţi paralele.

Din raportul CES reiese că avem nevoie de o definiţie clară a valorilor şi a obiceiurilor la care imigranţii trebuie să aspire odată ajunşi în UE şi pe care trebuie să şi le păstreze, ca moştenire culturală din ţara lor.

Între statele UE există diferenţe mari în politicile de imigrare şi integrare, atât în ceea ce priveşte substanţa, cât şi centrul de decizie. Deocamdată guvernele statelor prevalează faţă de UE în stabilirea politicilor. Este un domeniu în care rolul CE rămâne aspiraţional, iar criza economică a întărit rolul statelor membre în faţa CE.

Read more...

Despre cutremurul din 1977

Cutremurul produs în România la 4 martie 1977 (ora 21,22) a dus la moartea a mai mult de 1.500 oameni, la rănirea altor 10.000 şi la pagube materiale ce au depăşit valoarea nominală de 6 mld. lei. Printre pagubele materiale s-au aflat peste 20.000 de locuinţe, distruse sau avariate grav (7.000 familii au rămas fără adăpost), 195 de întreprinderi industriale, dar şi alte unităţi economice, magazine, unităţi sociale etc., ceea ce a însemnat şi pierderea locurilor de muncă corespondente.

În aceeaşi seară, chiar în avionul cu care s-a întors de urgenţă din Africa, Nicolae Ceauşescu, având şi calitatea de comandant suprem al forţelor armate, semna decretul prezidenţial de instituire a stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România. Prin decret „activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti sunt mobilizaţi la sediile organelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de înlăturarea efectelor cutremurului”. Tot prin decret, unităţile forţelor armate şi ale ministerelor, dar şi „întreaga populaţie aptă de muncă” erau obligate să participe la „normalizarea rapidă a vieţii economice şi sociale”.

Cutremurul a produs victime omeneşti şi pagube materiale mari în Bucureşti şi nouă judeţe. Voi aminti câteva dintre ele. Zimnicea, oraş cu 15.000 locuitori, a fost cel mai grav afectată de cutremur; au fost distruse 80% dintre locuinţele vechi, iar numărul sinistraţilor a ajuns la 9.000. În capitală s-au prăbuşit 32 blocuri, alte peste 100 au fost grav avariate, nouă spitale au fost scoase din funcţiune, s-au produs distrugeri la peste zece întreprinderi mari şi la două centrale termice. S-au produs incendii la combinatele petro-chimice Brazi şi Teleajen. Peste 300 de sonde au fost avariate; focul ameninţa să distrugă ce nu nimicise cutremurul. Localizarea şi înăbuşirea incendiilor din rafinării şi din combinatele petro-chimice s-a făcut în mai puţin de două ore. 38 de aşezăminte culturale prahovene au fost distruse.

La Craiova seismul a lăsat fără adăpost 4.000 familii, iar 18 unităţi economice mari şi-au întrerupt activitatea. O serie de ferme zootehnice s-au prăbuşit; au pierit zeci de mii de animale.

La Iaşi s-au prăbuşit 145 clădiri, iar alte 1.500 au devenit de nelocuit.

Unda seismului a cuprins şi regiuni învecinate: RSS Moldovenească, Bulgaria, RSF Iugoslavia.

Este semnificativă declaraţia preşedintelui Consiliului Popular[1] din Zimnicea, Dumitru Sandu, acordată a agenţiei TASS: „Trebuie să reconstruim. Până la sfârşitul anului trebuie să construim 2.000 de apartamente şi alte 2.000 vor trebui terminate anul viitor.” Dumitru Sandu fusese ales primar al oraşului cu doar câteva minute înainte de producerea cutremurului, la Conferinţa orăşenească de partid.

Mass-media

La diminuarea nesiguranţei oamenilor, rămaşi fără rude, adăposturi, alimente sau locuri de muncă au contribuit măsurile autorităţilor, solidaritatea manifestată de populaţie, dar şi presa. Posturi de radio străine prevesteau un nou seism; presa internă, „dirijată” prin natura regimului politic, dar şi din considerente de siguranţă naţională, a avut menirea să prevină panica ce risca să cuprindă mii de oameni. La acest eveniment, rolul ei a fost mai puţin propagandistic şi mai mult strategic; ea a prezentat eforturile autorităţilor de a le asigura adăposturi temporare şi ajutoare sinistraţilor şi munca oamenilor de îndepărtare a stricăciunilor, în care armata a deţinut rolul principal. Poate că unele reportaje din presa românescă a vremii sunt tendenţioase, dar şi agenţiile de presă străine au relatat despre modul organizat în care a fost reluată activitatea economică a ţării şi despre eficienţa soldatului român în îndepărtarea stricăciunilor materiale; mai preţioase decât ele rămân faptele.

Din relatarea corespondentului Agenţiei France Presse am reţinut: „De altfel, imaginea pe care o oferă, în ansamblu, capitala României, duminică dimineaţa, nu se aseamănă deloc cu aceea a unui oraş lovit de cataclism. [...] Operaţiunile de degajare se efectuează rapid. [...] Străbătând duminică dimineaţa oraşul, oricine poate fi surprins de calmul şi disciplina locuitorilor, de organizarea metodică a ajutoarelor. Nici o aglomeraţie, nici o panică, nici o nervozitate nu au fost semnalate.”

Agenţia DPA: „Cutremurul din România a lăsat fără locuinţe mii de cetăţeni ai Capitalei. Începând de duminică, s-a trecut la mutarea locuitorilor din casele puternic afectate, devenite nesigure.” Agenţia ADN menţiona că „peste 100.000 de bucureşteni au participat duminică la înlăturarea efectelor cutremurului”.

Cutremurul s-a produs vineri seara; până sâmbătă la prânz alimentarea cu apă şi electricitate fusese restabilită în majoritatea zonelor capitalei, iar unele magazine şi-au reluat programul normal. În şcoli orele de curs s-au reluat de marţi[2]. La Ploieşti activitatea economică a fost reluată duminică. În Capitală, la zece zile de la seism au fost degajate ruinele marilor imobile afectate.

La Iaşi Centrul de recoltare a sîngelui face un apel: „Vă rugăm NU mai donaţi sînge!” Capacităţile de recoltare şi conservare nu mai pot face faţă afluxului de donatori.

La ghişeele CEC este coadă pentru depunerile în Contul Omeniei.

Din şedinţele autorităţilor publice centrale

În şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR de luni, 7 martie, s-a hotârât ca pe primul plan „să stea în continuare intensificarea operaţiunilor de salvare a eventualilor supravieţuitori ce se află sub dărâmături”. După degajarea ruinelor se va trece la „reconstrucţa treptată a blocurilor şi locuinţelor prăbuşite”; demolarea clădirilor grav avariate se va face ulterior, în cadrul planului general de sistematizare a capitalei şi a celorlalte localităţi.

În şedinţa CPEx al CC al PCR din 8 martie s-a apreciat că „activitatea de înlăturare a consecinţelor calamităţilor naturale şi restabilirea unui ritm de lucru normal de viaţă în Capitală şi în restul localităţilor afectate de cutremur se desfăşoară cu succes, cu rezultate satisfăcătoare”. „Cetăţenii care au locuit în blocurile prăbuşite vor primi imediat locuinţe noi”. Sinistraţii cei mai afectaţi vor primi gratuit obiecte de uz personal şi câte 1.000 lei, iar Comitetul pentru problemele consiliilor populare va lua măsuri ca întreprinderile de construcţii din judeţele care nu au fost afectate să trimită unităţi de lucru în Capitală şi în Zimnicea, unde planul construcţiei de locuinţe „se suplimentează anul acesta cu încă circa 7.000-8.000 apartamente”.

În şedinţa CPEx din  9 martie s-a făcut un bilanţ al daunelor cutremurului. Printre edificiiile dărâmate se aflau şi blocuri noi şi s-a stabilit că „se va întocmi un studiu aprofundat şi responsabil în legătură cu defecţiunile de construcţie care au făcut posibil ca aceste imobile să cedeze”. Autorităţile reunoşteau „pierderile mari pe care le-a suferit economia naţională” şi puneau „în faţa oamenilor muncii” sarcina să contracareze „influenţele negative ale cutremurului asupra programului de ridicare a nivelului de trai material şi spiritual al poporului, stabilit la Congresul al XI-lea al Partidului”. S-a stabilit că se va amâna cu un an aplicarea măsurii de reducere a săptămânii de lucru la cinci zile. S-a stabilit că în Bucureşti vor fi construite suplimentar 5.000 de apartamente noi; familiilor din Zimnicea, ce au avut case proprietate personală distruse de cutremur, statul le va acorda pentru construirea de apartamente un ajutor de 10.000 lei şi credite pe termene de 10-15 ani. Începând cu data de 10 martie, starea de necesitate înceta în toate judeţele, cu excepţia „municipiului Bucureşti şi a unităţilor sistemului de telecomunicaţii şi a Radioteleviziunii”.

Mai reţinem că încetarea stării de necesitate în Bucureşti s-a stabilit la şedinţa CPEx din 14 martie. Tot atunci s-a stabilit suplimentarea planului de construcţii de locuinţe pentru 10.000 de apartamente pentru mai multe oraşe, eşalonat pe doi ani. S-a creat o unitate specială a armatei, care să execute 5.000 de apartamente în Bucureşti. S-a hotărât centralizarea unor activităţi industriale sau agricole, ca cea de morărit şi panificaţie, piscicolă, de producere a agregatelor de balastiere etc.

Din conferinţa de presă a preşedintelui N. Ceauşescu din 10 martie

„Aşa cum s-a relatat şi în presa de astăzi, daunele generale provocate de cutremur depăşesc 6 miliarde lei. Doresc să atrag atenţia că în aceste cifre nu sunt cuprinse pagubele mai mici suferite de unele întreprinderi, locuinţele şi alte bunuri materiale ale unor cetăţeni, care vor trebui să depună eforturi pentru a-şi reface avutul pierdut.”

„A trebuit să se asigure cazarea a zeci de mii de oameni care locuiseră în blocurile prăbuşite sau care au fost evacuaţi din imobilele grav deteriorate. În Capitală, spre exemplu, au fost afectate circa 100 blocuri mari.”

„De asemenea, am hotărât să construim suplimentar încă circa 5.000 de apartamente în acest an în Bucureşti şi să trecem la reconstrucţia în întregime a oraşului Zimnicea, distrus în proporţie de 80%.”

„Suntem ferm hotărâţi să nu schimbăm cu nimic programul de dezvolatre, nici programul de ridicare a nivelului de trai al poporului care va începe să fie aplicat din acest an. Singurul domeniu unde am considerat că trebuie să amânăm aplicarea programului nostru este reducerea săptămânii de lucru. Acest fapt este bine înţeles de popor, mulţi oameni ai muncii solicitând să lucreze suplimentar pentru a contribui la recuperarea grabnică a pierderilor suferite de economie. Iată de ce Comitetul Politic Executiv, guvernul, poporul sunt convinse că vom reuşi, în ciuda greutăţilor, să îndeplinim în bune condiţiuni planul de dezvoltare economico-socială a ţării.”

„Nu numai că planul nu va fi afectat, redus, dar suntem hotărâţi să facem totul pentru a asigura o dezvoltare mai rapidă a ţării, pentru creşterea suplimentară a producţiei peste prevederile planului cincinal.”

Întrebare (din partea Radioteleviziunii din RDG): Am dori să aflăm, dacă este posibil, care sunt pierderile cauzate de acest cutremur, în comparaţie cu cele suferite de pe urmele inundaţiilor din 1970 şi 1975?

„Pe ansamblu, pierderile determinate de cutremurul groaznic din 4 martie sunt de câteva ori mai mari.”

Întrebare (Televiziunea franceză): Aţi spus că oraşul Zimnicea va fi reconstruit în întregime. Va fi construit anticutremur?

„Deja lucrează un grup de specialişti pentru a proiecta un oraş nou. Zimnicea se va reface complet.

Trebuie să remarc – cred că şi Dv. aţi putut constata că, practic, toate imobilele construite în ultimii ani nu au avut nimic de suferit. Desigur din unele lipsuri vom trage toate concluziile. Specialiştii au primit deja sarcina să se ocupe de aceasta, spre a aduce îmbunătăţiri în sistemul de construcţie.”

Întrebare (Guardian): Domnule preşedinte, aţi vorbit de ajutorul umanitar primit de la diferite ţări. Întrebarea mea are două aspecte: în primul rând, ce ajutor aţi primit până acum din partea URSS şi-n al doilea rând ce rol prevedeţi pentru alte ţări că ar putea să sprijine reconstrucţia pe termen lung a ţării Dvs.?

„Am mai menţionat ajutoarele primite până în prezent din partea diferitelor state. Desigur, fiecare stat acordă acel ajutor pe care-l consideră că îl poate da şi pe care îl apreciază ca necesar. În ce ne priveşte, aşteptăm principalul de la munca poporului român. [...] Desigur, dacă vom obţine unele ajutoare sau cel puţin credite în condiţii mai avantajoase vom saluta acest lucru.”

Comentariu

Este remarcabilă solidaritatea de care a dat dovadă poporul şi structurile de conducere, centrale şi locale, în faţa nenorocirii. Un decret prezidenţial, chiar în condiţii de dictatură, nu justifică starea psihologică ce e mobilizat oamenii în eforturile pentru reconstrucţia ţării; decretul poate contribui la reacţia favorabilă în măsura în care liderul insuflă încredere.

Un cataclism are consecinţe economice nefaste, greu de corectat de un sistem centralizat, cu planuri de producţie. Planurile nu lasă loc inovaţiei şi nu permit răspunsul la crize neprevăzute. Efectele seismului s-au resimţit în economia ţării din deceniul următor şi au grăbit prăbuşirea regimului politic monopartinic.

---

[1] Primăria.

[2] Sâmbăta era zi de lucru normală, iar elevii şi studenţii aveau ore.

Read more...

Educaţia pentru federalism

Federalismul european s-a născut în Italia, la iniţiativa unui militant comunist, Altiero Spinelli, condamnat de regimul Mussolini la 16 ani închisoare pentru acţiuni politice clandestine, în 1927. În 1941 Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi, aflaţi în detenţie, redactează Manifestul de la Ventotene, ce punea sub semnul întrebării statul naţional, pe care îl vedea drept cauză principală a celui de-al doilea război mondial. Pentru semnatarii Manifestului, prioritatea strategică o reprezenta lupta pentru federalizarea Europei. Manifestul a stat la baza programului Mişcării Federaliste Europene, înfiinţată în 1943. Între 1970-1976 Spinelli este membru al Comisiei Europene, apoi al Adunării Parlamentare Europene.

În 1956 la Paris s-a înfiinţat AEDE (Association Européenne des  Enseignants, Asociaţia Europeană a Învăţătorilor), ce luptă în şcoli şi în societate pentru ideea Europei federale.

Membrii AEDE promovează conceptul de Europă federală şi „patriotismul european”. Natura construcţiei europene, reacţie la stereotipurile naţionaliste vechi de secole, necesită o „pedagogie politică”. Cetăţenia europeană nu este un dat înnăscut, iar educaţia pentru ea este o necesitate, nu o opţiune. Cetăţenia se construieşte de-a lungul vieţii prin reflecţie, cunoaştere şi acţiune.

A fi cetăţean european înseamnă să te angajezi alături de ceilalţi pentru a construi o patrie mai armonioasă şi mai solidară şi, prin extensie, o globalizare mai umană.

Din 1973 majoritatea ţărilor occidentale se confruntă cu şomajul structural. Criza din 2008 a adâncit decalajele dintre ţările UE, dar şi dintre bogaţi şi săraci. Solidaritatea dintre indivizi, regiuni şi state este o datorie morală şi o necesitate pentru menţinerea păcii sociale în viziunea AEDE. Globalizarea, politicile neoliberale şi invadarea Europei de imigranţi disperaţi de sărăcie sunt provocări la care şi membrii AEDE trebuie să pregătească un răspuns, pentru elevii lor.

Read more...

Perspective economice şi fundături politice

La începutul lunii februarie a avut loc o conferinţă despre perspectivele economice ale României în 2012, la care au participat reprezentanţi ai guvernului şi ai oamenilor de afaceri.

Din partea MADR a vorbit secretarul de stat Barna Tanczos.

Perspectivele agriculturii, importantă pentru economia românească, după ponderea în PIB, depind de provocările cu care se confruntă acest sector, dar şi mediul rural, pe plan mondial: sustenabilitatea, volatilitatea preţurilor şi ecocondiţionalitatea.

De la an la an cererea de alimente pe plan mondial e tot mai mare. Odată cu cererea cresc şi preţurile.

Politica Agricolă Comună (PAC) pentru 2014-2020 vrea să răspundă acestor provocări pentru a obţine alimente de calitate superioară pentru cetăţenii UE, a gestiona resursele naturale prin politici durabile şi a dezvolta echilibrat satul şi oraşul. Politicile presează asupra terenului agricol; dacă în trecut agricultura se confrunta cu provocări endogene (creşterea producţiei la hectar prin tehnologizare), acum factorii externi sunt cei care domină. Dacă UE nu acceptă alimentele obţinute din plante modificate genetic, producţia pe hectar nu va putea creşte.

Agricultura românească se confruntă cu fenomenele meteo extreme. Producţia agricolă din 2012 va depinde de seceta din toamna lui 2011; ninsorile ce au căzut abia de curând ne dau slabe speranţe pentru un an profitabil. Recolta de grâu şi de rapiţă va fi afectată. Structura duală a agriculturii româneşti (fermele mici predomină, fermele mari sunt încă puţine) tinde să se modifice în favoarea celor din urmă, încă din 2007, prin politica agricolă, care sprijină comasarea.

Finanţarea agriculturii rămâne acută. Relaţia băncilor cu fermele mici rămâne rudimentară. Deficitul balanţei comerciale pentru produsele agricole a scăzut din 2008 până în 2011 de la 2 mld. Euro la 0,6 mld. Euro; problema rămâne structura balanţei: exportăm predominant produse primare şi importăm produse cu valoare adăugată mare. Mecanizarea agriculturii în acest interval a crescut exporturile la dublu în 2010 faţă de 2009. Zootehnia este un sector mediabil, nu profitabil, pe care alte state îl sprijină mascat, contrar PAC.

MADR negociază de câteva luni cu CE un program de creditare pentru agricultură. Dacă ministerele de resort pot pregăti pachete de creditare respectând regulile concurenţei (astfel încât să nu se considere ajutor de stat), sunt „portiţe” care pot ajuta anumite sectoare economice. Regula ajutorului de stat e foarte preţuită; pachetele de creditare ar trebui să fie  punctuale pentru a fi eficiente.

Din 2007 investitorii au un plus de punctaj în a obţine fonduri europene pentru tehnologiile ce folosesc resurse regenerabile. MADR va susţine financiar fermele ce cultivă plante energetice şi lucrează la un ordin pentru autorizarea producţiei de biomasă.

Preţurile alimentelor în 2012 vor depinde de cererea şi puterea de cumpărare; nu există o presiune asupra preţului pânii, care oricum e mai mic cu 25% decât în UE. Creşteri ale preţurilor se pot înregistra prin atacuri speculative.

Cea mai mare problemă a agriculturii româneşti o reprezintă terminarea cadastrului agricol şi pe proprietate. MADR negociază un proiect de parteneriat public-privat pentru a finaliza cadastrul. Pentru toată România el ar costa 1,5-2 mld. Euro. Măsurătorile din satelit ale parcelelor corespund foarte rar cu ceea ce se află pe titlurile de proprietate. Cu cele 25 mil. euro de la Banca Mondială s-a efectuat cadastrul pentru 70 comune. Cadastrul e foarte uşor de făcut, dar foarte costisitor; cea mai dificilă va fi identificarea juridică a proprietăţii.

Cristian Pârvan, secretarul general al AOAR, a criticat ordinul recent al agenţiei pentru cadastru, prin care, dacă un proprietar îşi intabulează singur proprietatea, el trebuie să accepte că la terminarea cadastrului agenţia îi va putea modifica suprafaţa (şi titlul de proprietate), dacă aceasta nu va corespunde cu măsurătorile ei. 

Din lumea comunităţii bancare a vorbit Radu Gheţea. Prin noul regulament de creditare a persoanelor fizice în valută, este limitat creditul de consum, ceea ce va mări piaţa pentru persoanele juridice. Creditarea pentru companii nu a crescut în ultimii doi ani, cu excepţia sectorului agricol, unde există proiectele din fonduri europene ale administraţiilor publice locale. Băncile cu capital străin (85% din total) sunt reţinute în a-şi asuma riscuri din cauza problemelor lor proprii. Creditarea nu a contribuit la creşterea economică; concurenţă a existat însă la licitaţiile administraţiilor publice, la care s-au prezentat companii mari.

În 2012 evoluţia va fi asemănătoare, cu cele două domenii care se întrepătrund (agricultura şi proiectele din fonduri europene), la care se adaugă interesul pentru parteneriatele public-privat. Ca o părere personală, Radu Gheţea a împărţit băncile în două categorii, în ceea ce priveşte oferta pentru economisire: bănci cu nivel constant redus al dobânzii pentru depozitele atrase şi bănci cu dobânzi mari pentru că au instrucţiuni de la banca-mamă să-şi acopere creditul din resurse proprii. Dânsul apreciază că la mijlocul anului se va ajunge la o apropiere a celor două paliere, spre dobânzile mici, iar dobânzile de creditare vor fi din ce în ce mai atractive pentru clienţi. Sistemul bancar românesc nu va crea probleme în economie şi va ajunge primul finanţator al ei.

Cristian Pârvan a vorbit despre propunerea oamenilor de afaceri români de a se înfiinţa o bancă industrială de stat (pentru care nu se iau decizii din exterior), exclusiv pentru activităţi de producţie. Programul Fermierul, în care s-a implicat CEC-ul a permis finanţarea ţintită. Polonia a ajuns să-şi acopere 80% din cererea internă din producţia internă, graţie politicilor bancare; de aceea a fost şi mai puţin afectată de criză. BNR nu a părut interesată de producţie, fără de care nu poate exista relansare economică, ci de bunul mers al sistemului bancar. Exporturile noastre merg în proporţie de 70% spre UE, depindem de comenzile ei şi avem produse cu valoare adăugată mică. Radu Gheţea a răspuns că băncile specializate, care au existat şi în România până la începutul anilor 2000, nu s-au dovedit eficiente pentru condiţiile economice fluide. Banca comercială universală e cea mai potrivită şi sigură că va supravieţui. Înfiinţarea unei bănci de stat acum ar risca să scadă sprijinul pentru CEC Bank şi Eximbank, fără a se obţine efecte imediate, pentru că devine competitivă abia după 3-4 ani de funcţionare. Mai bine să consolidăm ce avem; statul ar putea prelua bănci existente.

Ionel Blănculescu, preşedintele unei companii financiare, a împărţit criza în două perioade: nucleul dur, de 4 ani (2009-2012), şi 2 ani de criză a datoriilor suverane (2013-2014). În România criza a fost dublă, economică şi de autoritate a statului. Criza sistemului de stat a fost ascunsă şi scuzată de cea economică. La noi criza a lovit economia reală. Criza sistemului de stat a generat planul anticriză din 2009, eşuat, şi politica de austeritate de acum. Planul de austeritate a produs criza naţională. Creşterea TVA cu 5 puncte a avut un impact aproape fatal pentru economie. Alte măsuri grave au fost demotivarea sistemului de stat şi falimentarea sistemului de sănătate. Economia are o ciclitate de 4 ani şi, pentru că ne aflăm în al patrulea an de criză, ne aşteptăm la o înviorare cu condiţia să nu-i „deranjăm” prin politica guvernului. În 2013-2014 va veni scadenţa pentru datoriile făcute în cei 4 ani ai nucleului dur. Am făcut credite artificiale de care nu am fi avut nevoie, o creaţie a finanţei mondiale. Reducerea rezervelor minime obligatorii ale băncilor la 25% de la 40% a fost un împrumut oferit băncilor străine la momentul oportun pentru ele.

AOAR apreciază că România are resurse pentru a înregistra o creştere economică de 2% în 2012. Administraţia trebuie să fie responsabilă pentru proiectele din fonduri europene, care se află în desfăşurare. Firmele străine din România iau mai mult decât ar trebui; productivitatea per salariat e mai mare în România decât în altă parte pentru ele, dar asta nu se reflectă în nivelul salariului, care nu mai acoperă necesităţile unui om. Într-un raport al Băncii Mondiale se arată că firmele cu capital românesc au un avans al productivităţii pe 2003-2008 net superior multinaţionalelor, la valoarea adăugată; acest lucru se datorează investiţiilor pe care le fac. Firmele străine folosesc ca volum munca ieftină. Din 15.000 de grupuri străine de firme doar 33 au centrul de decizie în România. Menţinerea unei fiscalităţi ridicate cu forţa de muncă va descuraja patronii să facă angajări. Cererea FMI de privatizare a unor companii strategice din domeniul energiei este inacceptabilă. AOAR a salutat aprobarea de către Parlament a legii ce interzice exportul de gaze naturale, în condiţiile în care CE nu poate determina ţările membre să se constituie ca un contractor unic de gaze naturale cu Rusia şi există ţări UE care importă la un preţ net inferior faţă de România, graţie unor aranjamente politico-diplomatice. Piaţa concurenţială în domeniul gazelor naturale este departe de fi o realitate atât în UE cât şi în România.

Read more...